Bosoarca* (Fragment din romanul „Solomonarul”)
Motto: „Dumnezeu însuşi a fost cel care s-a aşternut la pământ sub chipul şarpelui la capătul zilei sale de creaţie sub pomul cunoaşterii: astfel s-a recreat, şi-a împrospătat el forţele pentru a fi Dumnezeu… Făcuse totul prea frumos… Diavolul este doar lenevia lui Dumnezeu în acea zi a şaptea.”
(F. Nietzsche - „Ecce Homo”)
BOSOARCA
(Fragment din romanul Solomonarul”)
Şi atunci mi-am adus dintr-odată aminte de Anna Armeanca şi cei 12 paji ai săi,
cum îşi făcuse ea apariţia în Grûnehaus (Casa Verde), prevestită, preanunţată de
scânteile roşii şi stelele verzi şi scrâşnetele înfiorătoare ale roţilor de tren, ce
fusese obligat, împotriva legilor firii şi a orarului căilor ferate germane, să
oprească în gara micului orăşel de câmpie din Saxonia Inferioară, în mirobolantul
Melle.
Preafrumoasa armeancă, scuturându-se de râs şi aruncându-şi provocator coama
în partea stângă a capului, coborâse din vagon călcând regal pe trupurile pajilor,
aşternuţi covor la picioarele sale. Dar, cum până la intrarea în imobil mai avea de
străbătut vreo câţiva paşi şi pe care trupurile valeţilor, puse cap la cap, nu
putuseră să îi acopere, ne-a făcut semn, mie şi celor doi gemeni, Eteocle şi
Polinice, ce o priveam năuci din capul scărilor, să completăm puntea. Fraţii s-au
lungit grăbit pe burtă, scâncind de bucurie dar eu am fugit la mine în cameră, am
încuiat uşa pe dinăuntru, am stins lumina, am aprins sfeşnicul de aramă ce
alunga duhurile rele, am dat drumul la câini şi m-am ascuns sub pat, dârdâind din
tot trupul şi ţinând în braţe pisica mea neagră, cu clopoţei la gât.
Când a trecut cu suita prin dreptul uşii mele Anna, care sunt convins şi astăzi că
vedea prin pereţi, m-a apostrofat cu un: Scrib impotent, eunuc nenorocit, te-ai
refugiat sub pat cu pisica? Dar nu-i nimic, zoofilule, că o să-ţi belesc eu în curând
de vie mascota şi-o să rămâi singur cuc!” Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt mai
repede decât m-aş fi aşteptat.
După ce s-a instalat boiereşte, ocupând întreg etajul doi al clădirii - grecul,
proprietarul, era numai plecăciuni şi temenele tot sărutându-i la mănuşi şi
şoptindu-i chiar taina tainelor, cum că are încă în podul casei vechea hulubărie -
după ce a mai solicitat la parter încă trei, patru camere de rezervă, căci voia
nebuna, ce avea compusă suita din câte un azilant venit din fiecare fostă
republică socialistă sovietică, voia să-şi completeze curtea şi cu s-o mai putea
recupera din ţările satelit, ţările frăţeşti ori prietene, cum le zicea armeanca
râzând dispreţuitor - ne-a convocat pe toţi locatarii în pivniţă, la un party, la o
masă, la o cină.
(În afară de mine, care pe atunci nu prea aveam habar pe ce lume mă aflu, de
Pătruţescu şi de gemeni, mai locuia în acel moment în Grûnehaus bietul Ombilic,
un azilant român slab de înger, de când scăpase printr-o fericită întâmplare din
incendierea lagărului de azilanţi politic de la Rostock, Kibitz, un fecior tomnatic de
pe dulce obcine moldoveneşti, un lăutar beţiv din fosta RDG, un vietnamez bolnav
de friguri galbene, un chinez trecut în moarte cataleptică şi ţintuit la pat de
perfuzii, un mongol ce îţi pierduse umbra, un coreean lovit de amoc şi imobilizat
în cămaşă de forţă, un albanez decrepit, un iugoslav schizofrenic şi fantoma lui
Che Guevara.
Ba nu, era să-l uit pe Marinarul de apă dulce, compatriotul proaspăt întors din
Marea Caraibelor, unde stătuse ascund trei ani de zile, de teama represaliilor unui
turc, pe nume Bombonel, căruia îi dăduse o ţeapă de un milion de mărci,
vânzându-i o corabie cu gâşte neaoş româneşti, ca fiind, chipurile, lebede
imaculate. Căci visase oacheşul mahomedan să populeze lacurile din Podişul
Anatoliei natale cu decorativele păsări.
De altfel, în scurt timp turcu’ s-a ţăcănit cu totul, tot gândindu-se la banii duşi pe
apa sâmbetei odată cu guralivele palmipede, aşa că şi-a construit în Osnabrûck o
casă numai din termopane, iar în faţă a înălţat o cruce de aluminiu inoxidabil,
lipind pe ea cu scoci o gâscă gonflabilă, cu aripile popular desfăcute, parcă
îndemnându-i pe toţi oropsiţii vieţii, pe toţi osândiţii la foame, pe toţi robii să se
unească sub penajul ei ocrotitor, la căldura egal distribuită a robei sale
echidistante. Iar sub dolofana zburătoare a scris cu litere de aur maxima: Gâştele
au salvat Capitoliul!” Şi nici măcar la protestele vehemente ale organizaţiilor
pentru protecţia păsărilor turcaletul nu a cedat, ci a lansat o maximă ce va
străbate, desigur, veacurile: „Ce am scris, scris rămâne!” Totuşi, până la urmă,
scârbit de un sobor de corbi dresaţi, care-au tot dat săptămâni în şir ocol deasupra crucii,
aruncându-ţi găinaţul pe casa şi acareturile sale, Bombonel, ce acum se credea deja padişah, a tăiat cu foarfeca banda adezivă şi gâsca gonflată s-a ridicat slobodă la
ceruri, sub privirile extaziate ale lacto-vegetarienilor. În compensaţie, sultanul a
pus să i se amenajeze în curte un lac artificial, populat în proporţie egală, deh!
democraţia socială de piaţă, cu gâşte şi lebede. Îl botezase haremul lui şi, ori de
câte ori îl apuca pofta, poruncea să i se servească la pat, în serai, gătită la tavă
ori la cuptor, câte o mireasă, cum le alinta otomanul, în amintirea vremurilor când
Ţările Române plăteau drept tribut turcilor şi femei. Nu ştiu cum se explică însă
căci, cu toată nepărtinirea ostentativ afişată, întotdeauna se nimerea ca virgulă
cadâna sacrificată să fie gâscă. Aşa că sultanul avea mereu nevoie de alte şi alte
exemplare pentru a popula lacul, pentru a menţine echilibrul multicultural al
haremului şi a păstra neştirbită reputaţia democraţiei sociale. Tocmai de aceea şi
putuse să se reîntoarcă Marinarul de apă dulce, că acuma turcul, care nu mai
mânca nimic altceva decât gâşte, avea nevoie de el ca de Allah. Aşa că Marinarul
nostru, în loc să ajungă un bătrân lup de mare, era pe cale de a deveni un
zooproxenet, dacă n-oi forţa eu cumva prea tare limba română.
Ba mai mult, consecvent păsăricii sale, gâsca, padişahul îşi cumpărase - şi ţinea
la mare cinste în casă - un tablou de Salvador Dali, înfăţişându-l pe ghiaurul
Caligula, luptându-se în faţa onor senatului roman, pe malul lacului Titikaka - cel
prin care poţi pătrunde într-un alt univers - cu un elefent pe care îl răsturnase cu
picioarele în sus, încât imaginea ce se oglindea pe faţa apei, ori pe feţele
cinstiţilor deputaţi şi senatori, părea aceea a zglobiului împărat călărind vitejeşte o
gâscă, pe care o striga din când în când Incitanta.
Până la urmă Bombonel şi-a plătit chiar un „negru”, un azilant cu fumuri de scriitor,
ce susţinea că venise în Germania din Metopolis, ori poate chiar din
Yoknapatawpha - în realitate livrat otomanului tot de către Marinarul de apă dulce,
care-l întâlnise la o luptă de cocoşi în cătunul Macondo şi unde, normal, veleitarul
pariase pe pintenatul lui Jose Arcadio Buendia Întâiul - şi i-a comandat o
monografie exaustivă a gâştii, de la domesticirea păsării pe Terra, în timpuri
imemoriale şi până în zilele noastre. Bineînţeles, păgânul pretinsese ca tratatul să
fie scris cu o… pană de gâscă.
Acuma, între noi să rămână vorba, şi mie mi-e o frică de moarte de aceste
orătănii aclimatizate pe lângă casa omului, că nu se ştie niciodată ceasul când se
poate trezi în ele instinctul sălbăticiunii, sadismul speciei, că atunci când eram eu
mic şi mă jucam cu pruncii-n ţărâna de la marginea văii, le urmăream fascinat
cum pescuiau cu pliscul cicarii, peştii aceia lungi şi roşietici şi ieşeau apoi pe mal
şi îşi deschideau spre mine clonţul, sâsâind ca un aspirator şi eu o rupeam
îngrozit la fugă şi nu îmi găseam liniştea decât în vreun desiş de la poalele pădurii
ori în braţele fabuloasei mele bunici, ce îmi spunea poveşti până când
adormeam.)
Incomodându-i şi stingherindu-i vădit pe cei 12 paji, ne-am înghesuit cu toţii, care
cum am putut, la masa dreptunghiulară, metalică (ce o aruncasem eu pe vremuri
în pivniţă) cu, fireşte, matroana tronând în capul mesei şi cu mine tremurând la un
colţ, cu stiloul, caietul şi pisica în braţe.
Când s-a lovit cu privirea de mine, ochii Annei au devenit roşii de furie şi
indignare. Mi-a poruncit să las pisica pe masă şi să trec să stau jos, turceşte, într-
un colţ al pivniţei şi să consemnez de acolo tot ce voi vedea. M-am executat
imediat, căci mi-era teamă ca nu cumva zăludei să-i treacă prin minte să-mi
ordone să-mi pun sub fund cine ştie ce cuie ori cărbuni aprinşi. Mi se alăturară, de
altfel, curând şi lăutarul redegist şi senilul albanez, cel cu IQ-ul mult sub baremul
admis de gusturile Annei, care era, totuşi, o intelectuală şi pretindea un anumit
număr minim de neuroni pe mm cub de creier.
Şi atunci începu ritualul!
Drapată toată în negru, Anna Armeanca, preoteasa, vestala, fosta studentă
extraordinară a Institutului de parapsihologie din Moscova, ea însăşi un
parafenomen, nemaiîntâlnit pe întinsul stepei ruse, bogat totuşi în astfel de
ciudăţenii, îşi smulse învelişul astral al corpului, aruncându-l de tavan, de parcă ar
fi fost Gheişa, prostituata din Hanovra, în sala de tortură rezervată masochiştilor,
înrobiţilor, celor pentru care libertatea era o povară insuportabilă şi de care-i
putea uşura din când în când doar nuielele ei strălucitoare, doar cătuşele ei
izbăvitoare, în camera de supliciu rezervată sclavilor, despuindu-se de veşmintele
ei de amazoană şi rămânând doar cu cravaşa în mână, cu cnutul ei binefăcător,
cu toiagul ei fermecat, ce promitea infinite delicii asistenţei, cu centura ei de
castitate executând la trapez salturi mortale, deasupra suliţelor ascuţite din
privirile spectatorilor, cu biciul ei de Lidia Jiga, ţinând în cumpănă dorinţele tot de
ea dezlănţuite în sângele fiarelor, cu buzduganul ei în formă de phalus, ce
zdrobise inimile atâtor demnitari sovietici, din momentul în care, la nici 13 ani, o
violase un ostaş al Marii Armate Roşii şi-i devorase aproape în întregime sânul
stâng, cel din care acum picura miere neagră ca moartea, ca părul ei de neagră,
de-ţi venea a zice că-i culeasă din nuferii ce înfloresc primăvara pe Rin şi se
jurase tânăra femeie, cu ochii injectaţi de sânge, se jurase să nu aibă odihnă şi
nici somn şi nici vise, până ce nu va otrăvi întregul imperiu, până când, cârtiţă
predestinată, nu-i va săpa temeliile, până ce sub privirile ei magnetice nu va
trenura şi se va prăbuşi şandramaua.
Debutul internaţional şi l-a făcut în 1986 când, proaspătă komsomolistă, văzu într-
o revistă nemţească, ajunsă prin cine ştie ce minune în Soviete, admiră poza unui
pilot pe nume Kugler, blond, flegmatic şi cu cercel în urechea stângă. Pe acest
Icar saxon am să-l fac să aterizeze în Piaţa Roşie”, se bătuse Anna cu pumnul în
sânul după care acuma ne curgeau balele la toţi. Şi, într-adevăr, la nici trei zile,
mediile de informare din Uniune dădeau publicităţii un comunicat (şi Gorbaciov
afară trei miniştri) care glăsuia că un aviator reuşise să străpungă apărarea
antiaeriană şi sistemele radar şi aterizase taman în coasta stângă a Kremlinului.
Unde îl aşteptau armeanca şi statuia neputincioasă a lui Lenin. Sărutul cu care îl
decorase atunci pe un obraz Anna recompensa din plin anul de puşcărie, petrecut
apoi în fortăreaţa Lefortovo. Unde, ca să fim drepţi, pilotul ajunsese bogat şi
celebru, căci jurnaliştii celor mai cunoscute ziare şi posturi de televiziune din
Occident licitau zilnic între ei care putea să ofere mai mult, pentru a-i putea
smulge un interviu. Başca nopţile petrecute în compania fetei, pentru care nu mai
constituia de mult o problemă faptul de a trece prin ziduri.
Şi acum dedublată, cu magnificul ei corp astral plutind aproape de tavan, ca un
satelit spion ce ne supraveghea din toate părţile mişcările, preafrumosa armeancă
îşi pironi privirea asupra pisicii mele, ţintuind-o realmente de masă. Felina începu
să miaune stins, cerându-şi parcă iertare că există, dar buzele Annei se mişcau
deja spasmodic într-un tic cei desfigura colţul stâng al gurii şi care se transformă
până la urmă într-un urlet prelung şi ceru gemenilor să jupoaie pisica cu dinţii.
Fraţii se ridicară ca doi somnambuli, trecură de o parte şi de alta a mesei şi,
închizând încet ochii, îşi apropiară resemnaţi feţele de animal, aşteptând să fie
zgârâiaţi dintr-un moment în altul.
Sfâşâiaţi-o!”, şuieră, parcă venind de pretutindeni, porunca Annei. Atunci
gemenii, plângând în hohote, se năpustiră asupra pisicii, desprinzând şi
sfârtecând între ei fâşii lungi de blană amestecată cu sânge. Miorlăiturile
animalului deveniră de la un moment dat insuportabile, aşa că fusei nevoit să-mi
bag tampoanele Lärmstop” în urechi dar tot mi se ridica părul măciucă la ceea ce
eram nevoit să scriu.
După ce reuşiră să dezlipească şi ultima bucată de blană de pe craniu, cei doi
fraţi se prăbuşiră epuizaţi la picioarele mesei iar pisica, toată numai o carne roşie,
încă vie, zvâcnea din ce în ce mai slab, făcând să sune cei doi clopoţei, care-i
rămăseseră aninaţi de beregată.
Ceva mai liniştită acum, Armeanca smulse cu un gest hotărât clopoţeii şi-i atârnă
la gâtul gemenilor, mângâindu-i în treacăt pe creştet ori poate numai ştergându-şi
degetele pătate de sânge, căci imediat porunci valeţilor şi colocatarilor mei
acceptaţi la masă să mănânce pisica. Ea însăşi decupă capul felinei, cu grija cu
care desprinzi un strugure prea copt, cu teama de a nu se risipi pe jos preţioasele
boabe. Îşi privi apoi în lumină unghia degetului arătător, îi scobi cu ea pisicii ochii
din orbite şi îi proiectă în direcţia mea cu un bobârnac de copil obraznic. Apoi îşi
ridică rochia lungă până în pardoseală, dezvelind nişte picioare orbitor de
frumoase şi scoase din portjartieră un ac de seringă, neverosimil de lung şi de
gros. Înfipse scurt acul în craniul pisicii şi se lăsă să alunece în jilţ, sorbind ca
printr-un pai şi privind visătoare la ospăţul suitei.
Când din animal nu mai rămase decât scheletul, Anna trecu pe la fiecare mesean
în parte, atârnându-i câte un os de gât şi întipărindu-şi amprenta buzelor înroşite
pe frunţile tuturor. De o atenţie deosebită se bucurară Marinarul de apă dulce şi
Ombilic, acceptaţi în mod provizoriu ca şi concurenţi la postul de valet-satelit (sau
frăţesc sau prieten) pentru România în suita Annei. Numai sărmanii gemeni fură
împinşi sub masă de piciorul divin al Armencei, încât abia mai avură timp să îi
pupe botina. Apoi preoteasa îmi aruncă şi mie, ca pe o minge de base-ball,
craniul golit al pisicii, gratulându-mă cu un -Ţine conţopist castrat şi să-ţi faci din
el sfetnicul, sfeşnicul care să-ţi lumineze scrisul!”
Într-un târziu Armeanca bătu cu sceptrul în masă şi ordonă retragerea, căci
treburi cu mult mai stringente o aşteptau în Ţările de Jos şi răzbise până la ea
aici, în Saxonia Inferioară, larma făcută de azilanţi în castelul din Bruxelles, în
şatău”, cum preţios îi preciza poliglotul Ombilic Marinarului de apă dulce.
Normal, Anna a traversat cu acelaşi fast drumul înapoi până la haltă, podul uman
alcătuindu-se de la sine şi numai eu, tremurând în hamleţi în capul scărilor, cu
ţeasta pisicii în mână şi dinţii clănţănindu-mi în gură, priveam îngrozit cum
Armeanca, precum o altă Anna Karenina, râzând bezmetic şi ţinând mâinile
ridicate în sus, sărea de pe trupul ultimului valet direct între şinele liniei ferate.
Locomotiva acceleratului de Hanovra se ridica pe picioarele dinapoi, nechezând
pe nări speriată, roţile vagoanelor scrâşneau scântei roşii şi stele verzi, şeful de
gară se spânzura de barieră, controlorul de bilete îşi perfora urechea stângă, cei
doi gemeni repudiaţi în singurătatea peronului îşi înghiţeau clopoţeii şi Anna,
Anna apărea la geamul vagonului restaurant, ţinând capetele lui Ombilic şi a
Marinarului de apă dulce în mâini şi lovindu-le copilăreşte unul de altul. În care
capete înfipsese, bineînţeles, acele ei de seringă, neverosimil de lungi şi de
groase.
-Condeier onanist, nu o să scapi de mine nici pe lumea cealaltă,” mai apucai să
aud, înainte de a se declanşa eclipsa.
EPILOG
(Doar pentru oamenii maturi şi amatorii de psihanaliză)
Până să fi scris acest fragment din roman credeam că cea mai timpurie amintire a
vieţii mele, amintirea ecran, cum se zice, temelia pe care se va construi ulterior
întreaga mea lume psihică, (în funcţie de care se va constela universul interior),
era cea a unui exil timpuriu, când am fost izgonit de acasă
împreună cu maică-mea, de către un tată abrutizat de alcool.
Iată însă că, imediat ce am pus punct după ultima propoziţie, parcă aş fi apăsat
un buton secret al memoriei, căci o întâmplare şi mai veche mi s-a luminat în
minte.
Să tot fi avut doi ani, doi ani şi jumătate. Era o zi senină de toamnă şi părinţii se
duseseră la cules de porumb. Mă găseam în fundul grădinii, cu spatele răstignit
de un măr şi în faţa mea îngenunchiase o fetiţă cu vreo doi ani mai mare decât
mine şi îmi sugea pe firavul sex, în vreme ce se uita la mine cu ochii ei oblici, de
asiatică. (Cum de am putut să uit acea privire atâta amar de vreme?) În momentul
următor a apărut, desigur, balaurul de tata, urlând c-o falcă-n cer şi una-n
pământ. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost destul, a mai povestit păţania şi vecinilor,
încât toată lumea găsea de cuviinţă să râdă de mine şi să facă glume proaste pe
seama mea. Îmi venea să intru-n pământ de ruşine şi luni de zile abia de-am mai
îndrăznit să ies afară din curte.
Peste ani şi ani, ori de câte ori mă duceam în Hanovra, căutam un bordel de
tailandeze şi rugam o Schlitzaugen” ( Fată cu ochi despicaţi”, cum le porecliseră nemţii) să facă sex oral cu
mine. O priveam în ochi şi deveneam dintr-odată uşor şi alergam fericit prin
grădinile raiului, în vreme ce jos, în iad, îl simţeam pe căpcăunul de taică-meu,
acolo la el în sicriu, cu penisul erect, zvârcolindu-se excitat în mormânt, aruncând
flăcări pe nări şi scuipând jar pe gură.
Din fericire, între bordelul Steintor” ( Poarta de piatră”) din Hanovra şi cimitirul
Pomenirea” din Arad (unde odihneşte tata) erau 2000 km distanţă….
Erau!
(Arad. Cimitirul Pomenirea 23. 08. 2007)
*Bosorcile sunt vrăjitoare care se dau de trei ori peste cap, se preschimbă în pisici, şi se duc apoi şi sug laptele vacilor. În nopţile cu lună plină ele pot deveni şi Vîlve (vampiri energetici) şi atunci, desigur, sorb aură omenească. Pot fi întâlnite doar în Transilvania (România) în imaginaţie şi în iad.