vasile zarandan

“Românii ăştia nu sunt un popor, sunt o curvă!”
(Nikita Hruşciov - apud. Florin Constantiniu “O istorie sinceră a poporului român.”)

.
Vine o vreme când trebuie să ne privim trecutul cu detaşare, chiar şi din punct de vedere artistic.
Faptul că dvs., de exemplu, vă iubiţi familia, patria sau pe Dumnezeu cu toată tăria fiinţei, nu vă garantează de fel că veţi reuşi să şi scrieţi o poezie patriotică sau mistică şi care să aibă şi valoare estetică. Vrem, nu vrem, atunci câne este vorba de artă operează cu totul alte criterii decât sinceritatea trăirii, profilul moral al autorului, „iubirea de moşie” sau devotamentul faţă de divinitate. În artă chiar şi Iehova operează cu alte principii decât „Cele 10 porunci.”
Uitându-ne astfel la „Monumentul eroilor” din Piaţa „Avram Iancu” ne sare imediat în ochi masivitatea dizgraţioasă a luptătorilor şi aerul „balşoi”, de realism socialist pe care-l emană, în contrast izbitor cu clădirile zvelte din vecinătate. Şi, oricât de ciudate ar fi gusturile oamenilor, nu cred că veţi putea găsi vreun vizitator al parcului, care să fie încântat privind această monstruozitate de beton şi metal.
Şi atunci? Să fie, totuşi, păstrat ca şi memento al vitejiei soldaţilor români?
Dar de la începutul şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial România a fost un posibil „monument” al laşităţii, al ipocriziei şi trădării.
Ce poate fi mai ridicol decât soldaţii români părăsind nordul Transilvaniei în 1940 fără să tragă un foc de armă dar cântând din toţi plămânii „Nu vom ceda o palmă de pământ”? Sau ce poate fi mai perfid decât să-ţi loveşti pe la spate camaradul de luptă tocmai în momentul când tancurile sovietice ajungeau la graniţa României?
Exasperat la un monent dat de duplicitatea politicii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,care începuse să cocheteze cu chinezii, bonomul Nichita Hruşciov ar fi exclamat: „Românii ăştia nu sunt un popor, sunt o curvă!” Şi ori de câte ori trec pe lângă acest monument - şi trec zilnic - nu pot să nu mă gândesc la cele spuse de „tavarişcea” Nichita.

Vasile Zarandan

“Cu degete albe dacă bat în fereastră
Voi credeţi că ninge şi nu îmi deschideţi”
(Mircea Dinescu)

Pentru Olivia, mai măslinie ca oricând

(Foto: Valerian Ardelean)
Când simt că vrea să mă evite
Şi nu mai pot să mă suport,
Când visele mi-s copleşite
De fluturi mari cu cap de mort…

Când văd deasupra-mi cum aşteaptă
Ispititoare ghilotina
Un semn să-i fac cu mâna dreaptă,
Când libertatea-i carantina

Unui lepros pe care viaţa
A pus de-atâtea ori prinsori
Cum că-şi va mântui paiaţa…
Cu pleoapa poruncesc ninsori!

”
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi Cuvântul
Ce exprimă Adevărul.”
(Eminescu)
Am cunoscut în această lume toate extazele posibile. M-am culcat cu femei care, când se dezbrăcau, îţi tăiau răsuflarea, m-am îmbătat cu cele mai rafinate licori, am fumat “iarbă”, mi-am îmbâcsit plămânii cu haşiş, am tras pe nas “praful îngerilor” şi m-am şi “înţepat” în mai multe rânduri. Ba, mai mult, mi s-a făcut chiar “strania onoare”de a trăi extazul mistic. Şi, cu toate acestea, vă spun cu mîna pe inimă, că nimic nu se compară cu beţia creaţiei.
În momentul în care îţi reuşeşte exprimarea unei situaţii arhetipale,adică aducerea în lumina cunoaşterii omeneşti a ceva ce ţine de esenţa, de temelia vieţii, ei bine în acel moment te crezi, te simţi şi chiar eşti Dumnezeu. Este cumva, ca şi cum Dumnezeu ţi-ar fi împrumutat pentru o clipă pensula şi te-ar fi îndemnat să mâzgăleşti realităţi şi tu. Şi acest fapt psihologic, această exaltare deosebită se întâmplă creatorilor în toate artele şi în toate timpurile. Şi, pentru a trăi mereu această stare artistul (poet, cântăreţ, pictor, compozitor, etc.) ar fi “în stare” de orice. Să luăm nu mai departe, decât cazul Meşterului Manole. Un arhitect obsedat, nebun şi care, pentru a-şi construi opera, nu s-a dat în lături de la a-şi sacrifica nevasta gravidă. Şi ar fi făcut-o fără să ezite, nu odată, ci de o sută de ori. Şi exemplele sunt nenumărate. De la Eminescu la Nichita Stănescu şi de la Nietzsche la Paul Celan, mereu viaţa privată a artiştilor a fost “praf şi pulbere.” Obsedat neîncetat de drogul creaţiei, creatorul vede cel mai adesea în ceilaţi oameni doar nişte “creaturi”.
Iar atunci când din diferite motive nici el nu mai crează şi devine, deci, asemenea celor pe care i-a privit cîndva de sus, viaţa i se pare a fi iadul pe pământ. Un iad făcut suportabil(în lipsa drogului suprem), cu extaze la “second hand”: alcool, “iarbă”, injecţii, neuroleptice, amfetamine, sedative, tranchilizante.

Vasile Zărăndan

“Unde să mergem,
Orice drum e-nchis!
Ca Dumnezeu prin ubicuitate
Suntem complici la tot ce-a fost ucis.”
(Ştefan Augustin Doinaş)

Eram pe vremea aceea prim-secretar UTC într-un orăşel de provincie. Unde toată lumea cunoştea pe toată lumea. Unde toţi ştiau totul despre toţi. Viaţa se desfăşura de parcă şi pereţii caselor ar fi fost de sticlă. Iar eu, deşi foarte tânăr, făceam parte dintre notabilităţile oraşului. Şi mi se prevedea un viitor strălucit. Arogant, îngâmfat şi sigur de mine, ascensiunea mea nu era decât o problemă de timp şi perseverenţă. Şi aveam toate datele necesare. Origine sănătoasă, biografie blindată, putere de muncă, instinct şi orientare sigure şi o nevastă senină şi frumoasă ca o cariatidă.
Şi atunci am cunoscut o fată. Era în clasa a X-a de liceu şi, deoarece avea un scris citeţ şi bătea binişor la maşina de scris, a început să vină tot mai des după-amiezile pentru a mă ajuta la întocmirea nenumăratelor rapoarte pe care le presupunera munca la UTC. Şi, până la urmă inevitabilul s-a produs. Adică m-am şi s-a îndrăgostit.
După ce a prins mai multă încredere în mine, fata mi-a mărturisit că tatăl ei adoptiv o obliga să se culce cu el. Am ridicat neputincios din umeri, spunându-i că nu văd nici o ieşire din această situaţie, eu neputând să divorţez, căci mi-aş distruge cariera, iar ea neavând cum să plece de acasă, căci n-ar putea să se descurce singură. Până la urmă părea să se fi resemnat şi ea. Însă, după câteva luni de la discuţia avută, m-a anunţat că este însărcinată. M-am oferit imediat să-i dau banii necesari pentru avort şi chiar s-o ajut să găsească un ginecolog discret. A refuzat hotărât şi atunci am întrebat-o dacă, cel puţin ştie al cui este copilul. A izbucnit în plâns, a silabisit că este al ei şi a fugit din birou.
Peste trei zile primeam un telefon anonim, care mă poftea să mă duc în centrul oraşului, la podul de peste Crişul Alb, unde voi avea ocazia să văd o privelişte deosebită. M-am dus şi, într-adevăr, pe pod era strânsă o mulţime de gură cască. Iar sub pod Crişul curgea tulbure, de un alb lăptos. Probabil că iar se spălase aurul scos din minele Apusenilor şi sterilul înălbise apele fluviului. Şi mi-am adus atunci aminte de o veche practică, prin care strămoşii mei, lotri de aur în Ţara Zarandului, cu sute de ani în urmă reuşeau să recupereze metalul care se pierdea la spălare, bătând în ţăruşi pe fundul fluviului piei de oaie. Pe care le scoteau apoi după o vreme şi le periau cu grijă. Şi întotdeauna, pentru a avea noroc şi a îmbuna duhul fluviului, pe care-l văduveau de aur, aruncau mai întâi în valuri o mioară. Cu blana albastru de neagră. De vie şi strălucitoare.
Şi acum turma asta de gură cască aştepta venirea medicului legist…

Vasile Zărăndan

P.S. În după-amiaza zilei de înmormântare - unde am trimis-o pe nevastă-mea, căreia îi mărturisisem totul, cu o coroană de flori - m-am pomenit în birou cu tatăl fetei. M-a salutat cu o privire vicleană şi complice şi mi-a pus pe masă un caiet gros, cu coperţi de pânză roşie şi pe care scria “Jurnal”. N-am putut să rostesc nici un cuvânt, ci i-am arătat doar uşa. Am luat apoi caietul, l-am aşezat cu grijă în soba de teracotă şi i-am dat foc.

Maneauă (iarăşi) fără ecou

Trăi-ntr-un burg printre saxoni
Un menestrel bătut de soartă,
Din Pontul Euxin în Nord
Umblă cântând din poartă-n poartă…

Şi el era de-acasă dus,
Că nu cerşea ca fiecare:
“Îmi daţi oleacă de apus
Sau puţin răsărit de soare!

Ori nişte sentimente vechi,
Chiar o tristeţe destrămată,
Mi-aş înfunda-o în urechi
Să n-aud Crişul cum mă latră

Sau poate ţineţi prăfuită
Melancolie-ntr-un ungher,
Mi-ar prinde bine-n iarna lumii
Şi-n plus m-ar apăra de ger…

O, sunt convins că aţi uitat
De ani de zile în cămară
O nostalgie ce pe mine
M-ar ajuta s-ajung în vară.

Zău, nu aveţi pierdut prin case
Măcar un strop de plictiseală,
Mi-aş face-o funie de mătase
Să-mi bat iubita când mă-nşeală.

La rândul meu v-aş da o poză
Ce mă făcu biet peregrin,
E Loreley, o coafeuză,
Şi stă pe undeva pe Rin…”

Seara târziu, cu traista plină,
Se întorcea la un bancher
Ce, preţuind-o la lumină,
I-o zăvora sub lanţ de fier.

Şi iar umbla cântând prin burg
La cine vrea ceva să-i deie
Şi s-a zvonit într-un amurg
Cum că bancher fu o femeie.

Motto: „Dumnezeu însuşi a fost cel care s-a aşternut la pământ sub chipul şarpelui la capătul zilei sale de creaţie sub pomul cunoaşterii: astfel s-a recreat, şi-a împrospătat el forţele pentru a fi Dumnezeu… Făcuse totul prea frumos… Diavolul este doar lenevia lui Dumnezeu în acea zi a şaptea.”
(F. Nietzsche - „Ecce Homo”)

BOSOARCA
(Fragment din romanul Solomonarul”)

Şi atunci mi-am adus dintr-odată aminte de Anna Armeanca şi cei 12 paji ai săi,
cum îşi făcuse ea apariţia în Grûnehaus (Casa Verde), prevestită, preanunţată de
scânteile roşii şi stelele verzi şi scrâşnetele înfiorătoare ale roţilor de tren, ce
fusese obligat, împotriva legilor firii şi a orarului căilor ferate germane, să
oprească în gara micului orăşel de câmpie din Saxonia Inferioară, în mirobolantul
Melle.
Preafrumoasa armeancă, scuturându-se de râs şi aruncându-şi provocator coama
în partea stângă a capului, coborâse din vagon călcând regal pe trupurile pajilor,
aşternuţi covor la picioarele sale. Dar, cum până la intrarea în imobil mai avea de
străbătut vreo câţiva paşi şi pe care trupurile valeţilor, puse cap la cap, nu
putuseră să îi acopere, ne-a făcut semn, mie şi celor doi gemeni, Eteocle şi
Polinice, ce o priveam năuci din capul scărilor, să completăm puntea. Fraţii s-au
lungit grăbit pe burtă, scâncind de bucurie dar eu am fugit la mine în cameră, am
încuiat uşa pe dinăuntru, am stins lumina, am aprins sfeşnicul de aramă ce
alunga duhurile rele, am dat drumul la câini şi m-am ascuns sub pat, dârdâind din
tot trupul şi ţinând în braţe pisica mea neagră, cu clopoţei la gât.
Când a trecut cu suita prin dreptul uşii mele Anna, care sunt convins şi astăzi că
vedea prin pereţi, m-a apostrofat cu un: Scrib impotent, eunuc nenorocit, te-ai
refugiat sub pat cu pisica? Dar nu-i nimic, zoofilule, că o să-ţi belesc eu în curând
de vie mascota şi-o să rămâi singur cuc!” Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt mai
repede decât m-aş fi aşteptat.
După ce s-a instalat boiereşte, ocupând întreg etajul doi al clădirii - grecul,
proprietarul, era numai plecăciuni şi temenele tot sărutându-i la mănuşi şi
şoptindu-i chiar taina tainelor, cum că are încă în podul casei vechea hulubărie -
după ce a mai solicitat la parter încă trei, patru camere de rezervă, căci voia
nebuna, ce avea compusă suita din câte un azilant venit din fiecare fostă
republică socialistă sovietică, voia să-şi completeze curtea şi cu s-o mai putea
recupera din ţările satelit, ţările frăţeşti ori prietene, cum le zicea armeanca
râzând dispreţuitor - ne-a convocat pe toţi locatarii în pivniţă, la un party, la o
masă, la o cină.
(În afară de mine, care pe atunci nu prea aveam habar pe ce lume mă aflu, de
Pătruţescu şi de gemeni, mai locuia în acel moment în Grûnehaus bietul Ombilic,
un azilant român slab de înger, de când scăpase printr-o fericită întâmplare din
incendierea lagărului de azilanţi politic de la Rostock, Kibitz, un fecior tomnatic de
pe dulce obcine moldoveneşti, un lăutar beţiv din fosta RDG, un vietnamez bolnav
de friguri galbene, un chinez trecut în moarte cataleptică şi ţintuit la pat de
perfuzii, un mongol ce îţi pierduse umbra, un coreean lovit de amoc şi imobilizat
în cămaşă de forţă, un albanez decrepit, un iugoslav schizofrenic şi fantoma lui
Che Guevara.
Ba nu, era să-l uit pe Marinarul de apă dulce, compatriotul proaspăt întors din
Marea Caraibelor, unde stătuse ascund trei ani de zile, de teama represaliilor unui
turc, pe nume Bombonel, căruia îi dăduse o ţeapă de un milion de mărci,
vânzându-i o corabie cu gâşte neaoş româneşti, ca fiind, chipurile, lebede
imaculate. Căci visase oacheşul mahomedan să populeze lacurile din Podişul
Anatoliei natale cu decorativele păsări.
De altfel, în scurt timp turcu’ s-a ţăcănit cu totul, tot gândindu-se la banii duşi pe
apa sâmbetei odată cu guralivele palmipede, aşa că şi-a construit în Osnabrûck o
casă numai din termopane, iar în faţă a înălţat o cruce de aluminiu inoxidabil,
lipind pe ea cu scoci o gâscă gonflabilă, cu aripile popular desfăcute, parcă
îndemnându-i pe toţi oropsiţii vieţii, pe toţi osândiţii la foame, pe toţi robii să se
unească sub penajul ei ocrotitor, la căldura egal distribuită a robei sale
echidistante. Iar sub dolofana zburătoare a scris cu litere de aur maxima: Gâştele
au salvat Capitoliul!” Şi nici măcar la protestele vehemente ale organizaţiilor
pentru protecţia păsărilor turcaletul nu a cedat, ci a lansat o maximă ce va
străbate, desigur, veacurile: „Ce am scris, scris rămâne!” Totuşi, până la urmă,
scârbit de un sobor de corbi dresaţi, care-au tot dat săptămâni în şir ocol deasupra crucii,
aruncându-ţi găinaţul pe casa şi acareturile sale, Bombonel, ce acum se credea deja padişah, a tăiat cu foarfeca banda adezivă şi gâsca gonflată s-a ridicat slobodă la
ceruri, sub privirile extaziate ale lacto-vegetarienilor. În compensaţie, sultanul a
pus să i se amenajeze în curte un lac artificial, populat în proporţie egală, deh!
democraţia socială de piaţă, cu gâşte şi lebede. Îl botezase haremul lui şi, ori de
câte ori îl apuca pofta, poruncea să i se servească la pat, în serai, gătită la tavă
ori la cuptor, câte o mireasă, cum le alinta otomanul, în amintirea vremurilor când
Ţările Române plăteau drept tribut turcilor şi femei. Nu ştiu cum se explică însă
căci, cu toată nepărtinirea ostentativ afişată, întotdeauna se nimerea ca virgulă
cadâna sacrificată să fie gâscă. Aşa că sultanul avea mereu nevoie de alte şi alte
exemplare pentru a popula lacul, pentru a menţine echilibrul multicultural al
haremului şi a păstra neştirbită reputaţia democraţiei sociale. Tocmai de aceea şi
putuse să se reîntoarcă Marinarul de apă dulce, că acuma turcul, care nu mai
mânca nimic altceva decât gâşte, avea nevoie de el ca de Allah. Aşa că Marinarul
nostru, în loc să ajungă un bătrân lup de mare, era pe cale de a deveni un
zooproxenet, dacă n-oi forţa eu cumva prea tare limba română.
Ba mai mult, consecvent păsăricii sale, gâsca, padişahul îşi cumpărase - şi ţinea
la mare cinste în casă - un tablou de Salvador Dali, înfăţişându-l pe ghiaurul
Caligula, luptându-se în faţa onor senatului roman, pe malul lacului Titikaka - cel
prin care poţi pătrunde într-un alt univers - cu un elefent pe care îl răsturnase cu
picioarele în sus, încât imaginea ce se oglindea pe faţa apei, ori pe feţele
cinstiţilor deputaţi şi senatori, părea aceea a zglobiului împărat călărind vitejeşte o
gâscă, pe care o striga din când în când Incitanta.
Până la urmă Bombonel şi-a plătit chiar un „negru”, un azilant cu fumuri de scriitor,
ce susţinea că venise în Germania din Metopolis, ori poate chiar din
Yoknapatawpha - în realitate livrat otomanului tot de către Marinarul de apă dulce,
care-l întâlnise la o luptă de cocoşi în cătunul Macondo şi unde, normal, veleitarul
pariase pe pintenatul lui Jose Arcadio Buendia Întâiul - şi i-a comandat o
monografie exaustivă a gâştii, de la domesticirea păsării pe Terra, în timpuri
imemoriale şi până în zilele noastre. Bineînţeles, păgânul pretinsese ca tratatul să
fie scris cu o… pană de gâscă.
Acuma, între noi să rămână vorba, şi mie mi-e o frică de moarte de aceste
orătănii aclimatizate pe lângă casa omului, că nu se ştie niciodată ceasul când se
poate trezi în ele instinctul sălbăticiunii, sadismul speciei, că atunci când eram eu
mic şi mă jucam cu pruncii-n ţărâna de la marginea văii, le urmăream fascinat
cum pescuiau cu pliscul cicarii, peştii aceia lungi şi roşietici şi ieşeau apoi pe mal
şi îşi deschideau spre mine clonţul, sâsâind ca un aspirator şi eu o rupeam
îngrozit la fugă şi nu îmi găseam liniştea decât în vreun desiş de la poalele pădurii
ori în braţele fabuloasei mele bunici, ce îmi spunea poveşti până când
adormeam.)
Incomodându-i şi stingherindu-i vădit pe cei 12 paji, ne-am înghesuit cu toţii, care
cum am putut, la masa dreptunghiulară, metalică (ce o aruncasem eu pe vremuri
în pivniţă) cu, fireşte, matroana tronând în capul mesei şi cu mine tremurând la un
colţ, cu stiloul, caietul şi pisica în braţe.
Când s-a lovit cu privirea de mine, ochii Annei au devenit roşii de furie şi
indignare. Mi-a poruncit să las pisica pe masă şi să trec să stau jos, turceşte, într-
un colţ al pivniţei şi să consemnez de acolo tot ce voi vedea. M-am executat
imediat, căci mi-era teamă ca nu cumva zăludei să-i treacă prin minte să-mi
ordone să-mi pun sub fund cine ştie ce cuie ori cărbuni aprinşi. Mi se alăturară, de
altfel, curând şi lăutarul redegist şi senilul albanez, cel cu IQ-ul mult sub baremul
admis de gusturile Annei, care era, totuşi, o intelectuală şi pretindea un anumit
număr minim de neuroni pe mm cub de creier.
Şi atunci începu ritualul!
Drapată toată în negru, Anna Armeanca, preoteasa, vestala, fosta studentă
extraordinară a Institutului de parapsihologie din Moscova, ea însăşi un
parafenomen, nemaiîntâlnit pe întinsul stepei ruse, bogat totuşi în astfel de
ciudăţenii, îşi smulse învelişul astral al corpului, aruncându-l de tavan, de parcă ar
fi fost Gheişa, prostituata din Hanovra, în sala de tortură rezervată masochiştilor,
înrobiţilor, celor pentru care libertatea era o povară insuportabilă şi de care-i
putea uşura din când în când doar nuielele ei strălucitoare, doar cătuşele ei
izbăvitoare, în camera de supliciu rezervată sclavilor, despuindu-se de veşmintele
ei de amazoană şi rămânând doar cu cravaşa în mână, cu cnutul ei binefăcător,
cu toiagul ei fermecat, ce promitea infinite delicii asistenţei, cu centura ei de
castitate executând la trapez salturi mortale, deasupra suliţelor ascuţite din
privirile spectatorilor, cu biciul ei de Lidia Jiga, ţinând în cumpănă dorinţele tot de
ea dezlănţuite în sângele fiarelor, cu buzduganul ei în formă de phalus, ce
zdrobise inimile atâtor demnitari sovietici, din momentul în care, la nici 13 ani, o
violase un ostaş al Marii Armate Roşii şi-i devorase aproape în întregime sânul
stâng, cel din care acum picura miere neagră ca moartea, ca părul ei de neagră,
de-ţi venea a zice că-i culeasă din nuferii ce înfloresc primăvara pe Rin şi se
jurase tânăra femeie, cu ochii injectaţi de sânge, se jurase să nu aibă odihnă şi
nici somn şi nici vise, până ce nu va otrăvi întregul imperiu, până când, cârtiţă
predestinată, nu-i va săpa temeliile, până ce sub privirile ei magnetice nu va
trenura şi se va prăbuşi şandramaua.
Debutul internaţional şi l-a făcut în 1986 când, proaspătă komsomolistă, văzu într-
o revistă nemţească, ajunsă prin cine ştie ce minune în Soviete, admiră poza unui
pilot pe nume Kugler, blond, flegmatic şi cu cercel în urechea stângă. Pe acest
Icar saxon am să-l fac să aterizeze în Piaţa Roşie”, se bătuse Anna cu pumnul în
sânul după care acuma ne curgeau balele la toţi. Şi, într-adevăr, la nici trei zile,
mediile de informare din Uniune dădeau publicităţii un comunicat (şi Gorbaciov
afară trei miniştri) care glăsuia că un aviator reuşise să străpungă apărarea
antiaeriană şi sistemele radar şi aterizase taman în coasta stângă a Kremlinului.
Unde îl aşteptau armeanca şi statuia neputincioasă a lui Lenin. Sărutul cu care îl
decorase atunci pe un obraz Anna recompensa din plin anul de puşcărie, petrecut
apoi în fortăreaţa Lefortovo. Unde, ca să fim drepţi, pilotul ajunsese bogat şi
celebru, căci jurnaliştii celor mai cunoscute ziare şi posturi de televiziune din
Occident licitau zilnic între ei care putea să ofere mai mult, pentru a-i putea
smulge un interviu. Başca nopţile petrecute în compania fetei, pentru care nu mai
constituia de mult o problemă faptul de a trece prin ziduri.
Şi acum dedublată, cu magnificul ei corp astral plutind aproape de tavan, ca un
satelit spion ce ne supraveghea din toate părţile mişcările, preafrumosa armeancă
îşi pironi privirea asupra pisicii mele, ţintuind-o realmente de masă. Felina începu
să miaune stins, cerându-şi parcă iertare că există, dar buzele Annei se mişcau
deja spasmodic într-un tic cei desfigura colţul stâng al gurii şi care se transformă
până la urmă într-un urlet prelung şi ceru gemenilor să jupoaie pisica cu dinţii.
Fraţii se ridicară ca doi somnambuli, trecură de o parte şi de alta a mesei şi,
închizând încet ochii, îşi apropiară resemnaţi feţele de animal, aşteptând să fie
zgârâiaţi dintr-un moment în altul.
Sfâşâiaţi-o!”, şuieră, parcă venind de pretutindeni, porunca Annei. Atunci
gemenii, plângând în hohote, se năpustiră asupra pisicii, desprinzând şi
sfârtecând între ei fâşii lungi de blană amestecată cu sânge. Miorlăiturile
animalului deveniră de la un moment dat insuportabile, aşa că fusei nevoit să-mi
bag tampoanele Lärmstop” în urechi dar tot mi se ridica părul măciucă la ceea ce
eram nevoit să scriu.
După ce reuşiră să dezlipească şi ultima bucată de blană de pe craniu, cei doi
fraţi se prăbuşiră epuizaţi la picioarele mesei iar pisica, toată numai o carne roşie,
încă vie, zvâcnea din ce în ce mai slab, făcând să sune cei doi clopoţei, care-i
rămăseseră aninaţi de beregată.
Ceva mai liniştită acum, Armeanca smulse cu un gest hotărât clopoţeii şi-i atârnă
la gâtul gemenilor, mângâindu-i în treacăt pe creştet ori poate numai ştergându-şi
degetele pătate de sânge, căci imediat porunci valeţilor şi colocatarilor mei
acceptaţi la masă să mănânce pisica. Ea însăşi decupă capul felinei, cu grija cu
care desprinzi un strugure prea copt, cu teama de a nu se risipi pe jos preţioasele
boabe. Îşi privi apoi în lumină unghia degetului arătător, îi scobi cu ea pisicii ochii
din orbite şi îi proiectă în direcţia mea cu un bobârnac de copil obraznic. Apoi îşi
ridică rochia lungă până în pardoseală, dezvelind nişte picioare orbitor de
frumoase şi scoase din portjartieră un ac de seringă, neverosimil de lung şi de
gros. Înfipse scurt acul în craniul pisicii şi se lăsă să alunece în jilţ, sorbind ca
printr-un pai şi privind visătoare la ospăţul suitei.
Când din animal nu mai rămase decât scheletul, Anna trecu pe la fiecare mesean
în parte, atârnându-i câte un os de gât şi întipărindu-şi amprenta buzelor înroşite
pe frunţile tuturor. De o atenţie deosebită se bucurară Marinarul de apă dulce şi
Ombilic, acceptaţi în mod provizoriu ca şi concurenţi la postul de valet-satelit (sau
frăţesc sau prieten) pentru România în suita Annei. Numai sărmanii gemeni fură
împinşi sub masă de piciorul divin al Armencei, încât abia mai avură timp să îi
pupe botina. Apoi preoteasa îmi aruncă şi mie, ca pe o minge de base-ball,
craniul golit al pisicii, gratulându-mă cu un -Ţine conţopist castrat şi să-ţi faci din
el sfetnicul, sfeşnicul care să-ţi lumineze scrisul!”
Într-un târziu Armeanca bătu cu sceptrul în masă şi ordonă retragerea, căci
treburi cu mult mai stringente o aşteptau în Ţările de Jos şi răzbise până la ea
aici, în Saxonia Inferioară, larma făcută de azilanţi în castelul din Bruxelles, în
şatău”, cum preţios îi preciza poliglotul Ombilic Marinarului de apă dulce.
Normal, Anna a traversat cu acelaşi fast drumul înapoi până la haltă, podul uman
alcătuindu-se de la sine şi numai eu, tremurând în hamleţi în capul scărilor, cu
ţeasta pisicii în mână şi dinţii clănţănindu-mi în gură, priveam îngrozit cum
Armeanca, precum o altă Anna Karenina, râzând bezmetic şi ţinând mâinile
ridicate în sus, sărea de pe trupul ultimului valet direct între şinele liniei ferate.
Locomotiva acceleratului de Hanovra se ridica pe picioarele dinapoi, nechezând
pe nări speriată, roţile vagoanelor scrâşneau scântei roşii şi stele verzi, şeful de
gară se spânzura de barieră, controlorul de bilete îşi perfora urechea stângă, cei
doi gemeni repudiaţi în singurătatea peronului îşi înghiţeau clopoţeii şi Anna,
Anna apărea la geamul vagonului restaurant, ţinând capetele lui Ombilic şi a
Marinarului de apă dulce în mâini şi lovindu-le copilăreşte unul de altul. În care
capete înfipsese, bineînţeles, acele ei de seringă, neverosimil de lungi şi de
groase.
-Condeier onanist, nu o să scapi de mine nici pe lumea cealaltă,” mai apucai să
aud, înainte de a se declanşa eclipsa.

EPILOG
(Doar pentru oamenii maturi şi amatorii de psihanaliză)
Până să fi scris acest fragment din roman credeam că cea mai timpurie amintire a
vieţii mele, amintirea ecran, cum se zice, temelia pe care se va construi ulterior
întreaga mea lume psihică, (în funcţie de care se va constela universul interior),
era cea a unui exil timpuriu, când am fost izgonit de acasă
împreună cu maică-mea, de către un tată abrutizat de alcool.
Iată însă că, imediat ce am pus punct după ultima propoziţie, parcă aş fi apăsat
un buton secret al memoriei, căci o întâmplare şi mai veche mi s-a luminat în
minte.
Să tot fi avut doi ani, doi ani şi jumătate. Era o zi senină de toamnă şi părinţii se
duseseră la cules de porumb. Mă găseam în fundul grădinii, cu spatele răstignit
de un măr şi în faţa mea îngenunchiase o fetiţă cu vreo doi ani mai mare decât
mine şi îmi sugea pe firavul sex, în vreme ce se uita la mine cu ochii ei oblici, de
asiatică. (Cum de am putut să uit acea privire atâta amar de vreme?) În momentul
următor a apărut, desigur, balaurul de tata, urlând c-o falcă-n cer şi una-n
pământ. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost destul, a mai povestit păţania şi vecinilor,
încât toată lumea găsea de cuviinţă să râdă de mine şi să facă glume proaste pe
seama mea. Îmi venea să intru-n pământ de ruşine şi luni de zile abia de-am mai
îndrăznit să ies afară din curte.
Peste ani şi ani, ori de câte ori mă duceam în Hanovra, căutam un bordel de
tailandeze şi rugam o Schlitzaugen” ( Fată cu ochi despicaţi”, cum le porecliseră nemţii) să facă sex oral cu
mine. O priveam în ochi şi deveneam dintr-odată uşor şi alergam fericit prin
grădinile raiului, în vreme ce jos, în iad, îl simţeam pe căpcăunul de taică-meu,
acolo la el în sicriu, cu penisul erect, zvârcolindu-se excitat în mormânt, aruncând
flăcări pe nări şi scuipând jar pe gură.
Din fericire, între bordelul Steintor” ( Poarta de piatră”) din Hanovra şi cimitirul
Pomenirea” din Arad (unde odihneşte tata) erau 2000 km distanţă….
Erau!
(Arad. Cimitirul Pomenirea 23. 08. 2007)

*Bosorcile sunt vrăjitoare care se dau de trei ori peste cap, se preschimbă în pisici, şi se duc apoi şi sug laptele vacilor. În nopţile cu lună plină ele pot deveni şi Vîlve (vampiri energetici) şi atunci, desigur, sorb aură omenească. Pot fi întâlnite doar în Transilvania (România) în imaginaţie şi în iad.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”
(Isus Cristos)

De când se ştia a fost înrobit de patima jocului. A jucat pe nasturi, pe timbre, pe chibrituri, pe bani şi pe aur. Ajucat toate jocurile din lume şi a pariat la toate luptele, cursele, ruletele, bursele şi întrecerile posibile. Pentru a-şi face rost de banii trebuitori viciului, nu s-a dat în lături de la nimic: a minţit, a furat, a vândut droguri, s-a prostituat, a ucis.
Tocmai de aceea se află acum, aici. Şi, ironie a sorţii, este nevoit să privească de la înălţimea experienţei sale, cum jos, sub el, mai mulţi soldaţi joacă zaruri pe o cămaşă. Îl mănâncă palmele de dorinţa fierbinte de-a freca şi el oasele dar, din motive obiective, nu-şi poate mişca mâinile. Tovarăşul lui de suferinţe şi fărădelegi n-are altceva mai bun de făcut, decât să îşi pună mintea cu smintitul din partea stângă, carele pretinde, nici mai mult nici mai puţin, ci doar atâta: că el este aşteptatul Mesia, Cristosul!
Şi atunci lui, jucător incurabil, o uluitoare idee îi străfulgeră sub căpăţână: Dar dacă? Probabilitatea ca nebunul să susţină, totuşi, adevărul, era de 50%. Or, niciodată, în jocurile şi pariurile sale, nu a avut o şansă de reuşită aşa de mare.
Aşadar, ca o ultimă dorinţă a unui condamnat la moarte, îi rugă pe soldaţi să pună zarurile pe un burete şi cu o trestie să i le ridice până la gură. Le luă apoi cu buzele, le amestecă printre dinţi cu limba şi le scuipă pe pajiştea verde a destinului:
- Isuse, când vei fi în împărăţia cerurilor, aminteşte-ţi şi de mine, păcătosul!

Vasile Zărăndan

P.S. Imaginaţi-vă mai departe şi singuri, ce mutră a făcut Dismas - hoţul intrat în istorie cu porecla de „Tâlharul cel Bun” - când peste câteva ore se trezea în holul de la recepţia raiului, în faţa Sfântului Petru, care-i zornăia în urechi cheile şi-l apostrofa hâtru:
- Ortace, ai dat lovitura!

Din nou despre discriminarea pozitivă
În ultimii 5 ani de zile, mai precis de când am venit din Germania, am întâlnit în Arad 10 lesbiene. Trei dintre ele au fost (sânt) femei cu un caracter integru, pe care te puteai baza şi bizui în orice situaţie, cu acea trăsătură sufletească, rară şi la bărbaţi, numită de nemţi „Nibelungentreue” (fidelitate, onestitate nibelungă), însă celelalte şapte s-au dovedit a fi femei perfide, parşive şi viclene. Probabil că, dacă ai lua 10 bărbaţi, nici între ei nu ai găsi mai mult de trei cu un caracter deosebit, aşa că proporţia 3/10 ar trebui să mulţumească şi în cazul acelor lesbiene.
Şi totuşi, trăind aici, în Arad, mă macină o îndolială paranoică în legătură cu suspendarea spectacolului „Clara S” (o piesă de Elfriede Jelinek, indrăznind să atingă şi tema „lesbi”) la „Teatrul Clasic Ioan Slavici”, după doar o singură reprezentaţie.
Şi, deşi (să zicem) n-am nici o dovadă concretă, sunt în stare să bag mâna-n foc că la mijloc, de fapt, a fost şi „mâna cu degete lungi” a lesbienelor arădene.

Sara N. Dan

Motto: „Cuvintele atrag realul” (Nichita Stănescu)
- pentru Nicole B.

Să te culci numai pe spinii
Soarelui şi precum crinii
Epileptici, să te scuturi
Persecutată de fluturi.
Noaptea, când e lună plină,
Somnambuli melcii să vină,
Coapsele să-ţi tatueze,
Deschişi ochii tăi viseze.
Umblă prin lume năucă,
Lacrimi în scorburi usucă,
De dragoste să te mistui
Şi pe nimeni să nu pristui.
(Sânii, ce m-au scos din minţi,
Fie perne pentru sfinţi!)
Ardă-ţi sfârcurile mici
Torţe moi de licurici
Şi să-ţi putrezească-n zori
Părul de la subţiori.
Spulberă-te, păpădie,
Topită-n melancolie…
Crape-ţi smalţu-n dinţi, de ploi,
Paji să-ţi fie trei strigoi.
Nu găsi în vraje leacul,
Dăruiască-ţi somn doar macul
Şi nu arate pravila
Pe care drum ţi-e stavila.
Prin biserici, când dai prescuri,
Să se surpe arabescuri.
Că ţii deasupra patului
Icoana Necuratului,
În zilele Sabatului.
Şi trei luni ai alăptat
Prunc de vâlve lepădat,
Şi-ai clocit trei ani în poală
Ou de şarpe, fiert în smoală,
Şi trei veacuri te va paşte
Năpasta, dacă vei naşte.
Orice parte bărbătească
Din tine va să stârpească,
Şi doar unul, de pereche,
Va purta Semn în ureche,
Şi pîn’ la a şaptea spiţă
S-o nimici a ta viţă,
Şi-ţi zboară corbi şui din gură
Când te juri strâmb pe Scriptură…
Fie-ţi râsul blestemat
Că m-ai, fată, deocheat,
Şi strivită călcătura
Că mă lăsă scrum arsura.
Şi sunt ultimul din partea,
Priviţi cum mă-nseamnă Moartea.
Şi sunt ultimul din rândul,
Priviţi cum mă-nscrie Gândul…

Vasile Zărăndan

Motto: „Mândru-şi cântă-un cerb în codru,
Mândru-şi cântă de nu-i modru.
Vânătorul s-a sculatu,
Puşca-n mână şi-a luatu,
După cerb a alergatu…”
(Colind românesc fără sfârşit)

doctoritadetara@yahoo.de

Sunt forţat de împrejurări să vă scriu această povestire pe laptop, în acceleratul care mă duce spre Osnabrück, la întâlnirea mea anuală cu Saşa, Der Verrücte Professor. Am amânat până în ultima secundă călătoria, până m-au copleşit semnele că timpul, realmente, avea de gând „să-şi iasă din ţâţâni”. Şi, oricum, nu puteam lipsi de la întâlnire.
Ca la fiecare sfârşit - început de an de când mă aflu în Germania, sunt şi acum emoţionat să dau faţă cu Alexander von Guriev, să ne jucăm runda de poker. Una singură, de fiecare dată. Întrucât ne ştim unul altuia cărţile, gândurile şi gândurile dindărătul gândurilor, precum două oglinzi puse faţă în faţă şi care se reflectă una în alta la infinit, ar fi imposibil să câştige vreunul partida. Dacă nu ar interveni miza pusă în joc, potul. O miză care are realitatea sa independentă, calitatea de a lua singură decizii şi, deci, capacitatea de a face ca balanţa să încline în favoarea unuia sau altuia dintre noi. Aş zice, ca în televiziunea interactivă, unde spectatorul poate să intervină, să modifice desfăşurarea cursului evenimentelor. Sau ca în lupta ce se dă în cerurile Apocalipsei şi unde numai pământenii pot să hotărască de partea cui va fi biruinţa. Şi mă suspectez că acesta este şi gândul dindărătul tuturor gândurilor, pentru care scriu de fapt povestirea. Să determin întâmplările să se săvârşească în altă parte, într-o altă dimensiune, pe un alt tărâm. Să fiu teroristul care, cu bomba infernală a mitului, să poată deturna cursul evenimentelor, căci povestirea am de gând s-o pun pe masă drept miză.
(Visez în taină la ziua când voi putea scrie o povestire ce, pentru fiecare cititor în parte, să aibă finalul dorit de el sau care, la fiecare nouă lectură, să aibă un alt sfârşit.)
Dar iată cum s-a petrecut totul.
Îndată după returnarea mea de pe Aeroportul Otopeni, am revenit în orăşelul Melle, însă am fost nevoit să-mi caut o nouă locuinţă, căci lagărul, „Asylantenheim-” ul în care locuisem până atunci, fusese spulberat de pe faţa pământului de un meteorit. Din fericire, în momentul impactului casa era deja goală, căci ultimii azilanţi români, păsări călătoare cu radarul orientării modificat, se îndreptaseră în stol către Atlantic. Iar groapa conică rezultată în urma impactului fusese acoperită cu o cupolă imensă de pânză galbenă, ceruită. Unii ziceau că în curând aici s-ar deschide un circ, unde se va produce în fiecare seară Solomonarul, alţii dădeau ca sigură ştirea că regizorul Andrei Şerban intenţiona să monteze o piesă de teatru, dar ezita încă între „Oedip rege” şi „Hamlet”. Până la urmă se pare că a optat pentru un spectacol de „Happening”, intitulat „Despot Luminatu” şi avându-i drept protagonişti pe cei peste o mie de morţi din Revoluţia română.
În ceea ce mă priveşte, după mai multe zile de căutări, am reuşit să-mi găsesc o garsonieră în B., un sat ce aparţine de oraşul Melle şi este poreclit „Satul morilor de vânt”, din cauza celor 46 de mori eoliene ce-l înconjoară şi care acum slujesc la producerea unui soi mai ciudat de curent electric. Camera se află într-un imobil spoit în verde, chiar în apropierea gării. O gară numai cu numele, căci nu s-a pomenit, de când a fost construită linia ferată, să oprească vreun tren aici. Noroc că pe lângă sat trece Autobanda 30, de Hanovra, însă, din păcate, nici aceasta nu are nici o intrare şi nici o ieşire în dreptul cochetei aşezări. Iar pentru a proteja locuitorii de poluarea fonică a maşinilor de marfă, de o parte şi de alta a autostrăzii se înalţă parapeţi din material plastic.
( Aşa că atunci când e lună plină şi se aude uruitul înăbuşit al tirurilor, mă macină îndoiala de nu cumva în nopţile cu lună între pereţii de plastic s-o fi ascunzând uneori Crişul Alb, cu somnii săi grei făcându-şi rondul de noapte. Căci într-o astfel de noapte, petrecută cândva în Ţara Zarandului, adormisem seara pe un mal al fluviului şi dimineaţa mă trezisem pe malul celălalt).
Pe vremuri legătura satului cu exteriorul se făcea pe calea aerului, mai precis cu ajutorul porumbeilor călători - s-a păstrat până azi în podul Casei Verzi vechea hulubărie - dar odată cu apariţia zeppelinurilor şi apoi a tot soiul de avioane, elicoptere şi sateliţi, cerul a devenit atât de aglomerat, încât locuitorii s-au văzut obligaţi, cu strângere de inimă, fireşte, să extermine în masă nevinovaţii poştaşi înaripaţi. Ba, mai mult, întreaga populaţie s-a rugat patruzeci de zile, în saci de pânză şi cu cenuşă în cap, stăruind ca nimic să nu mai poată zbura pe deasupra aşezării. Dacă, totuşi, prin cine ştie ce minune, mai intră vreun obiect în acest spaţiu aerian, cade fulgerător la pământ, carbonizat şi fumegând încă. Aşa s-a întâmplat cu un avion al Companiei Tarom, burduşit de azilanţi repatriaţi, cu doi violonişti din tablourile lui Schagall şi cu un olandez în stare de ebrietate. Numai un înger a reuşit să ajungă cu viaţă la sol, însă cu aripile serios pârlite. Degeaba însă căci oamenii, văzând că scutul aerian nu este perfect inexpugnabil, au răstignit această pasăre om, ţintuind-o pe cruci răspândite pe la toate răspântiile. Ca ciuhă, ca sperietoare pentru alţi eventuali cereşti amatori. Aşa că acum cerul B. - ulului este un deşert albastru şi gol iar satul este practic izolat de lumea înconjurătoare. Dar aceasta numai în ceea ce priveşte mijloacele obişnuite de comunicare, se-nţelege.
Când i-am arătat lui Herr Kugler, şeful serviciului „Social” al primăriei, contractul de închiriere, nu-i venea să-şi creadă ochilor. După ştiinţa lui Casa Verde se mistuise într-un incendiu acum aproape 300 de ani şi chiar cu privire la existenţa satului B. - ce pretindeam eu c-ar aparţine de Melle - avea serioase îndoieli. Oricum, zicea el, cu binecunoscutul său umor saxon, dacă eu susţin că o să pot locui acolo, ba am mai semnat şi un contract pentru chirie, totu-i în ordine, pe el îl interesează să-i comunic doar noua adresă, la care să-mi poată remite corespondenţa oficială.
În sfârşit, după atâta alergătură, am izbutit să găsesc o locuinţă ce, cât de cât, să îmi convină. Şi ce m-a atras aici, a fost mai cu seamă faptul că lipit de Casa Verde, practic având un perete comun, se află un cabinet stomatologic. Un „Praxis” unde voi avea posibilitatea să îmi repar dantura căci, după cum bine ştiţi, mie îmi plesnesc mereu dinţii, din cauza ploilor atât de abundente în Saxonia Inferioară şi mie îmi migrează măselele, atunci când sunt nevoit să mestec prea multă realitate crudă.
Ca acuma, bunăoară, când trebuie să mă întrerup din scris şi să merg să îi ajut pe cei doi azilanţi români, fraţi gemeni, botezaţi de mine mai demult Castor şi Polux, să transporte la mine în cameră o masă metalică.
Ce s-a întâmplat? Venind parcă întâmplător în întâmpinarea gândurilor mele (întâmplător mi s-a părut mie numai atunci), doctorul stomatolog, de fapt, o doctoriţă, aflând de la cei doi gemeni ce gravitau toată ziua în jurul ei, ca doi asteroizi atraşi irezistibil de garvitaţia unei Super Nove, auzind că imobilul siamez cu locuinţa dânsei s-a îmbogăţit cu încă un locatar, ce visează să racordeze satul la lumea exterioară prin sistemul telegrafiei fără fir, sau, după unele zvonuri, chiar al telekineziei, mi-a expediat această masă metalică, de care se folosise în cabinet. Am aceptat mobilierul cu reticenţă, simţindu-mă puţin ridicul cu o ditamai masă de medic în odaia mea de apatrid sărac şi care trăia din ajutorul social oferit cu generozitate de statul german. Gemenii îmi mai aduceau însă şi un mesaj. Doamna, tot de origine română, dar naturalizată de multă vreme în Deutsch, uitase pe unde rătăcise cheia (de fapt, două chei) de la sertarul mesei.
Am uitat la rândul meu de masă şi mesaj, captivat tot mai mult de istoricul casei în care mă mutasem, până într-o zi când, fără nici un gând anume, sau, cel puţin aşa credeam eu pe atunci, am forţat puţin sertarul mesei. Şi, într-adevăr, înăuntru am găsit două chei. Mai târziu am dat o cheie unuia dintre gemeni, lui Castor, cel care îmi ajuta să fac săptămânal curăţenie în cameră şi să-mi aranjez lucrurile risipite peste tot. Iar doamnei, drept mulţumire, i-am trimis „Basmele populare ale românilor”, singura carte, în afară de o veche „Scriptură” pe care o luasem cu mine din România.
După nu ştiu câtă vreme, am primit prin celălalt geamăn, prin Pollux, invitaţia de a-l însoţi la o masă festivă, la o cină, acasă la doamna.
Impresii? Trei: 1. Doctoriţa, văduvă, arăta cu mult mai tânără decât îmi închipuisem eu, încât la început am crezut că este o neînţelegere sau o farsă la mijloc. Căci doamna mai avea şi o fiică, despre care auzisem că este plecată prin Spanii ori pe la curtea Danemarcei. 2. Doamna dr., atât prin înfăţişare, cât şi prin felul ei de a fi, îmi reamintea izbitor de tare de o femeie care a însemnat foarte mult în viaţa mea. De altfel, începând din acea noapte, o voi identifica în visele mele erotice, mereu îngrozit, cu acea femeie. 3. În unele momente din timpul cinei privirile ei deveneau aproape materiale şi le simţeam plimbându-mi-se prin creier, cercetându-mi gândurile, oprindu-mi-le sau derulându-le cu încetinnitorul, exact aşa cum manipulezi imaginea video-ului cu telecomanda. Şi, în timp ce mă gândeam la asta, şi la rândul meu o priveam, zâmbea provocator, da, domnule, aşa este şi ce mai poţi să faci? şi atunci o ură surdă creştea în mine şi atunci râsul înflorea şi mai impertinent pe faţa ei, de parcă o legătură subterană s-ar fi stabilit deja între noi şi unde revolta mea alimenta într-ascuns satisfacţia ei, până ce a sfârşit prin a râde în hohote, spre stupefacţia lui Polux.
Şi atunci am ştiut că un război nedeclarat, dar pe viaţă şi pe moarte, se declanşase între noi. Dar tu ai fost cea care a dezgropat securea, cea care a început ostilităţile, tu, cu râsul ei în stare să deoache şi un nunţiu papal. Iar eu nu am făcut decât să ridic mănuşa. Prea erai trufaşă, pentru a nu mă ispiti gândul de a te îngenunchia. Şi prea mândră, pentru a nu mă tenta ideea de-a te vedea scoţându-ţi de la gât eşarfa şi cerând cu glas sugrumat pace.

Vasile Sărăndan