Archive for August, 2009

Uitatele Feredeie de la Ungheni

Luni, August 17th, 2009

Scriind despre laşii de altădată, Rudolf Sutu povestea prin anii 1930: „Distracţiile ieşenilor în timpul verii erau multe. Cea mai de seamă era trenul de plăcere la Ungheni. Cu 1 leu şi 50 bani te ducea trenul la Ungheni, el având atunci 35 până la 40 vagoane toate pline de lume. La coborârea din tren în gara Ungheni primeau pe vizitatori vestitul lăutar Arghir şi filigornistul Curechi, care cântau în grădina lui Sinică. Alt taraf cânta pe malul Prutului, celor ce se prîmblau cu barca pe apă. Mesele în grădinile lui Sinică şi Zamfir erau neîntrecute”. Era vorba de satul cu acest nume existent şi astăzi pe malul drept al Prutului şi vestit până la ultimul război pentru înzestrările sale balneare cu mare atractie în lumea laşilor de altă dată.
Pentru scăldat se amenajase o porţiune de mal cu plajă, nisip fin şi funii de „mântuire” legate de ţăruşi astfel încât amatorii de înot mai în larg să aibă de ce se ţine spre a nu fi duşi de apele repezi ale râului. La mijloc erau balize de avertizare a graniţei iar uneori chiar plase (între anii 1812 şi 1918 când Basarabia s-a aflat în imperiul rusesc), de-a lungul cărora patrulau bărcile grănicereşti şi privegheau „scăldătoarea” cele de salvare, numite de „scăpare”, în limbajul timpului.

Continuând evocarea, autorul mai adăuga: „A merge într-o Duminică la Ungheni era pentru cele mai multe familii ieşene ceva cu mult mai însemnat decât o simplă raită prin lo­calităţile mărginaşe. Şi călătoria cu drumul de fier şi pregătirile erau un eveniment important. Omul îşi lua consoarta şi copiii, îi aşeza în vagonul de clasa a III, cucoana ţinând copilul de ţâţă, iar domnul având pe genunchi săi un chiup mare de sticlă cu cas­traveţi muraţi, pe lângă un cogemite panier cu de ale mâncării.” (Iaşii de odinioară)Cei cu bani nu duceau asemenea bagaje căci satul avea restaurante cu grădini umbroase în care se putea mânca mai bine ca la mama acasă, meniuri obişnuite sau locale precum „somn la cuptor, peşte prăjit cu bulion şi ceapă ori faimoasele salate de ţâri cu mărar, pătrunjel, icre şi multă ţelină, plus un păhar de vin roşu”, re­comandate şi ca leac de „întinerirea” bărbaţilor, femeile beneficiind de apele Prutului, vestite pentru „rodni­cia” dăruită celor „sterpe”. Nu mai puţină trecere avea ştiuca umplută de la hanul Alistar, mult iubită de pop­ulaţia evreiască a Iaşilor, pentru care Unghenii reprezentau cel mai atrăgător loc de vilegiatură. Unul din­tre vizitatori, domnul Şaie Gutman, locatar acum în Rehovot - Israel, păstrează cu duioşie fotografiile fostei plaje, pe care apare în copilărie alături de familie, văzute de subsemnatul pe Internet. Poartă datele 1933, 26 şi 27 iulie 1936, semn că pe plajă nu lipseau nici fotografii.Spre bucuria „pescarilor”, sătenii aveau iazuri cu crapi, cleani, ştiuci, cegi şi chiar somni, în care undiţarii fără „noroc” la Prut şi-l „regăseau” pe malul lor. Unele, amenajate ca bazine­le de ştrand, destinate mai ales îmbă­ierii copiilor şi femeilor, aveau apa curgătoare ca şi Prutul din care o cir­culau prin nişte ţevi.Vânătorii aveau la îndemână pădu­rile de stufăriş şi păpuriş pline de raţe şi gâşte, ce stăpâneau odinioară iezătu-rile până dincolo de Cristeşti, rămase acum nişte petice de rogoz, arse de uscăciune, care cu iniţiativă ar putea reînvia, îmbelşugând locurile.Vacanţele Unghenilor prilejuiau şi incursiuni la o stână cu caş dulce sau la vestitele grădinării şi harbuzării din­tre Bosia şi Bohotin, pline de pătlăge­le, vinete, chiperi şi faimoasele ţeline cât sfecla de mari ce umpleau pane­rele vizitatorilor chemaţi să înjunghie câte o harbuzoaică tărcată cu miez za­harat dulce ca mierea. Cât despre miere, nu lipsea nici aceasta, căci în pajişti se înşirau cârduri de ştiubeie cu faguri parfumaţi de menta covoarelor luncii sau din lanurile cultivate pentru hrana drogheriilor şi fabricilor de să­pun. Mierea ca şi lumânările din ceară verzuie, cu parfum de mentă, răsucite de un localnic, erau deliciul serilor ie­şene de Crăciun.Pe 2 august era Ziua harbujilor de la ProbajeRâul fiind odinioară navigabil (în sat trăind şi un scafandru - Nechita Costantin - care îl curăţa), se făceau plimbări pitoreşti cu barca de-a lungul luncii - descrisă cu romantism de Mi-hail Sadoveanu -, amatorii de excursii lungi putând coborî spre Galaţi sau urca spre vama Sculenlor unde se a­menajaseră alte „Băi”. Se putea ad­mira podul feroviar de peste râu con­struit după planurile celebrului arhitect Eiffel, autorul turnului din Paris şi al hotelului Traian de la Iaşi sau se vizita orăşelul Unghenii, de pe celălalt mal.Un eveniment deosebit îl reprezen­ta „nunta vetricelor” - larve sau in­secte de apă care în preajma Rusaliilor devin nimfe pentru împerechere, dea­supra râului zburând milioane de vietăţi ca o bogată fulguire de iarnă. Erau aşa de multe încât sătenii le cu­legeau pentru hrana animalelor sau în-grăşarea grădinilor. Rusaliile, sărbăto­rite în a 50-a zi după Paşte, aduceau bucuria trupelor de căluşari olteni -negustorii ambulanţi din Iaşi, care, potrivit tradiţiilor, în timpul jocului alungau bolile călcând trupurile întin­se pe nisipul plajei.Ziua harbujilor de la Probaje (2 au­gust) prilejuia o întrecere între grădi­nari, cel mai mare pepene (de 20-30 kilograme) fiind premiat după care se tăia şi împărţea privitorilor, urmând apoi o bogată jertfă de harbuji şi zămoşi cu parfum de ananas.Pescarii aveau şi ei o zi in care îşi arătau talentele la prins şi apoi la pregătirea celei mai gustoase mâncări, pe un loc apropiat de plajă instalându-se grătare şi chiorostii pentru tigăile cu peşte şi mămăligi.Ca în orice staţiune, în preajma vi-legiaturiştilor foiau sumedenie de ne­gustorii localnici şi ieşeni precum vestitul pitar Andreilici care vestea în ziar: „Băile Ungheni. Anunciu. Sub­semnatul aduc la cunoştinţa vizitato­rilor băilor de la Ungheni că până la 1 august voi pleca in fiecare marţi, joi, sâmbata şi duminică la Ungheni cu trenul de 4 ore 20 minute cu pâne lun­gă, franzele, colaci, şi cu faimoasele „trei chifle dece bani”. Cu stimă An-dreilici Alexandru” („Curierul” 8/20 iulie 1883).Camere ieftine şi gustoase bucate ţărăneştiCu toate că nu avea şosele, satul era pitoresc cu căsuţele curate în care sezoniştii găseau camere ieftine şi gustoase bucate ţărăneşti. Seara se or­ganizau baluri la „Pavilion” sau la „Otelul Arghir”, unde vilegiaturiştii „melange de monde” adică „ieşeni din centru şi din periferie” sau din „toate treptele sociale” dansau „cotillon, val­suri şi cadrile” sub comanda unor maeştri, cum nota, încântat, un gazetar de la „Liberalul” din 20 iulie 1900.Pentru scăldat se amenajase o porţiune de mal cu plajă, nisip fin şi funii de „mântuire” legate de ţăruşi astfel încât amatorii de înot mai în larg să aibă de ce se ţine spre a nu fi duşi de apele repezi ale râului. La mijloc erau balize de avertizare a graniţei iar une­ori chiar plase (între anii 1812 şi 1918 când Basarabia s-a aflat în imperiul rusesc), de-a lungul cărora patrulau bărcile grănicereşti şi privegheau „scăldătoarea” cele de salvare, numite de „scăpare”, în limbajul timpului.„Scăldătoarea” Prutului folosită din vechime, la care boierii mergeau cu trăsurile iar „prostimea” cu hara-balele evreieşti - căruţe cu o mare platformă pe care călătorii stăteau cu picioarele atârnate, luase mare am­ploare după deschiderea drumului de fier Iaşi-Ungheni (august 1874). O ajutase primarul Nicolae Gane (1872­1876), scriitor junimist şi edil pa­sionat despre care gurile rele spuneau că nu visa noaptea decât lucrări care „să prefacă Iaşii în Paris”, motiv pen­tru care a fost primar de vreo cinci ori, lui datorându-se înzestrarea oraşului cu asfalt, curent electric, tramvai, apă de la Timişeşti, esplanada Râpa Gal­benă, canalizarea pârâului Calcaina. Apreciind norocul Iaşilor de a avea doar la vreo 20 km un râu cu ape bo­gate, montane, într-o zi a luat cu dân­sul tehnicii Primăriei şi vreo câţiva lo-cantieri şi s-au întâlnit cu primarul şi gospodarii Unghenilor, îndemnându-i să transforme satul în staţiune baln­eară. Primăria ieşeană acorda asistenţa tehnică şi medicală contribuind cu materiale şi lucrători la construirea unui mic debarcader, a unui pavilion de dans, şi ce mai trebuia.Calea ferată introducea „trenurile de plăcere”, Iaşi-Ungheni, cu vagoane deschise în trei culori din care călă­torii aveau a privi priveliştea ce defila în goană pe lângă ei. Uneori îi însoţea şi câte o fanfară pornită, de asemeni, spre Băi.Printre musafirii Unghenilor din vreme aceea a fost şi Ion Creangă. Pregătind o carte şcolară cu colegii Gh. Enăchescu, Const. Grigorescu, Vasile Receanu au mers la Ungheni şi se întruneau „într-o o casă din sat a­şezată pe malul Prutului, chiar pe mal aşa că pe fereastră se vedea frumoasa pânză de argint a apei”. Acolo, Crean­gă a citit: „Inul şi cămeşa”, cum po­vesteşte cu şarm Theodor Speranţia.Plaja este astăzi acoperităde iarbă şi umbrită deplopi monumentaliDesfiinţată din cauza ultimului război, pitoreasca staţiune a Iaşilor a fost uitată şi doar unii localnici mai merg la scăldat, aşa cum îşi aminteşte doamna luncaşu Valeria şi domnul consilier Amarghioalei Costache.Plaja aflată în dreapta podului de cale ferată se întindea spre sud, pe câteva sute de metri dincolo de lo­cuinţa pensionarului ceferist Nicolae Putină, care îşi aduce aminte că tatăl său Petruţă Putină închiria odăi ieşeni­lor. Alt pensionar, domnul Creţu Con­stantin, născut în august 1911 îşi am­inteşte, ca prin vis, cum făcea rost de „pitaci” în copilărie, închiriind vizita­torilor rogojini pe care se însoreau doamnele ca să nu-şi umple de nisip „cămeşuţele” cu care se îmbăiau. Staţ­iunea luase mare avânt între anii 1918­1940, când Basarabia era în România.Plaja uitată mai există şi astăzi acoperită de iarbă şi umbrită de plopi monumentali, apa curge lin şi răcoroasă ca şi odinioară. Lipsesc doar amenajările care fără prea multe efor­turi pot transforma zona într-un loc de plăcută petrecere şi reconfortare pen­tru ieşeni şi sursă de mari venituri pen­tru localitate şi Primăria Unghenilor. Atraşi de frumuseţea luncii Prutului unii ieşeni merg cu maşinile la Sculeni, unde există o mică plajă.Pentru început s-ar putea marca locul de acces la apă, lângă mal, şi o mică plajă, curăţându-se nisipul de bu­ruiene şi reglementându-se for­malităţile de intrare în zona graniţei. Micile grădinării organizate într-un mare complex legumicol, irigat cu apa din Jijia şi din Prut, ar putea asigura necesităţile vizitatorilor şi chiar ale pieţelor ieşene, eliminând importurile adesea veştede. Bărcile cu motor ar oferi splendide plimbări pe cursul încântător al râului cu popasuri in tradiţionale centre viticole, bălţile re­populate cu peşte - la început adus din crescătoriile Vlădenilor - ar asigura hrana vilegiaturiştilor şi bucuria pescarilor, investitorii ar putea con­strui pensiuni şi astfel satul ar deveni un atrăgător centru turistic rural, ca cele bucovinene. între Iaşi şi Ungheni circulă un tren elegant la care biletul costă doar 2,5 lei.

Posted in Uncategorized | No Comments »

Strada Cuza Vodă, calea de seamă a Iaşilor

Luni, August 17th, 2009

De vreo săptămână, trecătorii pe strada Cuza Vodă pot remarca faptul că tramvaiele nu mai circulă pe vechiul lor făgaş, şinele au fost scoase, iar în locul caldarâmului spart s-a deschis parcă o albie de râu. într-un cuvânt, bătrâna uliţă numită până prin 1910 strada Golia, în amintirea mănăstirii de la capătul său răsăritean, a intrat în mari prefaceri. Să-i fie de bun augur, căci este de fapt singura stradă care mai păstrează aproape în totalitate imobilele din veacurile trecute. Celelalte, precum Lăpuşneanu, Copou şi Ştefan cel Mare, au fost parţial despuiate de zestrea lor străveche, iar Anastasie Panu, Ghica Vodă, Brătianu (Dimitrov), Arcu, Bulevardul Ferdinand (strada Gării), Târgu Cucului, Costache Negri au fost aproape complet decimate de edilii şi sistematizatorii anilor 1960-1989 ale căror semnături se află pe dosarele demolărilor din arhivele vremii

Soarta a vrut ca strada Cuza Vodă să rămână singura din fostul oraş elegant şi pitoresc datorită puzderiei de magazine cochete şi varietăţii clădirilor, artistic colora­te şi înzestrate cu balcoane forjate şi faţade ornamentate.Cum şi aceasta ultimă mărturie a „micului Paris” cum era porecli­tă odinioară fosta capitală a Mol­dovei stă pe cugetul unor moder­nizatori care o visează radical schimbată sau dărmată şi apoi rezidită - Dumnezeu ştie când, mai mulţi cititori ne-au propus să invi­tăm pe acei care au un cuvânt de spus în acest domeniu la o plimba­re virtuală, pe făgaşul bătrânei uli­ţe. Astfel, cunoscând-o, poate gă­sesc formula readucerii la aspectul de odinioară neacceptând clintirea nici unei zidiri, ci doar consolida­rea şi refacerea lor rând pe rând.Oraşele Europei păstrând sume­denie de străzi strâmte, relicve me­dievale cu firme centenare, mici prăvălii, berării şi cofetării cu me­sele împrăştiate pe trotuare, mulţi dintre musafirii de peste graniţe vor să le vadă şi pe ale noastre. De aceea, mai toate târgurile ardelene precum Braşovul, Sibiul, Sighişoa­ra, Aradul, Timişoara le-au pus în valoare. Nu s-au dat în lături nici bucovinenii şi nici chiar vecinii cernăuţieni care au redat patina străveche fostei străzi Iancu Flon-dor. Au consolidat-o şi îmbrăcat-o în hainele de epocă cu prilejul zile­lor Cernăuţi 600, sărbătorite odată cu Iaşii, în virtutea aceluiaşi hrisov semnat de Alexandru cel Bun. 

Au scăpat ca prin minune de vijeliile vremurilor „Dughenile Băncii”

Totodată, trebuie reţinut faptul că pelerinajul ecumenic avut în ve­dere de unele instituţii reprezintă doar o parte a turismului, unii din­tre vizitatorii cu alte credinţe fiind interesaţi de obiective culturale is­torice şi centrul vechi, aşteptându-se să întâlnească un „starâi mesto” (oraşul vechi) ca la Praga sau Var­şovia, ca la Sibiu, Braşov şi Bucu­reşti (acum în curs de reabilitare). Răspunzând parcă unor asemenea întrebări prin articolul „Strada Cuza Vodă intră din nou în isto­rie”, publicat de „Curierul” din 28 august 2008, municipalitatea ves­tea că bătrâna cale a Iaşilor „Cuza Vodă” va deveni o piesă importan­tă în patrimoniul cultural - istoric al oraşului. Reparaţiile radicale la care va fi supusă îi vor reda aspec­tul şi parfumul din vremea străbu­nicilor. Lucrările de reabilitarea vor costa 45 milioane euro.Cum sunt şi mulţi doritori să cu­noască zestrea de aur a aşezării noastre - comoara de monumente şi zidiri istorice cu mare potenţial turistic (vreo patru sute) - a cărei reabilitare urgentă ar trebui să stea în fruntea preocupărilor dregători­lor cetăţii şi oamenilor politici, în­cepem plimbarea noastră pe fosta uliţă Golia pornind de la bustul cărturarului Dimitrie Cantemir, aşezat pe locul fostelor bolţi Paş-canu. Aşa se numea şirul de maga­zine din clădirea scundă cu tavanul încăperilor din cărămidă boltit, drept pavăză împotriva pojarurilor ce nimiceau una-două câte o în­treagă uliţă.în ele vieţuia vestita librărie-an-ticărie Şaraga vizitată adesea de poetul Mihai Eminescu şi povesti­torul Ion Creangă, ca să nu mai vorbim de junimişti iar mai târziu de Mihail Sadoveanu, George To-pârceanu şi Panait Istrati, muşteriii unui magazin de harnaşamente vâ-nătoreşti adăpostit în altă boltă.Bolţile rămăseseră din vremea când Iaşii erau capitală şi au fost demolate prin 1937, cu mare plân-set, pentru a se vedea Palatul Can-tacuzino-Paşcanu cumpărat de edi­litate ca sediu al Primăriei (ce adă­posteşte acum Oficiul Stării Civi­le). Vechi de câteva sute de ani, stăpânit de mai mulţi boieri din stirpea Cantacuzinilor, poartă leg­enda că în cuprinsul aşezării sale ar fi locuit şi domniţa Ruxandra, fru­moasa fiică a voievodului Vasile Lupu.Strada alăturată păstrează amin­tirea casei în care a copilărit şi a locuit tribunul Unirii, poetul Va-sile Alecsandri, autorul imnului Hora Unirii şi al vreo 20 de vestite piese de teatru scrise între zidurile care au adăpostit până toamna tre­cută şi Muzeul Teatrului mutat apoi la Copou, fiindcă nu s-a găsit o cale pentru păstrarea clădirii în patrimoniul muzeistic al Iaşului cultural.La colţul din vale al străzii Alecsandri cu strada Cuza Voda au scăpat ca prin minune de vijeliile vremurilor „Dughenile Băncii”, cum se numeau zidirile centenare în care s-a adăpostit Tipografia So­cietăţii Junimii (1865), Librăria Junimea (1868), Cabinetul literar Junimea - o bibliotecă cu ultimele tipărituri pusă la dispoziţia publi­cului, şi redacţia ziarului „Curierul de Iaşi” în care a trudit poetul Mi-hai Eminescu între 1874 -1877. Clădirea cu bolţi de odinioară re­prezintă o comoară a Istoriei Lite­raturii Române şi mărturie de sea­mă a vechiului Iaşi în care şi-ar putea găsi locul o librărie cu firma Junimea 1878.Urmează casa logofătului Cos-tăchel Sturza, boierul sufletist care a dat locuinţa de zestre a nevestei drept sediu pentru Societatea Me­dicilor şi Naturaliştilor şi Muzeului de Ştiinţe Naturale existent şi în zilele noastre pe Bulevardul Inde­pendenţei. în odăile clădirii folosi­tă acum de Poştă s-a deschis prima Bancă a Moldovei, pe vremea domnitorului Grigore Ghica, iar Titu Maiorescu a inaugurat Prelec-ţiunile (conferinţele) Junimii în februarie 1863. Are de vecine clă­dirile gemene „Cristofor”, mân­drie a străzii şi a veacului trecut datorită alurii lor impunătoare, as­pectului fastuos şi respectului pen­tru stilul străbun. Bijuterii arhitec­tonice ce trebuie reabilitate la înfă­ţişare şi repuse în valoare. 

Teatrul „Chateau aux fleurs” ar trebui înviat putând fi un brand turistic

între ele a rămas mult timp un spaţiu liber până s-a construit clă­direa cu boltă pentru a se putea ve­dea Teatrul „Chateau aux fleurs” instalat în clădirea de peste 250 ani, numită Rosetti. Parcurgând bolta uitată de badanale, ca şi cele­lalte zidiri ale străzii ce ar trebui măcar văruite într-un elan gospo­dăresc, ne întâmpină un castan umbros şi o casă străveche spri­jinită în două scări laterale ca o bătrână în cârje.N-are nici o placă de amintire şi rari sunt acei care mai ştiu că ogra­da de astăzi strâmtorată de felurite acareturi era pe vremuri o frumoa­să grădină cu pomi seculari, stra­turi înflorite în jurul bogatei clă­dirii - zidire boierească. Aparţinea, pe la 1830, marelui hatman Rădu-canu Roset şi soaţei sale Efrosina (ambii bunicii scriitorului Radu Rosetti). Pierzându-se stăpânii, ur­maşii o închiriau, pe la 1876 adă­postind vestita cafenea „Chateau aux fleurs” din strada Golia, nu­mărul 42 în cuprinsul căreia, un grup de actori tineri de la Teatrul Naţional instalau în vara anului 1876 o scenă pentru teatrul de se­zon „Chateau aux fleurs” care a dăinuit ca teatru satiric, de varie­tăţi, până la ultimul război şi ar tre­bui înviat putând fi un brand turis­tic. Sala este şi acum, la parter, micşorată.Peste drum, se află Palatul Ca­merei de Comerţ ridicat pe locul foste case Stoianovici, în care a lo­cuit colonelul Cuza înainte de a fi ales domn, iar următoarele clădiri păstrează amintirea unor magazine celebre cu covoare persane orien­tale, rarităţi, obiecte de artă, anti­cariat şi bineînţeles debitului de ţigări a lui Ion Creangă, aciuat într-o boltă lângă fosta bancă Dacia şi care ar trebui redeschis de careva cu vechea firmă, relicvă a străzii.Pe aceeaşi stradă se află vechile clădiri ale şcolii Notre Dame în care funcţionează Filarmonica -unde pe vremuri (1847) s-a întâlnit celebrul compozitor Fr. Liszt cu Barbu Lăutaru, apoi palatul dom­nitorului Grigore Ghica dăruit de acesta oraşului pentru Orfanotro-fion (Maternitate), casa lui Hrista-che Zănescu în care a funcţionat o veche şcoală, Palatul Kalimachi şi alte zidiri descrise pe larg în lucra­rea „Din Târgul Cucului în Piaţa Unirii” a autorului.

Ţinând seama de importanţa a­cestei străzi şi lucrările începute, probabil că n-ar strica să se ţină seama de caracterul istoric. Ase­menea străzi au caldarâmul din pi­atră cubică, granit sau bazalt aşe­zată în rânduri ornamentale, exis­tent şi pe Cuza Vodă până prin 1990, din care se mai păstrează o relicvă preţioasă între Teatru şi sta­tuia lui Miron Costin. Bordurile sunt din aceleaşi materiale sau mo-zaicate, cum au şi fost unele până zilele trecute, evitându-se betonul modern care după un timp se ciu­peşte. Pentru a păstra alura istori­că, celebra stradă pariziană Champs Elysee are asemenea pavaj întâlnit şi pe alte străzi din oraşele euro­pene. De asemeni, ar fi binevenită reluarea unor firme cu nume tra­diţionale, centenare, şi eliminarea uniformizării vitrinelor cu termo-panele ce nu-şi au locul pe o stradă istorică.Balcoanele ar trebui recondiţio­nate şi vopsite, ornamentele clădi­rilor refăcute, iar zidurile reparate şi văruite în culorile pastelate ce dădeau farmec oraşului de altădată.

Posted in Uncategorized | No Comments »