O R A D E A _ B L O G

La coadă

Am avut norocul să nu prea întâlnesc, până acum, interesanta experienţă a statului la coadă în România. Pesemne că m-am născut prea târziu. N-am prins cozile de la carne, lapte sau ulei înainte de 1989. Asta nu înseamnă însă că nu înţeleg mecanismul pervers de umilire la care erau şi sunt supuşi, în continuare, românii.

Un articol de Dan-Liviu Boeriu

  Zilele trecute am fost nevoit să plătesc o destul de consistentă amendă de circulaţie la ghişeul unei instituţii publice. În faţa mea, încă trei persoane. Un bărbat puţin mai colorat şi două femei în vârstă, mai mult ca sigur pensionare. Domnişoara de la ghişeu, prezentabilă, dar cu penurie evidentă de zâmbete, rigidă şi scorţoasă, manevrează cu repeziciune tastele bietului calculator şi hârtiile slinoase ale vreunui întârziat la plată. Nu-şi poate reprima dezgustul pentru murdăria perfectă a actelor care i s-au prezentat. Reacţionează mereu înţepat, scuturându-şi firele blonde de păr după fiecare replică. Bărbatul care se află primul la rând e urgent repezit, ordonându-i-se fără drept de apel să se aşeze la capătul cozii ori, dacă nu se conformează, e sfătuit să se adreseze altui ghişeu. Vădit jignit, omul mormăie ceva abia perceptibil în barbă şi se îndepărtează. Domnişoara de la ghişeu îl priveşte cu condescendenţă, după care oftează adânc, de parcă tocmai a scăpat de cel mai deranjant junghi intercostal. Femeia care urmează, cu batic galben, e de la ţară. Nu cunoaşte exact ce acte trebuie să prezinte, nu ştie cu siguranţă dacă a nimerit unde trebuie şi, cu o sfială pe care o întâlneşti numai în bunul simţ nativ, o roagă frumos pe domnişoară să o ajute în problema ei. Răspunsul acesteia e inechivoc: „Tanti, io n-am timp să stau după tine toată ziua…”, după care întinde mâna ca să preia actele femeii care urma la rând. Bătrâna o priveşte neputincios, îşi adună forţele şi-i spune, iluminată, exact ce doreşte: „Aş vrea să plătesc impozitul pentru apartamentu` lu` fiu-meu”. Domnişoara, la fel de obraznică, îi răspunde: „Ei, aşa da! Dă-mi hârtiile!”, după care, nesimţind niciun fior de ruşine pentru că şi-a permis să tutuiască o femeie care i-ar putea fi bunică, în timp ce aceasta îi vorbea cât se poate de civilizat, începe să tasteze furibund din nou, scuturându-şi încă o dată buclele. Cazul se rezolvă, toată lumea e fericită. Doamna care urmează are o problemă cu transformarea leilor vechi în noi şi viceversa, astfel încât atunci când i se spune, aproape urlat, că are de achitat „unmiliontreisuteşaptezecişicincidemiidelei”, se blochează cu hârtiile colorate în mână. Întreabă încă o dată suma, dar răspunsul domnişoarei cu ecuson la sân o descumpăneşte: „N-am timp să-ţi tot repet! O să stau toată noaptea ca să-ţi numeri banii?!”. În fine, după nişte secunde de suspans, doamna reuşeşte să-şi achite datoriile, lăsând-o pe domnişoara de la ghişeu oftând, iarăşi, uşurată.

Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat într-o comună ocolită de civilizaţie, aproape aş fi înţeles nesimţirea unui funcţionar care crede că nu trebuie să dea socoteală nimănui şi care tratează oamenii din faţa lui ca pe nişte animale de casă. Din păcate, povestea e cât se poate de reală şi s-a întâmplat deunăzi în cea mai europeană (sic!) primărie din judeţ. Mai precis, în Primăria Oradea, serviciul de impozite şi taxe, într-o banală şi rece dimineaţă de luni.