Archive for Aprilie, 2008

Casa-„laborator“ a României, acum 90 de ani

Miercuri, Aprilie 16th, 2008

Casa-„laborator“ a României, acum 90 de ani

Cum am scris şi cu alt prilej, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la nefericitele zile ale Primului Război Mondial, când România, prinsă în cleştele de foc al celor două alianţe: Antanta şi Puterile Centrale, după multe ezitări şi îndemnuri, a ieşit din neutralitate şi a trecut alături de prima (4/17 august 1916), la 14/27 august anunţând intrarea în război. Drept consecinţă, după câteva săptămâni de iureş peste munţi pentru eliberarea Ardealului, armata română, lipsită de tehnica şi sprijinul aliat promis, a pierdut Dobrogea, Oltenia şi mare parte din Muntenia, punând în pericol şi capitala. Fiindcă la 11/24 noiembrie 1916 forţele inamice au trecut Dunărea şi se apropiau de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât transferarea capitalei la Iaşi. Ca efect, sâmbătă, 12/25 noiembrie, ministerele şi autorităţile centrale, cu zestrea şi funcţionarii superiori îmbarcaţi în trenuri, plecau spre Moldova.
Potrivit jurnalului omului politic C. Argetoianu, în scurt timp, doar până la 20 noiembrie, Iaşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“. Timp de doi ani, oraşul avea să fie capitala de război a României.

În ziua de 12 noiembrie 1916, într-un tren special s-a urcat şi regina Maria cu familia şi o parte din personalul Palatului regal, plecând iute spre Iaşi, ca „ultima expresie a catastrofei“ (N. Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost“). A ajuns în gara Grajduri duminică 13/26 noiembrie şi acolo a rămas vreo două săptămâni, până ce i s-a găsit şi i s-a pregătit o locuinţă în sediul Comandamentului de Armată (unde-i acum Palatul Copiilor din Copou).
Pentru regele Ferdinand s-a amenajat o reşedinţă oficială, un Palat regal, pentru primiri, consilii militare şi şedinţe de lucru, abia în ianuarie 1917, în casa din strada Lăpuşneanu, unde locuise şi domnitorul Al. I. Cuza (astăzi Muzeul Unirii). Până atunci, a stat, împreună cu Cartierul General, în preajma Bârladului. La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, oraşul Bucureşti căzuse sub ocupaţie, urmând apoi pe rând Ploieştii, Buzăul, Brăila, Focşanii.

Acum 90 de ani, ţara era în pragul înrobirii

Ce-a urmat se ştie. Cârduri imense de oameni au fost nevoiţi să părăsească teritoriile ocupate şi să pornească pe drumurile dureroase ale bejeniei într-un refugiu fără liman, mii şi mii de tineri ostaşi au căzut în lupte cu forţele inamice superioare din punct de vedere al dotărilor militare, iar alte zeci de mii de ostaşi împreună cu nenumăraţi civili au fost decimaţi de tifosul exantematic.
Pe lângă guvernul de la Iaşi, la Bucureşti - unde rămăseseră unii dintre politicienii filocentralişti (precum P. P. Carp, Titu Maiorescu, C. Stere, Al. Marghiloman, D. D. Pătrăşcanu, V. Arion etc.) - se forma o conducere provizorie „de giranţi“, loială inamicului, iar în primăvara anului 1918, întreaga ţară era ameninţată cu înrobirea. Acest ultim aspect fiind mai puţin cunoscut şi petrecându-se exact acum 90 de ani, se cuvine a fi amintit.
Aliaţii vestici aflându-se departe şi uneori în dificultăţi militare, singurul ajutor efectiv cu trupe era o misiune militară franceză de vreo mie de ostaşi şi cadre medicale plus mai multe mari unităţi ruse intrate în ţară la cererea guvernului român şi la îndemnul aliaţilor.
Începând însă revoluţia maximalistă (bolşevică), care a luat puterea la Petrograd în octombrie 1917, armata rusă a devenit inoperantă. Noua conducerea bolşevică încheind armistiţiul de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale (22 noiembrie/5 decembrie), România a rămas singură şi a fost nevoită să facă acelaşi lucru la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, semnând armistiţiul de la Focşani.
În această situaţie, guvernul condus de I. I. Brătianu a demisionat (26 ianuarie/8 februarie 1918), în locul său venind guvernul generalului Al. Averescu.
Învingător în luptele eroice de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz purtate în vara anului 1917, generalul Averescu a ajuns astfel în situaţia să ceară prelungirea armistiţiului rivalului său, feldmareşalul von Mackensen, şi să primească condiţiile grele şi înrobitoare ale păcii impuse de cuceritori: cedarea Dobrogei, rectificarea graniţelor apusene cu înstrăinarea unor teritorii şi concesionarea bogăţiilor naţionale.

Discuţii grele la palatul de pe strada Lăpuşneanu

Iaşii, capitala anilor de restrişte, trăiau zile cumplite. Sub presiunea ultimatumului, la Palatul regal din strada Lăpuşneanu se discutau, se analizau, se căutau căi de salvare.
După semnarea prelungirii armistiţiului, guvernul Averescu a fost înlocuit la 5/18 martie 1918 cu unul filocentralist condus de politicianul conservator Alexandru Marghiloman, chemat din Bucureşti cu misiunea să încheie pacea impusă de Puterile Centrale şi să salveze ce se mai putea.

Mârzescu „era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri“

Fiindcă fiecare zidire însemnată a fostei capitale de război a trăit tulburătoare pagini de istorie, astăzi uitate, socotim că la această tristă aniversare se cuvine a aminti măcar câteva dintre ele.
Una este casa Mârzescu, situată vizavi de Universitate, pe Bulevardul Carol I din Copou. Era locuită de omul politic Gh. Gh. Mârzescu care, primar fiind, a reuşit ca în câteva săptămâni, în toamna anului 1916, să transforme oraşul patriarhal de vreo 80.000 de suflete în reşedinţă guvernamentală sau capitală vremelnică cu vreo 400.000 locuitori. S-a zbătut să asigure tuturor oropsiţilor un adăpost, casa sa şi Copoul devenind „centru al rezistenţei naţionale.“
Zilele lui noiembrie şi decembrie 1916, când asupra laşului se abătuse un puhoi de refugiaţi şi instituţii cu cereri de locuinţă, hrană şi ajutor material, fiind extraordinare, au fost consemnate şi de I. G. Duca: Mârzescu „făcea de trei săptămâni eforturi supraomeneşti ca să găsească tuturor locuinţe potrivite. Ceea ce a reuşit să facă în aceste zile a fost o adevărată minune.“ Căutându-l de dimineaţa până seara şi chiar noaptea, toţi cereau măcar o odaie, alimente, reclamau diferite greutăţi, că nu se împăcau cu gazdele etc. Mârzescu „era fără îndoială singura personalitate populară din acele vremuri.“
Născut la 4 iulie 1876, Mârzescu urmase Facultatea de Drept şi, intrând în viaţa politică, în 1914 a fost ales primar.
Chemat să conducă treburile Ministerului Agriculturii şi al Domeniilor, în decembrie 1916, când ţara era ameninţată cu foametea, Mârzescu a părăsit cu tristeţe Primăria.
Chiar şi după schimbarea din funcţie, necăjiţii tot pe el îl căutau la fostul birou sau la cel al refugiaţilor din Gara Mare. Cum nu era de găsit, câte unul venea acasă. Bătea la uşă disperat că se apropia seara şi rămânea fără adăpost. Cum procedase tot timpul, ministrul sau familia sa îl primea în marele salon de la parter, îl omenea cu o ceaşcă de ceai şi o felie de pâine sau ceva de mâncare şi dacă se înnopta îl găzduia în odăile de la parter sau din spate, transformate în dormitoare comune. Imobilul său era salvarea tuturor necăjiţilor.

„Gazda pribegilor“

Intrând în guvern şi preluând conducerea ministerului, locuinţa sa din Copou a devenit şi sediul consiliilor de miniştri şi al întâlnirilor liberale din acea perioadă. Pe acolo au trecut toţi politicienii refugiaţi la Iaşi, indiferent de culoarea politică, casa fiind pomenită şi de Nicolae lorga, care sublinia că Mârzescu era „gazda pribegilor în a cărui frumoasă casă cu două rânduri de la Copou se întâlneau“.
Faptul a fost confirmat şi de fiul său, în volumul „Gh. Gh. Mârzescu. Fapte şi impresii zilnice (1916 1918)“: „Casele noastre adăposteau conciliabile politice proantantiste şi nu odată pragul casei noastre a fost trecut de Berthelot şi Lafont. Numeroase consilii de miniştrii s-au ţinut în salonul dinspre stradă“. La unele, bărbierul ministrului, cu drapelul Franţei pe piept, intra în salon şi striga: „Vive la France“.

Guvernul din umbră, din casa Mârzescu

Nu departe, în strada Gh. Asachi nr. 5, era casa ministrului de Finanţe Emil Costinescu. Ambele case sunt locurile unde, potrivit lui I. G. Duca, „Guvernul României a luat toate măsurile din care după atâtea jertfe trebuia să iasă înfăptuirea visului nostru secular, precum şi marile reforme democratice pe care se reazemă organizarea politică şi socială a României reîntregite“.
Plecând de la putere în martie 1918, foştii guvernanţi nu au renunţat la activitate. Imediat s-a hotărât ca să se întrunească la Mârzescu, într-un fel de consiliu, unde au analizat problemele zilei şi au propus măsuri, întreţinând credinţa în izbânda finală şi transmiţând opiniei publice veşti necenzurate despre victoriile aliaţilor Antantei pe frontul apusean, primite prin radiotelegrafie de Ambasada Franţei. Acestea erau lucruri pe care guvernul Marghiloman, sever supravegheat de Misiunea Puterilor Centrale sosită la Iaşi în locul celei franceze a lui Berthelot, nu le putea face.
S-au format şi comisii pe specialităţi: Comisia legii agrare, Comisia electorală, Comisia administrativă şi Comisia industrială şi a muncii. Acestea întocmeau studii şi rapoarte ori iniţiau legi contra celor promovate de guvernul Marghiloman, ţinându-l în şah şi făcând propuneri concrete în loc de critici politicianiste.
Adunările aveau loc „în salonul cel mare care dădea pe strada Carol. Brătianu se instala pe un fotoliu lângă uşa dinspre antreu (la stânga cum intrai), fotoliu pe care dna Mârzescu l-a păstrat cu pietate şi pe care, spre amintire, a pus o mică placă comemorativă“ (I. G. Duca).
Salonul se umplea de militanţi, adesea intrând la întâlniri şi trecători de pe stradă, veniţi să afle adevărul despre situaţia ţării. Proiectele de legi se discutau ca într-un parlament şi se făceau publice prin gazetele „Mişcarea“ şi „Viitorul“ sau se răspândeau prin foi trase la şapirograf (copiatorul de odinioară).
Aşa a fost cu Legea reformei agrare, formulată la Mârzescu, dar a cărei aplicare a durat vreo 10 ani „în atmosfera de favoritism şi tranzacţii veroase care au compromis-o parţial“ (I. Gh. Duca).
Întâlnirile din casa Mârzescu semănau cu activitatea unui guvern în umbră, menţinând potenţialul foştilor miniştri şi formând cadre pentru guvernarea următoare.
„Miniştrii din umbră“ organizau şi întâlniri cu publicul, după care mergeau la Brătianu acasă, pe strada Lascăr Catargi, pentru alte discuţii, cum procedau când se aflau la putere.
Fiind prea mare aglomeraţia din casa lui Mârzescu, unele comisii se întruneau la locuinţele membrilor acestora. Comisia industrială, cu Vintilă Brătianu, I. G. Duca, Gh. Mârzescu, Dinu Brătianu, îşi găsise loc la doamna Gavrilescu, directoarea şcolii RFR (Reuniunea Femeilor Române), din strada Săulescu, unde stătea ministrul Alex Constantinescu.
Formându-se şi un comitet de propagandă, acesta întocmea manifeste, tot la Şcoala RFR, pe care le trimitea la Bucureşti, pe ascuns, cu vagonul lui Marghiloman. Însoţitorul acestuia, Nicolae Rău, le dosea chiar sub salteaua prim-ministrului, ca să nu fie găsite de controlul poliţienesc ce avea în pază trenul.

Casa de pe dealul Copoului, „laborator naţional“

Casa lui Mârzescu era ca o oază, era locul unde foştii guvernanţi găseau şi liniştea după care tânjeau, fiind blamaţi, ameninţaţi cu procese şi uneori chiar supuşi la injurii pe stradă . Cum spunea N. Iorga: se petrecea „fenomenul ostracizării“, care apare adesea la schimbarea guvernelor şi se consideră „caracteristic politicii româneşti“, petrecându-se şi pe timpul lui Eminescu, când la căderea guvernului lui Lascăr Catargi, înlocuitorii i-au mazilit din funcţii pe amploiaţii precedenţii, punându-i la zid pentru simpatie politică, poetul „rămânând fără serviciul de revizor şcolar“.
Evocând zilele acelea, ale primăverii anului 1918, gazeta „Mişcarea“ din 11 aprilie 1924 socotea casa lui Mârzescu drept „laboratorul naţional“ în care Guvernul şi Parlamentul, înlăturate de la cârma ţării se întruneau şi întocmeau planuri pentru România viitoare, victorioasă.
La fel mărturisea şi gazeta „Mişcarea“ din 23 noiembrie 1929: „Din ianuarie 1918, Parlamentul ţării s-a strămutat aici“ (era vorba de Parlamentul liberal, în opoziţie, căci cel guvernamental, procentralist, al lui Marghiloman, funcţiona la Teatru).
Plecând spre Bucureşti, victorios, la 14 noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale învinse ceruseră pace, şi România scăpase de ocupaţie, fostul prim-ministru Ionel Brătianu spunea despre casa Mârzescu: „Rămâne o casa istorică. Mii de oameni, pe care furia războiului îi silise să-şi părăsească familia şi avutul, au păşit timp de 2 ani pragul casei lui Mârzescu, având simţământul că într-o patrie sfârtecată, dar liberă, au totuşi un cămin de nădejde“.
Cu acelaşi sentiment al recunoştinţei nostalgice avea să scrie, la 29 noiembrie 1929, şi Vintilă Brătianu: „În Iaşi, şi îndeosebi în casa lui Gh. Mârzescu, s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine, în ceasurile grele ale păcii din Bucureşti, nu numai nădejdea zilelor mai bune, dar şi fiorul sacru al rezistenţei naţionale“.

O placă memorială care s-a pierdut în 1944

Comemorîndu-se acele trepidante şi tulburătoare luni de restrişte şi speranţă, în ziua de 21 noiembrie 1929, pe faţada casei fostului primar al Iaşilor-capitală, la propunerea profesorului Gh. I. Brătianu se punea o placă purtând textul: „Aici a locuit strălucitul fiu al Iaşului Gh. Gh. Mârzescu (4 iulie 1878-12 mai 1926)“. „În acest oraş al marilor amintiri, casa lui Gh. Mârzescu evocă truda fără de seamăn şi credinţa fără şovăire.“ Placa a dispărut după 1944, odată cu multe alte relicve ale Iaşului de odinioară şi probabil că ar trebui regăsită şi pusă în rând cu celelalte mărturii din Războiul Reîntregirii.
Clădirea istorică, scăpată de sistematizare, se înalţă, încă, luminoasă, în faţa Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.
Înainte de Mârzescu, celebra casă de la numărul 39 aparţinuse familei fostului scriitor Vasile Brăescu de la care a trecut familiei Diamandy, prin 1900 administrând-o Cleopatra Diamandy. Venind alinierea străzii Carol din anii 1910-1914 şi Primăria solicitând o bucată de teren pentru lărgirea străzii, Cleopatra a cedat teren fără plată, cu simţământ patriotic, spre amintirea aceluia care a fost Ion Gh. Diamandy, primar al Iaşilor.
Clădirea, umbrită de arborii bătrâni ai fostelor păduri şi livezi ca toate suratele din Copou, a suferit mari reparaţii capitale prin mai 1914, când Zoe Mârzescu, soţia politicianului, pregătea mutarea familiei pe Copou din casa de pe strada Vasile Alecsandri unde locuise.
Mârzescu, fiind un om cu totul devotat vieţii politice şi cheltuind o groază de bani cu şederea ministerială şi parlamentară în Bucureşti, prin iulie 1926, tot Zoe Mârzescu parcela grădina, oferind doritorilor vreo trei locuri de casă. Casa a fost moştenită apoi de Societatea Orfanilor de Război, creată de Gh. Mârzescu, soţia sa şi Olga Sturza.

Aparut in Ziarul Lumina

Ioan Mitican

Posted in Uncategorized | No Comments »

Braşov, parfum de oraş medieval

Marți, Aprilie 1st, 2008

Interesul pentru dezvoltarea turismului în ţara noastră şi sugestia unor cititori de a cunoaşte locurile cu performanţe în acest domeniu ne-au îndemnat ca, pe lângă evocările istorice, să abordăm şi asemenea subiecte. Aşa că, în primăvara aceasta, mi-am propus să fac scurte incursiuni turistice prin mai multe localităţi din ţară cu performanţe administrativ-edilitare. Poate, luând exemplul celor mai buni edili, vom ieşi din blazarea, indiferenţa ori resemnarea provocate de iureşul de zi cu zi, şi ne vom regăsi elanul pierdut şi dorinţa promovării mai cu sârg a bogăţiilor naturale, a monumentelor şi a zestrei strămoşeşti, adesea lăsate în uitare. Mi-am început periplul cu Braşov, oraşul dintre munţii Ţării Bârsei, municipiu din 1968. Am plecat acolo din Iaşi cu acceleratul de noapte. Străpungând bezna, ca o săgeată, trenul alerga neostenit spre Bucureşti, unde urma să ajung pe la ora 6, iar la ora 6:30 să mă mut în rapidul de Praga, care trece prin Braşov.

Aşezat la fereastră, priveam cu interes defilarea rapidă a gărilor, şi am rămas încântat observând la peronul din Sinaia şi Predeal câte o bătrână locomotivă cu aburi, Pacific, sclivisită şi expusă ca într-un muzeu. Spre bucuria turiştilor străini care o fotografiau, conductorii trenului spuneau, în franţuzeşte şi nemţeşte, că pe vremuri acestea au fost vedetele CFR-ului, iar linia ferată a Braşovului datează din anul 1879.
Staţia Sinaia, pustie la ora aceea matinală, îşi aştepta, cochetă, musafirii, unii veniţi probabil la schi, căci Bucegii mai purtau cu măreţie mantia albă de zăpadă. Pe la ora 9:20 am poposit în gara Braşov, cu holul împodobit de pancarte, panouri şi tabele informative despre plecările şi sosirile trenurilor. În spatele gării, taximetriştii activi invitau clienţii în oraş ori la Poiana Braşov, unii oferind şi camere la hoteluri, pensiuni, vile şi făcând, chiar pe loc, rezervări prin telefonul mobil, astfel încât musafirii, la terminarea treburilor prin oraş, să aibă cazarea asigurată. Alţii propuneau tururi turistice şi restaurante populare cu preţuri modice. Mai văzusem aşa ceva în gările Parisului şi Istanbulului.
Refuzând ofertele lor tentante, am pornit spre centru, pe jos, ca să mă familiarizez cu străzile, cu viaţa citadină şi să observ mentalităţile braşovenilor. Întrebând pe câte un trecător despre adresa unui monument, acesta se oprea amabil şi-mi dădea informaţii docte şi sfatul binevoitor să iau autobuzul, distanţa până în centrul istoric fiind mare. Astfel am trecut pe lângă lungul şir de blocuri de pe strada Gării, şi am ajuns în strada Iuliu Maniu, unde am văzut primele vechi zidiri ale Kronstadtului (numele vechi al Braşovului), unele scunde, altele numai cu un etaj, multe cu vechile ziduri, bolţi rotunde şi porţi săseşti, toate dichisite. Din mers, am privit vechiul cimitir apărat de ziduri ca o cetate.

În faţa clădirii Primăriei stă o copie a statuii lupoaicei de la Roma

Fiindcă doream să văd mai întâi celebra Biserică Neagră, vedeta cetăţii braşovene, am mers într-acolo. Ajungând în Bulevardul Eroilor, nu am putut trece fără să mă opresc, să admir şi să fotografiez eleganta clădire a Primăriei, în faţa căreia se află simbolul latinităţii poporului român: celebra lupoaică, o copie a Statuii Lupoaicei (Lupa Capitolina) din Museo dei Conservatori de la Roma. În anii 1905-1906, statul italian a donat României cinci copii ale lupoaicei, altele fiind confecţionate de autorităţile locale din Braşov, Alba Iulia, Turda, Blaj, Târnăveni, Luduş, Brad, Dej, Năsăud, Sighişoara, Constanţa, Galaţi.
Edificiului îi ţine companie, de alături, frumoasa zidire a Poştei, din partea laterală o priveşte Palatul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean, iar de vizavi Muzeul de Artă, toate în haine specifice de epocă. Nu departe de ele, se însoreşte întinsul Parc „Nicolae Titulescu“, plin de flori şi verdeaţă, de parcă ar fi vară.

Clădirile vechi amintesc de breslele Braşovului de dinainte de 1800

Intrând în strada Republicii, dorinţa de fotografiere mă oprea la fiecare pas. Pentru a păstra aerul de oraş străvechi, atestat documentar din secolul al XIII-lea, în locul asfaltului peticit care a năpădit aşezările citadine, strada pietonală este pavată cu granit. Nu are trotuare, ci doar o lungă rigolă laterală pentru ca, la vreme de ploaie, apa să-şi găsească drum de scurgere rapid. Clădirile, care mai de care mai ochioase, unele marcate cu anii de construcţie, sunt pitoresc colorate, iar arhaicele fanare fixate în pereţi amintesc iluminatul public cu ulei, introdus în anul 1804 şi dau căii înfăţişare de mare vechime sau chiar iz medieval. Reflectând stilul Renaşterii sau Barocului, multe dintre vechile zidiri ale centrului istoric au spaţiu stradal îngust şi mare lungime în curte, iar faţadele poartă colonade, arcade, stucaturi şi felurite profiluri ornamentale, artistic puse în vedere prin coloritul divers şi atrăgător ce vrea să învie „zugrăveala în culorile camelonului“ a vechilor zidiri medievale.
La aceasta contribuie şi tradiţionale intrânduri, cu bolţi rotunde spre curţi ordonate, unde îşi îndeplinesc menirea cochete locante - cu câteva mese intime, anticariate, magazine de amintiri şi brelocuri şi mici ateliere de bijuterii, artă, rame pentru tablouri.
Clădirile vechi duc peste veacuri amintirea anilor 1780, când Braşovul avea vreo 1.200 de ateliere meşteşugăreşti slujite de aurari, ţesători, armurieri, postăvari cositorari şi alţi meşteri din ale căror mâini ieşeau obiecte căutate şi în ţările româneşti de peste munţi. Pretutindeni curăţenie, mult bun gust, firme discrete cu înscrisuri străvechi şi spirit istoric romantic.
Deşi de-a lungul timpului majoritatea străvechilor clădiri ale fostei cetăţi s-au pierdut datorită incendiilor, alura istorică şi chiar medievală reînviată cu minuţiozitate de arhitecţii Primăriei şi mult căutată de turişti este prezentă în toată splendoarea ei, fapt pentru care pe stradă se plimbau nenumăraţi vizitatori europeni, cu aparatele foto si camerele de luat vederi în plină acţiune.

Toţi braşovenii participă la „Luna curăţeniei“

Pentru informare, în capătul străzii Republicii am dat de câteva panouri care prezentau ofertele zilei la Teatrul dramatic, Operă, Filarmonică, Teatrul pentru copii, la muzee şi la alte instituţii culturale. Altele, turistice, spun celor curioşi că oraşul are 46 de grădiniţe, 28 de şcoli generale, 7 colegii naţionale, 7 licee, un seminar teologic, 11 grupuri şcolare, o Universitate de stat-Transilvania, din 1971, cu vreo 14 facultăţi, o Academie de Aviaţie şi 6 universităţi private.
În municipiu funcţionează Muzeul de Istorie Braşov, aflat în Casa Sfatului; Casa Mureşenilor; Muzeul de Artă; Muzeul de Etnografie; Muzeul primei şcoli româneşti, din Şchei; Muzeul Fortificaţiilor din Ţara Bârsei, amenajat în Bastionul Ţesătorilor; Muzeul-Cetăţuia şi puncte muzeistice în Turnul Negru, Turnul Alb. Alături de ele se află locaşurile istorice: Biserica Neagră - construită pe locul unei basilici romane, Biserica „Sf. Nicolae“ (din secolul XIV), Biserica „Sf. Bartolomeu“ (din secolul XIII), Biserica „Sf. Martin“ de pe Strajă, Biserica „Sf. Gheorghe“ şi multe alte ctitorii religioase noi.
Ca spaţiu verde, oraşul are Parcul „Nicolae Titulescu“, Parcul Consiliul Europei, Parcul Trandafirilor, Parcul Tractorul, Scuarul Berzei, Scuarul „Mihai Eminescu“ şi alei înverzite, între blocuri.
Observând prin ogrăzi, străzi şi parcuri sumedenie de vârstnici şi tineri trebăluind cu greble, mături, hârleţe şi bidinele în mână, şi întrebând o doamnă vârstnică, trecătoare, ce vizită pompoasă se aşteaptă, dumneaei m-a lămurit, mândră şi intrigată de întrebare, că este Luna curăţeniei (martie-aprilie) decretată de edilitate. La ea participă braşovenii cu însufleţire, curăţind, reparând şi zugrăvind pereţi, vopsind porţi, garduri, făcând ordine în curţi şi grădini. Se acoperă găurile asfaltului, se schimbă bordurile ciobite ale trotuarelor, se sapă peluzele florale şi rondourile arborilor, se văruiesc tulpinile şi se vânează petele apărute în timpul iernii pe obrazul localităţii.
Interesându-se de unde vin şi aflând că din Moldova, doamna a început să-mi prezinte clădirile străzii şi obiectivele istorice, ca un adevărat ghid, cu îndemnul să le văd „numaidecât“. M-a lămurit că în oraşul dumneaei, multinaţional din vechime, trăiesc vreo 284.000 de locuitori, dintre care români vreo 250.000, maghiari şi secui vreo 23.000, iar germani (saşi) vreo 1.700.
Întrebând-o şi eu, curios, de unde atâtea cunoştinţe, m-a lămurit că este meritul publicaţiilor locale (vreo 10), al posturilor de radio (vreo 12) şi al studiourilor de televiziune locale (vreo 6), care au prezentat şi prezintă necontenit oraşul în lung şi în lat, instituţiile şi asociaţiile culturale şi portalul „Iubesc Braşovul“ - sfetnicul edililor, care depistează monumente necunoscute, organizează conferinţe, prelegeri şi informări publice, astfel încât fiecare locuitor să-şi cunoască să-şi iubească aşezarea.

Fecioara Maria este patroana oraşului

Doamna se declara încântată de ideea edililor de a plasa, pe stradă şi-n pieţe, bănci cu înfăţişare veche, pe care vizitatorii să se poată odihni sau să foileteze un ghid. Cumpărând şi eu unul, împreună cu un teanc de ilustrate, am aflat că oraşul are aproape vreo 800 de ani vechime, fiind atestat documentar în anul 1234 (1235), cu numele Corona (în latină), pe parcurs numindu-se Kronstadt (germană), Barassu sau Brasso (maghiară) şi Braszow (poloneză), în secolul al XIV-lea ajungând centrul administrativ al Ţării Bârsei.
Burgul de odinioară se întindea în jurul Bisericii „Sfânta Maria“, numită şi Biserica Neagră, Fecioara Maria fiind patroana oraşului. Avea opt bastioane, patru sau cinci porţi fortificate şi mai multe turnuri de apărare. La fel ca alte cetăţi medievale, era apărat de două sau chiar trei rânduri de ziduri, înconjurate de un şanţ de apărare plin cu apă. Extinzându-se şi întărindu-şi fortificaţiile de apărare, ce au rezistat şi unui asediu turcesc, peste vreo sută de ani, cetatea a devenit cunoscută şi ca „centru al ştiinţelor“, având celebra şcoală gimnaziu şi bibliotecă „Studium Coronense“ înfiinţată prin 1541-1544 de marele învăţat umanist şi reformator sas, Johannes Honterus.
La şcoala Braşovului veneau pentru învăţătură tineri nu numai din Transilvania, dar şi din Europa centrală (Germania, Ungaria, Olanda), Honterus organizând şi o tipografie, pentru care, în 1546, se înfiinţa şi prima moară de hârtie din sud-estul european.
În 1550, diaconul Coresi tipărea aici prima carte în limba română, „Întrebare creştinească“, iar în anul 1838, apărea primul ziar din Transilvania „Gazeta de Transilvania“, în redacţia lui George Bariţiu, tot aici tipărindu-se şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“.
Refugiaţi la Braşov, tinerii intelectuali moldoveni (Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Gheorghe Sion, Ion Ionescu de la Brad) proscrişi pentru participarea la mişcarea revoluţionară din martie 1848, au redactat documentul intitulat „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei“, în care, printre altele, se cerea „Unirea tuturor românilor într-un singur stat“, România.

Biserica Neagră, o umbră uriaşă din lumea medievală

Despărţindu-mă cu greu de strada Republicii, am purces spre Biserica Neagră, vestita ctitorie evanghelică-luterană în stil gotic, care a fost începută în anii 1377-1383 şi terminată după vreo sută de ani, în 1477.
A fost numită Biserica Neagră după un nimicitor incendiu din 1689, la care a rezistat în flăcările ce au distrus întreg oraşul, rămânând peste veacuri ca o umbră uriaşă din lumea medievală.
Are înălţimea de 69 de metri şi lungimea de 89 de metri, fiind cea mai mare biserică din spaţiul sud-european. A fost concepută cu două turnuri, dintre care
s-a realizat numai unul. Suferind şi unele daune în timpul incendiului din 1689, reparaţiile au durat tot aproape o sută de ani, pierzându-se unele caracteristici iniţiale, bolţile gotice fiind înlocuite cu o boltă cilindrică barocă.
Mereu afectată de cutremure şi trecerea vremii îndelungate, s-a tot reparat, ultimele lucrări efectuându-se între 1970-1984, fiind resfinţită în anul 1984.
Statuile exterioare, afumate de incendiu, au fost aşezate în interior, iar ferestrele au fost înzestrate cu geamuri filtrante a razelor ultraviolete dăunătoare obiectelor de artă şi bogatei colecţii de covoare anatolice din veacurile XVII-XVIII-lea (raritate în Europa), ce dau strălucire lăcaşului.
Orga, construită între anii 1836-1839 de către fabricantul de orgi Buchholz, din Berlin, şi cunoscută ca fiind cea mai mare din sud-estul continentului, are 400 de tuburi. Este renumită pentru sonoritatea sa, fiind ascultată cu pioşenie la concertele săptămânale şi mai ales la slujba de Crăciun.
Condus de un însoţitor dornic să-mi arate cu de-amănuntul frumosul lăcaş, am păşit emoţionat prin aleea coloanelor şi pe sub bolţile adânci, înaintând de la întuneric spre lumina altarului, anume amenajat cu semnificaţia vieţii viitoare şi a iluminării ce o aduce credinţa.
Ascultând bogata istorie a monumentului, m-am aşezat pe una dintre cele vreo 70 de bănci lungi, pe care, odinioară, şedeau sute de credincioşi pioşi, dar care, în zilele noastre, adună doar vreo câteva zeci, mai ales turişti şi vizitatori, copleşiţi de măreţia lăcaşului.

Un popas în Şchei

Ieşind, am parcurs fosta „Piaţă a Sfatului“, pavată cu piatră din anul 1737, unde se desfăşoară şi spectacole ale festivalul internaţional „Cerbul de Aur“ (din 1968). Aici, în piaţa centrală a fostei cetăţi, breasla blănarilor ridica, între anii 1425-1428, Casa Sfatului, iniţial Turn de observare al Trompeţilor şi devenită apoi Primăria oraşului, numită „Rathaus“. Are parterul cu elemente gotice, iar etajul şi turnul în stilul Renaşterii şi al Barocului. Aici, Mihai Viteazul a ţinut Dieta din 1599 după cucerirea Transilvaniei, primind cheia oraşului. Consolidată de mai multe ori şi după mutarea primăriei din 1876 în alt local, bătrâna zidire reamenajată a devenit, în 1950, sediul bogatului Muzeu de Istorie, vizavi organizându-se Muzeul Mureşenilor, alături fiind vechea Casă a Negustorilor, în stil renascentist, din anii 1539-1545, iar în apropiere Catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului“.
Datorită extinderii oraşului după 1860, unele fortificaţii cu turnuri şi porţi solide, între care s-au adăpostit şi fugari însemnaţi din Ţara Românească şi a Moldovei, au fost demolate.
Cum în partea sudică a oraşului se găseşte vechiul centru al spiritualităţii româneşti: Şcheii Braşovului, unde este biserica „Sfântul Nicolae“, catedrală a ortodoxiei, şi gimnaziul românesc înfiinţat pe la 1850 de protopopul Ioan Popazu, împreună cu cărturarul G. Bariţiu, am făcut un popas şi acolo. Mă atrăgea faptul că, la această şcoală, începuse învăţătura gimnazială Titu Liviu Maiorescu, având printre profesori şi pe Ştefan Emilian, viitorul coleg la universitatea ieşeană şi arhitectul clădirii Institutului de Anatomie, iar în sala de festivităţi a avut loc premiera operetei naţionale „Crai Nou“ (1882), compusă de Ciprian Porumbescu, tânărul profesor de muzică al gimnaziului. Tradiţia a fost dusă mai departe de Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“, ce poartă blazonul instruirii a vreo 47 de academicieni.
Aici, în Duminica Tomei, de după Paşti, se desfăşoară festivalul tradiţional cu defilarea „junilor Braşovului“, care aduc, de peste veacuri uitate, obiceiuri şi costume mult admirate de turişti. Aici au trăit vestiţii negustori români care purtau mărfurile cetăţii în ţările româneşti de dincolo de munţi.

Dator cu încă o vizită

Fiindcă se apropia seara, propunându-mi şi altă întâlnire cu oraşul de la poalele Tâmpei, ca să văd şi alte locuri legendare precum Pietrele lui Solomon, Statuia Zidarului, strada Sforii, Lacul Vrăjitoarelor, Lacul de sub Tâmpa, Turnul Alb, Turnul Negru, Bastionul Fierarilor şi al Ţesătorilor, cu Muzeul Cetăţii Braşov, am luat un taxi care m-a repezit în gară unde o casieriţă, după ce a cercetat calculatorul, m-a sfătuit ce tren să iau ca să ajung la Iaşi. Despărţindu-mă cu regret de pitorescul şi modernul Braşov, în care vestigiile istorice sunt la mare rang, am urcat în acceleratul de Bucureşti, pe care l-am părăsit în gara Ploieşti-Vest, de unde alt taxi, tăind oraşul de-a curmezişul, m-a dus iute în gara Ploieşti-Sud, ca să prind acceleratul Bucureşti-Iaşi. Recapitulând cele văzute şi răsfoind bogatul ghid, în tren mă gândeam că multe dintre lăudabilele iniţiative ale braşovenilor n-ar strica să fie adoptate „numaidecât“ - vorba doamnei - şi în alte localităţi din ţară, mai puţin organizate din punct de vedere turistic.

Ioan Mitican

Posted in Uncategorized | No Comments »