Încheind povestirea Eteriei, pornită la Iaşi în 27 februarie 1821 şi prezentată în două episoade anterioare, astăzi vom aminti tragicul ei sfârşit, în care au pierit mii de tineri idealişti şi nenumăraţi locuitori din Moldova şi Muntenia. Plecând din Iaşi spre Bucureşti, Alexandru Ipsilanti, însoţit de vreo 7.000 de luptători, s-a întâlnit cu Tudor Vladimirescu, conducătorul a vreo 6.000 de panduri, dar nu au căzut la înţelegere, ţelurile luptei lor părând, în mare măsură, deosebite. Tudor i-ar fi zis musafirului său: „Prinţe, scopul dumneavoastră este cu totul opus scopului meu. Domnia voastră aţi ridicat armele pentru eliberarea Greciei, iar eu, pentru a elibera pe compatrioţii mei de jugul tagmei jefuitorilor. Duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi cu turcii… Eu intenţionez să lupt cu abuzurile care sfâşie patria mea.“

Aşteptând rezultatele tratativelor ruso-turce, Alexandru Ipsilanti s-a retras la Târgovişte, iar Tudor Vladimirescu a rămas o vreme la Bucureşti. Amândoi stăpâneau câte parte din Ţara Românească pentru întreţinerea trupelor, aceea dinspre munţi revenind-i lui Ipsilanti.
Ambele răscoale stârniseră ecouri în Balcani, în Serbia, Bulgaria, şi multă simpatie în Rusia, unde intelectualii progresişti făceau apeluri pentru ajutorarea miilor de refugiaţi greci aflaţi pe teritoriul ei.
Tudor aştepta sprijin din partea marilor împărăţii cărora li se adresase, dar acestea - întrunite în Sfânta Alianţă de păzire a orânduielilor imperiilor -, având şi ele de a face cu revoluţiile din Italia şi Spania, s-au dovedit refractare. Auzind despre revoluţia lui Tudor, conducătorii marilor imperii întruniţi la Laybach (februarie 1821) au dezaprobat-o, silindu-l şi pe ţarul Rusiei, aflat la întrunire, să-i retragă lui Tudor decoraţia primită în războiul precedent şi să dezavueze Eteria. În schimb, au cerut Turciei să nu trimită trupe în Principate, dorind ca Poarta să ducă tratative cu răsculaţii.
Cu toate acestea, la 1/13 mai, prin Brăila au intrat în Moldova 8.000 de ostaşi turci, prin Silistra, 7.000 şi, prin Vidin, alţi vreo 7.500 în Muntenia. Retras de la Cotroceni spre Piteşti, la Goleşti, Tudor a căzut în bănuiala eteriştilor de înţelegere cu turcii. Nici el nu avea încredere în condamnaţii eterişti, temându-se că voiau să îi atragă pandurii ca lefegii.

Cele două armate nu colaborau

Apăruseră neînţelegeri şi între căpeteniile lui Tudor din lipsa banilor pentru plată. Tudor pedepsea fără reţinere pe acei care jefuiau, nedorind ca trupele sale să devină bande de hoţi. Executând pe un căpitan socotit complotist, a stârnit protestele susţinătorilor acestuia, care l-au acuzat de trădare şi l-au predat lui Iordache Olimpiotul şi Farmache (Goleşti, 21 mai). Dus la Târgovişte, judecat de un Divan format în Câmpulung, a fost apoi executat de Vasile Caravia, căpitanul nemilos implicat în execuţiile turcilor de la Galaţi.

Studenţii Academiei din Uliţa Mare, eroii de la Drăgăşani

Atacaţi de armatele turce, eteriştii au fost bătuţi la Nucet, o parte dintre luptători trecând în Austria, iar alţii predându-se. Apoi, la Drăgăşani, în lupta finală, în 7 iunie, trupele revoluţiei eteriste erau învinse. Rămas aproape singur în faţa numeroaselor forţe turceşti, „Batalionul Sacru“, detaşamentul de frunte al Eteriei, a luptat plin de abnegaţie până ce a fost nimicit. Era format din vreo 600 de tineri infanterişti mavrofori sau ierolohiţi (cei cu haine negre), voluntari idealişti, majoritatea tineri cu excepţionale studii la Academiile din Iaşi, Bucureşti şi la vestite şcoli din Europa.
Au fost consideraţi vinovaţi de această tragedie Vasile Caravia, care nu i-a sprijinit cu artileria, şi faimoşii arnăuţi, care nu au intervenit în ajutor. Armata Eteriei s-a descompus repede, luptătorii şi mai ales arnăuţii lefegii fugind în toate părţile, spre graniţe, cei călări prădându-i pe cei rămaşi pe jos. Acţiunea din Ţara Românească avea astfel un sfârşit dureros sau „lamentabil“ (cum avea să scrie un contemporan).
Lupta cu armia turcească fiind pierdută, comandantul suprem, generalul Alexandru Ipsilanti, şi cei doi fraţi ai săi s-au retras la Mănăstirea Cozia şi apoi au trecut în Austria, pe la Turnu Roşu. A fost învinuit şi dânsul că a stat departe de bătălie, la vreo 3 mile (A. D. Xenopol).
Decepţionat, a semnat Proclamaţia din 8 iunie, prin care considera pe colaboratorii săi fricoşi şi bicisnici. S-au despărţit spunându-le îndurerat: „Laşilor, fricoşilor, turme de norod… Aţi trădat şi pe Dumnezeu şi Patria, în momentul în care speram sau să birui sau să mor glorios împreună cu voi… Alergaţi de cumpăraţi sclavia cu viaţa voastră, cu cinstea femeilor ori a copiilor voştri.
Voi, umbre ale adevăraţilor elini din Batalionul Sacru, fiind trădaţi, aţi căzut jerfă pentru fericirea Patriei voastre, primiţi prin mine elogiile celor de neam cu voi.“
Dar nu a găsit iertare nici el, căci pe teritoriul austriac a fost închis la cetatea Muncaci, de unde a fost eliberat abia în anul 1826, după intervenţia ţarului. Retras la Viena, a murit în 1828, trăind în neajunsuri durerea unui vis înăbuşit în sânge şi a unui crez de libertate strivit de împăraţii Europei.

Lupta nimicitoare de la Sculeni

De la Drăgăşani, o parte dintre luptătorii eterişti au pornit spre Moldova, unii îndreptându-se către munţii Neamţului, iar alţii purtând o luptă grea la Galaţi cu trupele turce intrate în ţară. Despărţindu-se şi acestea, o parte condusă de paşa Iusul Bercofceali a luat-o spre Iaşi, iar alta cu Cioban Oglu, spre munţi, trecând prin foc şi sabie aşezările din cale - Focşani, Bacău, Roman, Piatra. Erau vreo 3.000 pedeştri, 4.000 călări, 6 tunuri, urmaţi şi de alţii.
Retras la Stânca Roznovanu, generalul Cantacuzino, adjunctul lui Ipsilanti, a înjghebat cu luptătorii săi o întăritură cu şanţuri pe malul drept al Prutului, aşezând acolo şi câteva tunuri.
În ziua de 15 iunie, dimineaţa, pe la ora 11, la Stânca Roznovanu a ajuns zvonul că vin turcii. Potrivit unui martor, prin Iaşi începuse jaful refugiului. Unii arnăuţi prădau bogata biserică „Sf. Sava“, alţii fugeau spre graniţa Rusiei, pe drumul Sculenilor pentru trecerea peste Prut.
Lângă podul mobil tras cu otgoane peste râu, era o învălmăşeală şi coadă imensă. În noaptea de 14 iunie, oştirea otomană ajunsese la Scânteia, avangărzile de cercetare atingând Iaşii, unde au ocupat Palatul domnesc şi mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ (centrul Eteriei).
La 17 iunie, dimineaţa, turcii au venit gloată la Sculeni, au înconjurat întăritura şi a început bătălia. Erau vreo câteva mii, iar eteriştii, 400, dar aveau tunuri.
Bătălia a durat vreo opt ore. Luptătorii atacatori s-au retras şi au înaintat şi tot aşa până ce le-au sosit tunurile; atunci a început un foc puternic, care a ţinut jumătate de ceas. După aceasta au atacat şi i-au copleşit pe apărători. Câţiva, încercând salvarea, s-au aruncat în apă, ceilalţi pierind de sabie. Lupta se sfârşise, când a ajuns dinspre Roman, unde fusese trimis voievodul sârb Mladen Milovanovici, cu 700 din cei mai buni luptători.

Prutul era plin de oameni înecaţi, de cai, de arme şi de haine

Mai multe amănunte despre lupta de la Sculeni dă un document intitulat „Manuscrisul unui patriot“, aflat într-un muzeu britanic şi publicat la Atena în anul 1926. „Cei abia 400 de greci, văzând că duşmanii se apropie, au ieşit din tranşee şi i-au atacat ca nişte lei… Războinici de neînvins, tinerii între 15 şi 18 ani i-au respins pe turci cu mari pierderi; chehaia, văzând vitejia nepilduită a grecilor şi pierzând speranţa că va obţine victoria dorită, se hotărî să atace pe greci cu artileria.“
Au spart întăriturile şi au trecut la atac general. „Tinerii au luptat cu o deosebită vitejie şi lupta va rămâne în analele istoriei fiindcă peste 200 de greci au căzut victime luptând cu sabia împotriva a 8.000 de turci“.
La Prut venise de la Stânca Roznovanu şi căpitanul Apostoiachi, cu 150 de oameni. Tinerii luptători, văzând că întăritura de pe malul Prutului era slabă, l-au socotit pe generalul Cantacuzino trădător şi i-au spus părerea peste râu, el fiind refugiat pe celălalt mal. Apoi „au jurat să moară pentru patrie şi s-au sărutat între ei“.
Bătălia era urmărită de 6-7.000 de refugiaţi privitori, aflaţi vizavi, în carantinele de pe malul rusesc. Acolo, pe mal, se afla şi postelnicul poet şi profesor la Academia Domnească Iacovachi Rizos, care a stat mereu lângă sufletul lui Ipsilanti. Sub ochii săi, tinerii săi elevi şi studenţi ai Academiilor din Iaşi şi Bucureşti luptau până la ultima suflare. Căzând decapitaţi de paloşele neiertătoare, unii murmurau ca pe o rugăciune cuvintele Marseillezei greceşti, cântată de atâtea ori în clase, în grădină şi la serbările sfârşitului de an.
Mulţi dintre tinerii eterişti au murit strigând „Eleutheria“, slobozenie şi libertate, îngânaţi de clopotul din clopotniţa bisericii castelului Stânca, unde se purtau alte lupte. „Trăiască Libertatea!“ erau ultimele lor cuvinte.
La bătălie asistau neputincioşi, de pe celălalt mal, ca la un spectacol de tragedie, şi generalii ruşi Insov şi Kisseleff. Mai înainte le propuseseră tinerilor luptători să treacă în carantină, unde se găseau mii de refugiaţi, încercând şi noaptea să-i salveze cu bărcile. Atenţionaseră şi pe comandanţii turci să nu tragă cu tunurile, căci dacă vor cădea proiectilele pe teritoriul rus, ei vor fi nevoiţi să răspundă.

Ultimele clipe ale Eteriei din Moldova

În august a fost înăbuşită şi rezistenţa pandurilor lui Tudor, retraşi dincolo de Olt, revoluţionarii din ambele Principate fiind vânaţi apoi ca nişte lupi.
Cealaltă grupare a eteriştilor cu lordache Olimpiotul şi Ioan Farmache se afla în munţii Neamţului şi nu încetase lupta, cu toate că noua conducere a Patriarhiei Constantinopolului cerea insistent grecilor „apostaţi şi haini“ să se „trezească, pentru Dumnezeu“, să renunţe la răzvrătire şi să dea ascultare înaltei Porţi (Documente IV).
Ultimii eterişti s-au retras la Secu în iulie. Începând lupta cu inamicii care au înconjurat zidurile mănăstirii, „călugări, călugăriţe şi mireni cu soţiile lor, toţi în toate părţile ca cei turbaţi, alergau şi se grămădiau unii peste alţii ca să nu arză şi numai prin beciuri scăpau. Aşişderea şi caii alergau prin toate părţile nechezând şi căutând loc unde să scape de foc, căci cădeau tăciunii peste dânşii şi-i ardeau.“
După mai multe zile de rezistenţă, Iordache a murit, aruncându-se în aer cu pulberăria de la mănăstirea Secu, iar Farmache, cu vreo 20 de luptători şi trei călugăriţe, a fost luat prizonier, legat în lanţuri, dus pe jos la Iaşi şi apoi trimis la Istanbul (Documente III).

Urgia a durat până în toamna lui 1821

Cum se aşteptau moldovenii, ostaşii din trupele otomane au răspuns silniciilor arnăuţilor care omorâseră negustori turci şi funcţionari ai Porţii şi au lovit fără milă, căutând pe cei vinovaţi, aprinzând curţile boierilor hainiţi faţă de Poartă şi împrăştiind spaima în jur, ca la toate războaiele vremii. Dar comportamentul comandantului lor faţă de localnicii consideraţi supuşii Porţii a fost blajin, cum scria arhimandritul Isaia, vechilul Mitropoliei din Iaşi către mitropolitul Veniamin Costachi, la 3 iulie 1821.
Dorind să evite jafurile ienicerilor indisciplinaţi - ostaşi războinici, sângeroşi ca şi arnăuţii şi greu de stăpânit - care socoteau oraşul pradă aparţinând duşmanilor greci, Chihaia Bei a cantonat trupele în corturi pe dealul Copoului. Venind însă ploi mari şi inundându-se corturile, a acceptat propunerea comandanţilor pentru cantonarea trupelor în casele libere din târg, unde au fost dispersaţi şi aproape imposibil de urmărit.
Beciurile Iaşilor şi Moldovei fiind pline de butoaie cu licorile viţei de vie, soldaţii turci, ca şi arnăuţii Eteriei, „nu s-au mai trezit din urmările abundenţei vinului“ (cum constata ofiţerul Liprandi), „mulţi ajungând de nestăpânit: ienicerii nu se supun şefilor lor. Sunt mai totdeauna beţi şi fac cele mai mari neorânduieli în oştirile turceşti din această provincie. Nu există nici o disciplină. Silniciile şi jafurile, ca şi altele asemănătoare, continuă şi, probabil, în câteva luni Moldova va rămâne cu totul pustie.“
Un document din iulie 1821 scria: „Oştile vizirului aflate în Iaşi erau alcătuite din opt mii de oameni. Acum, au venit şi alţi patru mii de asiatici, care nu au altă îmbrăcăminte decât pături de cai. Seraschierul îi scrie paşei din Iaşi că trimite de la malurile Dunării pe aceşti nenorociţi ca să se folosească de împrejurări şi să câştige ceva în Moldova. De aceea, împrăştiindu-se ei în sate, răpesc tot ce găsesc… şi multe sate s-au pustiit.“
Capitala Iaşi ajunsese mai de tot pustie, puţinii creştini care mai rămaseră pătimind cumplit: „căci pre câte fete şi băieţi şi muieri tinere au găsit beţivii, rar care au scăpat de spurcăciune. Şi bisericile şi mănăstirile au prădat şi au ars şi pre oameni i-au muncit ca să spuie averile cele îngropate.“ („1821, Documente“)
Scriind unui demnitar din preajma ţarului, mitropolitul Veniamin Costachi arăta şi el tragedia Moldovei: „foc, sabie, dezbrăcare, răpiri, dărâmarea bisericilor, omorârea slujitorilor, silnicia feciorilor, răpirea femeilor de lângă bărbaţi şi a fiilor de lângă părinţi, prada caselor, ridicările vitelor…“ („Istoria Mitropoliei“)
Oraşul avea să scape de aceste nenorociri abia după instalarea caimacamului Ştefan Vogoride (toamna 1821).

Grecia a reuşit să devină autonomă în 1829

În zilele acelea, mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, locul de adunare al Eteriei, adăpostise între zidurile sale mulţime de popor. Baricadaţi în biserică, oamenii înspăimântaţi de lupte se rugau cerului să-i salveze de ienicerii ce băteau la porţi şi cereau înverşunaţi deschiderea lor, căutând răsculaţii.
Trecând pe lângă mănăstire, mai târziu, bătrânii îşi aminteau ziua de 27 februarie 1821, când treceau miile de cavalerişti şi infanterişti greci, defilând pe Uliţa Mare şi pe sub zidurile bisericii, cuprinşi de elanul eliberării patriei strămoşeşti. În frunte păşea Batalionul Sacru al tinerilor intelectuali, profesori şi studenţi, pentru care viaţa avea doar două sensuri: libertate sau moarte. Jertfele lor de la Drăgăşani şi de la Sculeni, unde au murit eroic pentru Elada, nu fuseseră în zadar. Scriind despre aceste zile, Iacovachi Rizos, ca şi fostul general Gh. Cantacuzino, probozind puterile Sfintei alianţe creştine, care au lăsat pe fraţii lor să fie nimiciţi, au cerut dreptate.
Efectul acestor scrieri şi al altor intervenţii publice nu a fost de neglijat, căci s-a creat opinie de sprijin în toată Europa şi din cenuşa altarului avea să se ridice Fenixul libertăţii Greciei. În 1822, s-a proclamat independenţa, acceptată parţial abia din 14 aprilie 1827, când Ioan (Ioannis) Kapodistrias, fostul ministru de externe la Petrograd şi adesea musafir al Iaşilor, a fost chemat de compatrioţi şi ales de Adunarea Naţională primul preşedinte al Greciei eliberate.
Pentru meritele sale la susţinerea Eterici, ministru de externe al guvernului grec a fost numit Iacovachi Rizos Nerulos, poetul şi postelnicul Curţii Domneşti, dând ieşenilor prilejul să fie mândri că un concetăţean de al lor ajuns în cel mai însemnat post al guvernului de atunci, a contribuit la renaşterea Greciei, ducând tratative grele cu emisarii puterii ocupante şi ai ţărilor protectoare ţinând seama şi de interesele lor, dar mai presus de ale patriei sale.
Prin tratatul de la Adrianopole din 14 septembrie 1829, Greciei i s-a recunoscut autonomia, iar din 3 februarie 1830 independenţa totală, sub protecţia marilor puteri: Franţa, Rusia şi Anglia.
De aceea, vorbind despre virtuosul patriot şi mitropolit Veniamin Costachi, bătrânii slujitori ai bisericii din Uliţa Mare socoteau că n-a greşit sfinţind steagul tinerilor eterişti - cum considerau unii boieri din cauza urgiei abătute apoi asupra Moldovei. Mulţi socoteau că: „prin sacrificiul eteriştilor şi al pandurilor lui Tudor Vladimirescu - deşi aceştia nu au luptat alături - şi prin suferinţele Iaşilor şi Bucureştilor, ale Moldovei şi Munteniei, s-a ridicat steagul libertăţii deasupra Balcanilor“.
S-a curmat şi stăpânirea domnitorilor trimişi din Fanar, aceştia fiind înlocuiţi cu domni pământeni.

Ioan MITICAN

Aşa cum arătam în „ziarul Lumina“ din 26 februarie 2008, după sosirea generalului Alexandru Ipsilanti la Iaşi, în ziua de 22 februarie 1821, oraşul s-a umplut de tineri eterişti şi arnăuţi (luptători tocmiţi) veniţi din ţările vecine şi din Muntenia pentru a se înscrie în batalioanele de „volintiri“ ce se formau, se pregăteau şi se înarmau la mănăstirea Galata, unde era Statul Major al Eteriei. Capitala Moldovei devenise centrul principal de conducere al mişcării de eliberare a Greciei de sub ocupaţia otomană.

Începerea revoluţiei se proclama la 27 februarie (stil vechi), în faţa bisericii „Sf. Trei Ierarhi“, când întreaga armată eteristă în uniforme strălucitoare, de faţă cu mulţime de privitori, asculta cuvintele generalului Ipsilanti, anunţând începerea luptei de eliberare, după care mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, a sfinţit steagurile şi i-a încins lui Ipsilanti sabia la brâu, deşi la Iaşi erau mai mulţi arhimandriţi greci, majoritatea marilor mănăstiri fiind închinate bisericilor de la muntele Athos sau Sfântului Mormânt.
Gestul lui Veniamin Costachi fusese un act de mare curaj şi de neîntrecută importanţă, căci domnitorul Mihai Suţu, „trup şi suflet cu mişcarea“, nu participa la sfeştanie, iar unii dintre marii boieri ai Moldovei nu încuviinţau fapta mitropolitului. Socoteau că întâistătătorul bisericii Moldovei lega astfel soarta ţării de cea a Eteriei şi aveau să urmeze înfricoşătoare pedepse ale puterii suzerane. Alţii erau intrigaţi de faptul că unii dintre musafirii de peste graniţă, arnăuţii năimiţi ce „năvăliseră înarmaţi în ţară“ (A. D. Xenopol), nu aveau purtări „de creştini“, ucigând turci nevinovaţi, săvârşind jafuri, luând arme, lucruri şi cai din ogrăzi şi din grajdurile boiereşti. Intervenind la domnitor, boierii au cerut lui Ipsilanti ordine în trupele sale şi curmarea persecuţiilor şi omorurilor, cât şi înapoierea lucrurilor şi cailor sechestraţi sau plata lor. Mulţi dintre cei persecutaţi găsiseră adăpost la marii boieri (între care Roznovanu) şi la consulul austriac.

„Mă ridic din cenuşă“

Momentul de la „Sf. Trei Ierarhi“, al începerii revoluţiei, l-a descris generalul rus Inzov, scriind că prinţul Suţu ar fi cerut mitropolitului, încă din ziua precedentă, să oficieze duminică, 27 februarie, sfinţirea steagurilor şi a trupelor eteriste. „Pentru aceasta, armata a fost adunată la ora fixată şi prinţul Ipsilanti cu cei doi fraţi ai săi, precum şi prinţul (cneazul) Cantacuzino, colonel în retragere, cu alţii înalţi dregători au intrat înarmaţi în biserică. În timpul liturghiei s-au împărtăşit cu sfintele taine; steagurile lor sunt de culoare albastră închisă, având pe o parte o cruce de aur, iar pe cealaltă o flacără care se ridică din cenuşă şi din care zboară Fenixul, cu inscripţia: „mă ridic din cenuşă.“
După sfinţirea steagurilor, acestea au fost împărţite trupelor şi, pe Uliţa Mare, în faţa intrării la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, sub turnul în care clopotele băteau neîncetat, s-a petrecut cea dintâi defilarea a trupelor Revoluţiei Eteriei. În frunte se afla „Batalionul sacru“, format din mavrofori: „tinerii greci plini de entuziasm dornici să se jertfească pe altarul Patriei“ (A. D. Xenopol). „Erau îmbrăcaţi într-o uniformă specială, neagră, cu capul de mort la chivere şi la braţ semn că se înfrăţiseră cu moartea pentru eliberarea patriei şi nu aveau decât un gând: Victorie sau moarte“ (Inzov). Mulţi erau studenţii Academiei domneşti din Iaşi şi Bucureşti sau intelectuali instruiţi în universităţile europene, înregimentaţi voluntari sub steagul revoluţiei de eliberare naţională.
Urmau exemplul Iphygeniei, fiica lui Agamemnon, căruia, înaintea luptei cu Troia, i s-a cerut de profetul Chalcus să-şi sacrifice fata zeiţei Diana, ca jertfă pentru victorie. Ascultător, dar zdrobit de durere, a convins-o să se urce pe rug, unde dânsa a strigat înlăcrimată: „Mor pentru fericirea Greciei.“
Imnul Revoluţiei al lui Rigas Velestinlis şi „Marseillesa“ răsunau din toate piepturile, iar fanfara dădea elan miilor de participanţi şi tinerilor ce mărşăluiau pe Uliţa Mare, călcând apăsat, gata de luptă, în iureşul cântecului devenit crez de victorie:
„Sculaţi, copii ai elenilor!/ Vremea gloriei a venit…“
(„Allons, efants de la Patrie/ Le jour de gloire est arrivee“…)
În rând cu susţinătorii mişcării, mitropolitul oferea şi el Eteriei ajutorul său: un luptător echipat pe seama sa şi patru „telegari“, pentru care generalul Ipsilanti îşi arăta recunoştinţa la 28 februarie, printr-o scrisoare: „Sărut cu respect sfânta dreaptă a Sfinţiei Tale.“
La 12 martie, a mulţumit şi conducerea „Eforiei amicilor din Iaşi“ (a societăţii Eteria), în frunte cu Serafim Treierarhitul (stareţul Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“), pentru ajutorul de 10.000 de ducaţi „oferit de mitropolit pentru eliberarea Greciei“.
Alte informaţii lăsa posterităţii colonelul Liprandi, descriind caftanele negre scurte ale mavroforilor, drapelele cu crucea, fenixul şi inscripţia de luptă. „Preoţii greci se distingeau printr-o însufleţire deosebită: călări înarmaţi cu crucea în mână, ei galopau neîncetat în toate părţile şi, însufleţiţi de un nemărginit patriotism, asemănător cu fanatismul, îndemnau poporul la arme.“

„Cartea de afurisenie şi blestem“, trimisă prin consulul rus

După organizarea trupelor la Galata, în ziua de 1 martie 1821, generalul Ipsilanti şi adjunctul său, colonelul Cantacuzino, împreună cu vreo 3.000 de luptători greci, bulgari, sârbi, albanezi, porneau prin Târgu Frumos spre Bucureşti, în vederea unirii forţelor cu trupele lui Tudor Vladimirescu, conducătorul răscoalei valahe. Alt corp de armată mergea prin Bârlad. După vreo opt zile, ajungeau la Focşani, continuând drumul.
În acest entuziasm, al declanşării revoluţiei în plină acţiune, veneau şi decepţiile. La 28 februarie 1821, se afla în Iaşi că „Sfânta Alianţă“ a marilor Puteri, înfiinţată de Austria, Prusia şi Rusia pentru apărarea religioasă, nu sprijinea mişcarea lui Ipsilanti şi a lui Tudor Vladimirescu şi ceruse ţarului să păstreze pacea încheiată cu Turcia. Drept consecinţă, ţarul ceruse lui Ipsilanti înapoierea. Astfel, conducerea Moldovei se vedea lăsată singură, de izbelişte, şi învinovăţită de încurajarea şi susţinerea răzmeriţei. Ajutorul militar al „unei mari puteri străine“, anunţat de Ipsilanti, nu se confirma, afirmaţiile sale rămânând fără susţinere.
Rămas descoperit, singur, răspunzător pentru fapta sa, la sfârşitul lui martie, mitropolitul Veniamin Costachi primea, prin consulul rus şi boierul Roznovanu, „Cartea de afurisenie şi blestem“, slobozită la 11 martie de patriarhul Grigore al Constantinopolului şi membrii sinodului (vreo 21), împotriva celor care porniseră răscoala. Conţinutul cărţii era neîndurător şi se cerea „a fi publicat şi citit tuturor locuitorilor din Moldova, prin biserici, ceia ce a şi făcut mitropolitul Veniamin“ (C. Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei Moldovei“).
Cartea considerată a fi scrisă „la poruncă“ severă sau „ordonată“, numea mişcarea eteristă „anticreştinească“, fapt pentru care toţi slujitorii bisericilor ortodoxe, inclusiv mitropolitul Veniamin, trebuiau s-o condamne şi s-o blesteme, pentru a stârni dezaprobarea întregului popor împotriva răsculaţilor. Pe cele două pagini scrise greceşte „Grigore, arhiepiscop al Constantinocetăţii şi a toată lumea patriarh,“ arăta că Eteria şi domnitorul Mihail Suţu, „pe care împăratul l-au înălţat în trepte, l-au îmbogăţit, l-au ocrotit“, împreună cu Alexandru Ipsilanti, au făcut mare rău creştinătăţii şi a celor de Dumnezeu rânduite, „căci şi biserica şi neamul îi are urâţi şi aruncă asupra lor cele mai osândite blestemuri“. Ca pe nişte mădulare putrede îi are dezbinaţi despre viaţa creştinească curată şi sănătoasă, ca pe nişte călcători ai dumnezeieştilor legi şi apostoliceştilor orânduiri, afurisiţi sunt şi blestemaţi şi neiertaţi şi nedezlegaţi după moarte şi supuşi veşniciei anatemei. Pietrele, lemnele şi fierul fie dezlegate, iar ei nicidecum, desfăcându-se pământul să-i înghită… Facă-să cerul cel deasupra lor de aramă şi pământul cel de sub picioarele lor de fier… Cază peste capetele lor fulgerele urgii… Facă-se fii lor sărmani şi femeile lor văduve… ştergându-se numele lor… îngerul să-i gonească cu sabie de foc.“ Şi tot aşa în două pagini pline de blesteme înfricoşătoare.
După îngrozitoarele blestemuri, cartea se termina cu ameninţarea directă, adresată mitropolitului, că „dacă nu va face întocmai, nu veţi arăta cu lucrul, sârguinţa şi silinţa spre întoarcerea celor rătăciţi“ va fi oprit de la slujba arhierească.
Pe lângă cartea de blestem, primea şi o scrisoare personală, în care „numai nu-i zicea eterist“ (C. Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei“) şi-i cerea să-i întoarcă pe cei trecuţi la Eterie prin „jurământul satanic“, altfel aşteptându-l caterisirea şi greaua pedeapsă: „dacă nu te vei grăbi, te vei vedea căzut din gradul ierahic“.

Uciderea patriarhului de la Constantinopol şi a întregului sinod

Executându-se, la 1 aprilie mitropolitul Veniamin Costachi răspundea Prea Înaltului ordin, arătând că blestemul s-a făcut cunoscut credincioşilor citindu-se în toate bisericile.
Peste câteva zile, venea vestea că la Istanbul izbucniseră mari tulburări între populaţia locală majoritară şi locuitorii greci, interveniseră soldaţii, vizirul a fost schimbat (10 aprilie), patriarhul şi arhiereii din sinod spânzuraţi, oraşul devenind „un înfricoşător iad“, cum scria un martor la 13 aprilie. Patriarhul Grigore, născut la Moreea în 1739 şi aflat la a treia alegere din 1818, fusese acuzat de sprijinire a răsculaţilor eterişti, între care şi acei din locul naşterii sale, unde izbucnise, de asemenea, mişcarea eteristă.
Uciderea patriarhului fiind considerată un mare păcat şi o gravă ofensă la adresa bisericii ortodoxe, în Odessa a început susţinerea făţişă a mişcării şi, drept consecinţă, acolo s-au organizat mari funeralii pentru slăvirea osânditului (Lukia Droulia, „Philhellenisme“, Atena, 1974).

Vremuri grele şi la Iaşi

Speriaţi de consecinţele ce aveau să urmeze, boierii ieşeni şi-au strâns în pripă catrafusele şi au plecat spre Bucovina, în Austria, şi către zonele de carantină înfiinţate la Sculeni, pe malul rusesc al Prutului, pentru adăpostirea refugiaţilor, înainte de a li se acorda intrarea în ţară.
În luna aprilie, Iaşii trăiau zile grele. Înspăimântaţi de pedepsele grele ce se aşteptau din partea Înaltei Porţi, care îşi trimisese oştile peste Dunăre, dregătorii Curţii Domneşti fugeau căutând, disperaţi, adăpost în toate părţile.
La 29 martie, a părăsit capitala Iaşilor şi domnitorul Mihail Suţu care, la începutul revoltei, se visase stăpânitor al Moldovei şi al Munteniei unde colegul său, Alexandru Suţu, îşi dăduse duhul muncit de gânduri negre. Plecând, lăsase ţara pe seama unei „căimăcănii“ formate din câţiva boieri şi condusă de mitropolitul Veniamin Costachi.
Preocupat de asigurarea hranei locuitorilor Moldovei, dânsul chema sătenii să nu piardă „vremea cea bună a lucrării pământului“ şi-i îndemna să facă semănăturile cuvenite apoi se muta şi el la o moşie a Mitropoliei, peste Prut (Colincăuţi), de unde ţinea legătură permanentă cu sfetnicii prin intermediul unor emisari. O parte dintre boierii retraşi în Bucovina, în frunte cu vornicul Teodor Balş, cereau Înaltei Porţi numirea unui nou domnitor.

Oraşul era pustiit şi condus de un eterist

În oraşul pustiit luase conducerea un emisar al lui Ipsilanti, şi anume căpitanul Constantin Pendedeca, în chip de guvernator, cu misiunea să ţină ordinea şi să formeze un nou corp de luptători, dar dânsul nu se dovedea vrednic. Îl ajutau arhimandritul grec de la „Sf. Trei Ierarhi“, un profesor Ştefan, de la Şcoala Domnească, şi dascălul Hrisochefal, numit aga oraşului, dar care nu puteau face faţă jafurilor şi prădăciunilor ce se săvârşeau la tot pasul şi în tot ceasul de feluriţi indivizi pripăşiţi prin târg.
Pentru a se apăra împotriva lor, unii dintre boierii rămaşi au organizat, cu locuitorii mahalalelor, gărzi de autoapărare, care patrulau noaptea uliţele lor şi purtau lupte sângeroase cu feluriţi indivizi dornici de jaf.
Ajungând zvonul despre aceste „neorânduieli“ la urechile generalului Ipsilanti în tabăra de la Târgovişte, unde se retrăsese cu armata sa, acesta a trimis la Iaşi pentru a fi comandant suprem pe cneazul Gheorghe Cantacuzino, ajutat de căpitanul Athanasie cu o trupă de luptători. Aveau misiunea să restabilească ordinea (6 mai 1821).
Sosind în capitală, generalul i-a cerut lui Pendedeca să pedepsească aspru pe cei vinovaţi de jafuri, apoi l-a revocat şi dădea o proclamaţie prin care ordona „să nu îndrăznească nimeni a lua cel mai mic lucru de la cineva, din orice clasă socială“, Principiul mişcării rămânea „Credinţa şi Patria. Dacă unii dintre boieri ni se arată ostili prin acţiunile lor, sfânta Pronie să-i pedepsească.“

Trupele turce se apropiau ameninţător

Fiindcă trupele turce trimise de Înalta Poartă să înăbuşe răscoala eteriştilor se apropiau de Iaşi, la 1 iunie 1821, cneazul Cantacuzino, din tabăra de la Copou, dădea altă proclamaţie către locuitorii Moldovei, prin care îi îndemna „să se ridice din robie“ şi-i anunţa că se retrage din oraş pentru a nu periclita aşezarea şi înzestrările sale „dacă războiul s-ar urma împrejurul acestui oraş şi în lăuntru“. Nu voia să aducă Iaşilor „înfricoşata pildă a Galaţilor şi Focşanilor,“ oraşe nimicite şi incendiate în timpul luptelor dintre trupele turce şi eteriste.
Mai târziu, unii dintre camarazii săi de arme şi idei aveau să-l considere trădător al cauzei, socotindu-i retragerea aproape de Prut drept fugă de la datorie. Cneazul a mers în tabăra elenică înfiinţată la castelul familiei Roznovanu, de la Stânca Roznovanu, pe care l-a întărit. Totodată, a construit o întăritură de apărare lângă malul Prutului, în aşteptarea armatei inamice care venea pe la Scânteia şi Bordea (Bârnova). Avusese neînţelegeri şi cu generalul Ipsilanti, acuzat de declanşarea represiunii asupra grecilor şi pornirea unei bătălii puţin pregătită militariceşte. Fiindcă după lupta de la Drăgăşani unde armata eteristă fusese învinsă generalul se retrăsese decepţionat în Austria (8 iunie), cneazul a trecut şi el Prutul ca şi Pendedeca.
„Reacţiunea Sfintei Alianţe, faţă de mişcarea eteristă, anatema (forţată) a Patriarhiei din Constantinopol, dezavuarea ei de către împăratul Alexandru I au produs în sânul luptătorilor răsturnări psihologice catastrofale. Unitatea de luptă a popoarelor balcanice pentru eliberarea lor a fost pusă sub semnul întrebării. Începuse neîncrederea în victorie şi fiecare din conducătorii mişcării căuta să rezolve într-un fel avantajos pentru sine problema, ajungându-se până la trădarea cauzei, în mod deschis. Începuseră dezordini în Principate şi dezertări“ (Nicos Gaidagis, „Sfârşitul acţiunii eteriste în Principate“).
Despre ceasurile acelea pline de durere şi sânge petrecute în 7 iunie 1821 la Drăgăşani, Vâlcea, ca şi despre finalul luptei Eteriei şi pătimirile Moldovei şi ale oraşului Iaşi, se cuvine a povesti cu alt prilej. Sunt evenimente de mare însemnătate pentru istoria Balcanilor şi prea puţin cunoscute de contemporani şi vizitatorii de pe alte meleaguri, ai ţării noastre.

Ioan MITICAN