Publicist Mitican Ioan

A fost odată pe malul urât al Bahluiului, între dealuri luminoase, având în el nume cu răsunet lung în amintire: Tataraşul, Bolta Rece, Beilicul, Manta Roşie, Doi Peri, Trei Ierarhi, Golia, Cetăţuia, Vişan, Sfântul Sava, Galata, Repedea, Casa Pogor, Casa Pavli, Casa Cocriţă Cazmir, Casa Şendrea, Via Şeptilici, Vila Greierul, Barnovski, Hlincea, Rivallet, Perjoaia. Cât scrum al marii arderi moldovene! Căci pentru mine laşul (în care nu mai am decât morminte), nu e un oraş în spaţiu (ca oricare altul al ţării, pe care să-l ajung oricând cu trenul şi cu pasul), ci un oraş în timp, pe care nu-l mai pot afla decât cu ochii închişi şi mâna orbului. laşul nu mai e acolo, laşul e atunci. De aceea, de la o vreme nu l-am mai numit laşul sau «bătrânul nostru laşi», cum îl revindecă poetic moldovenii, ci «dulce Târgul leşului», cum nu-i spun decât eu…” („Masa Umbrelor”)

Aşa scria nostalgic prin 1946 Ionel Teodoreanu, exilat în tumultul capitalei. Avea în minte Iaşul copilăriei, oraşul căruia îi ducea dorul şi-i închinase un mare număr de romane şi volume memorialistice, începând cu „Uliţa Copilăriei” dedicată străzii Zlataust din preajma Bisericii Sf. Ioan: „E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite în salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele… Odinioară pe meleagurile acestea stăpânea un sat gospodar.”
Acolo era casa bunicului Alexandru Teodoreanu, consilier, primar, procuror şi avocat cunoscut, căsătorit cu Elencu, fiica juristului Panaite Christea, care îi dăduse nevastă gospodăroasă şi casa de locuinţă.
Familia având trei copii, pe Osvald, Laurenţiu şi Alexandru - dintre care ultimii doi se stabileau în Bucureşti -, la Iaşi rămânea primul (Osvald), absolvent al facultăţii de Juridică în 1891, căsătorit cu Sonia (Sofia), fiica profesorului Gavriil Musicescu. Apărând pe lume şi doi copii: Alexandru (Păstorel) născut în 1894 şi Hipolit (Ionel) adus de barză la 6 ianuarie 1897, venind apoi şi Laurenţiu, bătrânii se retrăgeau în vechea căsuţă dinspre biserică, cu „horbota de viţă la ferestrele pline iarna de gutui si mere”, lăsând lui Osvald şi nepoţilor casa mare. Aceasta cuprindea mai multe odăi, la care se ajungea urcând câteva trepte. Dintre ele, salonul reprezenta locul în care se aduna întreaga familie să facă lecturi literare, să primească oaspeţii şi s-asculte pe Carusso la gramofonul cu trombon - mare minune a timpului.
Seara, la pianul din salon se aşeza Sonia, profesoară la Conservator, care interpreta cu măiestrie partituri clasice ca şi surorile sale Valentina (Valenţa) şi Florica Musicescu, (muziciene celebre ale Iaşilor).
în spatele clădirilor se însorea livada cu cireşi, zarzări, meri domneşti şi o postată de vie.
Osvald cu familia s-au mutat apoi pe strada Mihail Kogălniceanu, dar Ionel stătea mai mult cu bunicii, nedespărţindu-se de strada Zlataust. Simţea mereu dorul s-o revadă, să reîntâlnească maidanul copilăriei, „întâiul stadion” din faţa bisericii Sf. Ioan-Gură de Aur, maidanul „copilăriei mele fără înviere, într-un Zlataust rămas şi totuşi dus ca o corabie pierdută pe mările timpului.” Şi-i închina pagini duioase în poemul „Uliţa Copilăriei”, prima sa carte, din anul 1923.
Neuitatei străzi şi pitorescului cartier, numit Beilic, îi dedica şi paginile romanului „Fata din Zlataust”, cu înduioşătoarea poveste a unei fete orfane, Delia, alungată pe nedrept din şcoală. Casa Deliei era gard în gard cu biserica Sf. Ioan Gură de Aur (ca şi a bunicilor), în cimitirul căreia se pătrundea printr-o portiţă. Biserica avea o clopotniţă „strâmbă”, unde dascălul bătea toaca. în faţă era un maidan pe care copiii înălţau zmeie şi pe care odinioară se făcea scrânciob de Paşte.

După mutarea bunicilor pe dealul Eternităţii, lângă crucea pe care scrie Alexandru Teodoreanu: 19 aprile 1842 - 20 aprile 1919 şi Elena A. Teodoreanu: 20 iulie 1847 - 15 august 1929, în fosta livadă, printre nuci, zarzări şi cireşi rămâneau cele două bătrâne zidiri pline de amintiri: „cea mare”, socotită a lui Ionel şi Păstorel, iubiţi scriitori ieşeni, şi „cea mică”, dinspre biserică, a bunicilor, ambele comori neuitate ale Iaşilor şi ale Beilicului (numele vechi al cartierului).
Prin anii 1980, despărţite prin-tr-un zăplaz, „căsuţa bunicilor” cu numărul 7 şi beciul cel vechi săpat de „papaea bunicii” odată cu fântâna se aflau sub mâna soţilor A. Lungu, iar casa mare, „a Copilăriei sau a Teodorenilor”, de la numărul 7A, la familia C. Suficu. Mai târziu, treceau în alte mâini.
Modesta ulicioară Zlataust şi-a păstrat vechea înfăţişare până prin anii 1998-99, fiind mult vizitată de elevi, studenţi şi sumedenie de turişti, doritori să vadă casa copilăriei scriitorului care a închinat adolescenţei tulburătoare şi preţioase pagini. Ochii lor mai întâlneau câteva căsuţe tupilate în grădini cochete, cu flori din vremea bunicilor, dar rând pe rând au început a dispare, locul lor luându-l clădiri moderne, înalte, cu culori vii şi acoperişuri din tablă ondulată.
Părăsită, la numărul 7A, ascunsă după un pâlc de vişini, mai există „Casa Teodorenilor”, uitată parcă de lume cu treptele hărtănite, uşile deschise în ograda cuprinsă de tristeţea singurătăţii. Oprindu-se în faţa ei, vizitatorii ce-i caută amintirea, ca şi musafirii elegantului hotel de peste drum ori ai Muzeului „Otilia Casi-mir”, o privesc uimiţi şi se întreabă cum este posibil ca locuitorii oraşului ce se doreşte „capitala culturii” să lase în ruină casa scriitorului care i-a închinat sumedenie de pagini, dăruind literaturii române peste 20 de volume.

Modesta ulicioară Zlataust şi-a păstrat vechea înfăţişare până prin anii 1998-99, fiind mult vizitată de elevi, studenţi şi sumedenie de turişti, doritori să vadă casa copilăriei scriitorului filmat înregistrează pentru posteritate tristele imagini duse în toată ţara şi chiar peste graniţe.
Disperată, o cititoare ne-a adresat apelul: „Să salvăm casa Teodorenilor” (lansat şi în gazeta „Lumina” la 19 iulie 2007), arătând că prin alte părţi autorităţile culturale şi gospodăreşti ocrotesc cu duioşie asemenea zidiri, cumpărându-le sau cerând proprietarilor să le îngrijească, găsind o instituţie ori suflete caritabile dispuse să le salveze. în clădirea reparată, se poarte amenaja o grădiniţă cochetă, un cămin de bătrâni, o unitate de cultură, o bibliotecă şi orice instituţie înnobilată de o placă istorică, bătută într-un perete.
Oricum, cineva din partea autorităţilor culturale ar trebui să se implice urgent, să o vadă, să caute proprietarul şi să se găsească o soluţie potrivită pentru salvare, înainte ca ruina s-o prăbuşească, căci păcatul ar fi de neiertat, ca şi al dărâmării Academiei Mihăilene. Ca început sunt necesare măsuri rapide de protejare împotriva ploii, asigurarea uşilor, rânduirea ogrăzii şi supraveghere împotriva răufăcătorilor.
Gestul acesta ar fi şi un duios omagiu adus scriitorului Ionel Teodoreanu, pierdut la Bucureşti exact acum 55 de ani, în 3 februarie 1954, când a căzut ca lovit de trăsnet pe drumul întroienit şi viscolit al Tribunalului, unde lucra ca avocat oropsit pentru a-şi câştig a pâinea.
MITICAN IOAN articol apărut în CURIERUL DE IASI

în hora Crăciunului şi a Sfântului Vasile se prindeau cu nostalgia copi­lăriei şi dughengiii şi locantierii con-fisieri (cofetarii) şi cârciumarii. în­frumuseţând localurile, drapau încă­perile cu ramuri de brad şi lanţuguri de hârtie colorată şi umpleau feres­trele cu peisaje din turtă dulce, za­hăr, ciocolată, pistil şi alviţă ce se împărţeau apoi copiilor după Sărbă­tori. în ajunul Ajunului, o comisie a Primăriei, anume înfiinţată, le cerce­ta şi premia pe cele mai reuşite.Negustorii de textile îmbrăcau manechinele în valuri de mătăsuri, iar acei de galanterie şi de confecţii angajau „cumpătătoare” din lumea mare, care se dichiseau în vitrine, încercând cu cochetărie rochii, man­touri, pălării, costume, manşoane, ciorapi şi adesea lenjerie, spre deli­ciul trecătorilor care se adunau la priveală ca la panaramă.Magazinele de jucării puneau pe picior de război batalioane de ostaşi din plumb cu tunuri, puşcoaie, maşi­nării, declanşau concursuri de maşi-nuţe cu arc (prin anii 1940) şi adevă­rate concerte de păpuşi muzicale ca­re făceau complimente spectatorilor. Trenuleţe ieşeau şi dispăreau din tu­neluri ori fugeau chiuind prin codri de brad cu gări miniaturale.Prăvăliile bogate din Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Cuza Vodă aveau de regulă la uşi câte un om reclamă în straiele eroilor din poveşti, care anunţa cu glas răsunător, prin pâlnii, băcăliile „tocmai sosite” pentru Săr­bători. Altele aveau la intrare câte un gramofon, un taraf sau chiar o fan­fară.