Publicist Mitican Ioan

Când se vorbeşte despre revoluţia pornită în anul 1821 pentru eliberarea Greciei, adesea se spune că evenimentul ce a zdruncinat somnul împăraţilor Europei şi a schimbat mersul vieţii feudale a popoarelor din Balcani „îşi are începutul la Iaşi.“ Aşa susţine şi contemporanul ei, Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VIl-a („Calipso“), publicată prin 1857, şi de asemenea dau mărturie cele două plăci de marmură din pereţii Sălii Gotice de la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“. Fixate în 26 mai 1993 de societatea ACREMIS (constituită din iniţiativa profesorului Gh. Macarie) cu sprijinul Comunităţii Elene, acestea glăsuiesc: „Aici, la Mănăstirea «Sf. Trei Ierarhi», la 27 februarie 1821, în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvântat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dând prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a libertăţii Greciei, în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani“.

Fiindcă puţini dintre acei care trec prin faţa plăcilor ştiu cu adevărat ce s-a întâmplat în zilele sfârşitului de februarie şi începutului de martie 1821, în pelerinajul nostru prin istoria ţării româneşti se cuvine să facem un popas şi în faţa vestitei biserici din Uliţa Mare.
La vremea aceasta, exact acum 187 de ani, clopotele de la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ dădeau îndemn de biruinţă miilor de tineri greci ce se-adunau în batalioane, mărşăluiau cântând pe Uliţa Mare şi-şi închinau viaţa marelui dor de eliberare a ţării lor. Dar peste vreo trei luni, aceleaşi clopote se tânguiau înfiorate, căci veneau zile de restrişte, despre care acelaşi cronicar, C. Negruzzi, scria îndurerat şi înţelegător în acelaşi timp: „precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna printre patrioţi se vâră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea (învingerea) eteriştilor la Drăgăşani şi Sculeni, toate căpeteniile ce erau de omenie, fugind care încotro, hăituiţi, ţările noastre rămaseră în pradă, Iaşul se pustii. Orăşenii bejenăniră în Bucovina şi Basarabia, unde găsiră disperaţi azil.“
Marele ideal al eliberării Eladei, pentru care se jertfiseră mii de suflete idealiste, devenise pentru unii o năpastă, iar pentru alţii o jalnică durere, însângerată şi pătată de pângăriri, aşa cum se întâmplă adesea la asemenea acţiuni. A fost o luptă tragică în care Iaşii, ca şi Bucureştii, au intrat cu mărinimie, au suferit crunt, au iertat apoi cele păcătuite şi s-au bucurat când Grecia şi-a dobândit fiinţa străbună.

Grecii din Iaşi aveau sprijinul domnitorului Mihail Şuţu

Era pe timpul ultimului domnitor dintre trăitorii Fanarului trimişi de Înalta Poartă pe scaunul domnesc al Moldovei. Primise firmanul din 12 iunie 1819, se numea Mihail Suţu Vodă, era luminat şi dădea toată silinţa să-i ajute pe tinerii patrioţi greci - dintre care mulţi academişti (studenţi ai Academiei Domneşti din Uliţa Mare) - care socoteau că a venit vremea eliberării pământului strămoşesc.
Vecinul său, Alexandru Şuţu, domnul Munteniei, mai precaut, se ţinuse mai departe şi, ca să nu păcătuiască, plecase pe cealaltă lume, în noaptea de 18/19 ianuarie 1821.
După 1711, domnitorii ţărilor româneşti erau numiţi de Poartă, prin rotire, dintre membrii familiilor alese: Mavrocordat, Ghica, Calimachi, Şuţu, Moruzi.
Bogatul imperiu bizantin intrând treptat sub stăpânirea otomană după căderea Constantinopolului în mai 1453, sumedenie de locuitori greci înspăimântaţi au umplut cetăţile Europei, aşezându-se la Viena, Veneţia, Buda, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Galaţi, Brăila, Iaşi, nu puţini ajungând şi pe malul Mării Negre, la Odessa şi mai departe. Dintre aceştia, de-a lungul timpului s-au ridicat înzestraţi negustori, profesori, jurişti, scriitori. Alţii, rămaşi în Constantinopolul ocupat de sultanul Mahomed al II-lea, cu priceperea lor negustorească şi uşurinţa învăţării limbilor străine, au ajuns slujitori de nădejde (chiar dragomani - tălmaci secretari) în cancelariile împărăteşti şi cu trecere la marele vizir, motiv ca unii să fie cinstiţi cu dregătorii însemnate şi chiar cu scaunul domnesc din Principatele române.
La Constantinopol funcţiona şi Patriarhia căreia puterea mahomedană i-a lăsat libertatea păstoririi ortodoxiei din ţările trecute sub suzeranitatea sultanului.

Înflăcăraţi de o „Marseillaise“ adaptată de Riga Veleştinul

Însă mai toţi grecii risipiţi în lume se simţeau înstrăinaţi şi purtau în suflet dorul ţării strămoşeşti, tot mai aprins în preajma anilor 1800, şi, adesea, cei tineri, crescuţi în spiritul progresist al şcolilor europene, fredonau cântece patriotice, între care celebra „Marseillaise“ a lui Rouget de Lisle, adaptată pe versurile cunoscutului poet grec revoluţionar Rigas Velestinlis (foto), profesor la Academia Domnească din Bucureşti, autorul unui manual de fizică, ucis la Belgrad, în iunie 1798 (Riga Veleştinul, considerat român macedonean, grecizat):
„Haideţi, copii ai grecilor/ Hai, copii de greci cu toţii,/ Căci ne cheamă scumpa ţară./ Să fim vrednici de părinţii,/ Care început ne dară.“ Se cânta cu acelaşi elan şi patos ca şi versurile: „Allons, enfants de la Patrie“.
Cântecul devenise popular şi „plăcea chiar şi oficialităţilor turceşti“, cum nota postelnicul domnitorului Şuţu, faimosul poet ieşean Iacovachi Rizos Nerulos, susţinător al Eteriei.
Evocând zilele anilor aceia, el scria că la Iaşi, prin 1814, se tipărise o culegere cu cântecele revoluţionare ale lui Rigas.
Versurile lui Rigas, ca şi ale lui Athanasios Hristopulos şi ale lui Nerulos, însufleţeau cercurile de tineri greci patrioţi ieşeni şi erau prefăcute în cântece de arhidiaconul Nichifor, din insula Hios, cu studii la Şcoala de muzică a Patriarhiei din Constantinopol, profesor de „musichie“ stabilit la Iaşi, în Mănăstirea Golia (Nikos Gaidagis, „Un manuscris şi o variantă necunoscută a Marseillaisei greceşti“). Diaconul le adunase, transpunându-le pe note muzicale folosite în „psaltichii“ (1813).

1814, anul naşterii Eteriei

În anul 1814, mai mulţi intelectuali greci au alcătuit, la Odessa, „Societatea Prietenilor“, numită pe greceşte „Philike“/„Hetairia“ - „Eteria“, susţinută de intelectuali formaţi în mediul ideilor avansate ale Europei şi doritori să se întoarcă sub cupolele vechilor temple ateniene. Aderarea se făcea simplu, pe baza unui jurământ, subscriind că „între noi şi tiranii patriei noastre singurele mijloace de împăcare sunt focul şi fierul şi nimic altceva“.
Ideile Eteriei discutate intens prin 1819 şi susţinute financiar de marii negustori Nicolae Scufas, Athanasie Tzakalov şi Emanoil Xanthos s-au împrăştiat în Rusia, Principate, Grecia, Bulgaria şi în celelalte ţări din Balcani, formându-se pretutindeni filiale numite „eforii“.
Printre primele au fost cele din Galaţi şi din Iaşi urmate de altele în Rusia, Grecia, Bulgaria, Academia Domnească din Iaşi înfiinţată prin 1764, ca şi aceea din Bucureşti fiind socotite „caii troieni din care au ieşit eroii de la Drăgăşani“ („Grecii din România“).
La Eterie aderaseră şi români care considerau că odată cu Grecia se vor elibera şi ţările lor. Spaţiul Principatelor bucurându-se de oarecare autonomie şi mai puţină supraveghere din partea puterii suverane, „profesorii şi elevii greci de la Academia Domnească din Bucureşti şi din Iaşi au format Batalionul Sfânt“ („Grecii din România“).

Conducătorul mişcării era fiul domnitorului Constantin Ipsilanti

Conducător sau epitrop general (generalisim) al mişcării, ales în 1820, era Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domnitor la Iaşi (1799- 1801) şi la Bucureşti (1802- 1806), retras apoi în Rusia. Alexandru Ipsilanti era general în regimentul de gardă, ca şi fraţii săi, Dimitrie, Nicolae şi Gheorghe. Participase la războiul Rusiei de apărare împotriva lui Napoleon, din anul 1813, pierzându-şi un braţ. Se bucura de trecere în Basarabia, sora lui fiind căsătorită cu guvernatorul civil al Basarabiei. Acolo aveau şi moşiile (Gh. Bezviconi, „Călători ruşi în Moldova“).
Faptul că domnitorii din Principate proveneau din cartierul grecesc Fanar al Istanbulului a făcut ca mişcarea să aibă trecere în Moldova şi Ţara Românească, intrând în ea şi unii dintre grecii dregători munteni şi moldoveni (Iordache Olimpiotu, Ioan Farmache, căminarul Sava, Vasile Caravia) şi chiar dragomanul lui Plzani, consulul rus de la Iaşi (Gheorghe Leventis).
Armatolii, locuitorii români din munţi (macedoneni), sprijineau cu însufleţire cauza. Riga(s) Veleştinul, secretarul domnitorului Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782) din Bucureşti, dăduse semnalul încă din 1780, înfiinţând „Societatea Amicilor“ (A. D. Xenopol). Marseillaisa grecească, ca şi aceea franceză, era pe buzele tuturor tinerilor de la Academia Domnească, din uliţa Mare cântându-se odată cu aceea franceză:
„Sculaţi, copii ai elenilor,/ Vremea gloriei a sosit….“
„Allons, enfants de la Patrie,/ Le jour de gloire est arrive…“
Tudor Vladimirescu, în luptă cu
balaurii „care
ne înghit de vii“
Activând intens la Chişinău şi în marele port Odessa cu legăturile sale internaţionale - iniţiatorii sperau să atragă toată creştinătatea, mai ales cea ortodoxă, într-o straşnică revoltă, pentru care adunau fonduri, arme, cai şi luptători. Năzuiau să înceapă lupta din Peloponez sau din Principate, dar au rămas la ultima soluţie, dorind să-i mişte şi pe vecinii bulgari, sârbi, muntenegreni, aflaţi, de asemenea, sub domnia sultanului.
Îl aveau de partea lor şi pe Kara-Gheorghe conducătorul răscoalei sârbilor din anii 1804-1813, retras în Rusia, cât şi pe pe Miloş Obrenovici, următorul cârmaci al răsculaţilor sârbi („Documente IV“, nr. 32) şi doreau să-l atragă şi pe Tudor Vladimirescu, fostul comandant de panduri. Acesta începuse o răscoală în Oltenia împotriva ocupaţiei străine, dar şi a opresiunii marilor boieri autohtoni, balaurii „care ne înghit de vii“, cum se scria în proclamaţia de la Padeş, dată la 23 ianuarie 1821 (S. Gârleanu, „Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu“). Ridicând în picioare toată Oltenia, Tudor Vladimirescu i-a alungat pe stăpânitorii hulpavi ai pământurilor şi pe reprezentanţii domniei năimite, iar la 21 martie a intrat în Bucureşti, capitala Ţării Româneşti.

22 februarie 1821

Zi de seamă. La Iaşi se strânge Eteria, iar la „Sf. Trei Ierarhi“ se întruneşte statul ei major.
Socotind momentul potrivit şi pregătirile terminate în Basarabia, unde sosise de mai multă vreme, la 21 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti anunţa printr-o scrisoare trimisă din Chişinău: „Eu, împreună cu fraţii şi rudele mele, pornesc diseară spre Iaşi unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe.“
Conformându-se, în 22 februarie 1921, împreună cu fraţii (Gheorghe şi Nicolaie), a trecut Prutul pe la vama Sculeni şi, înconjurat de vreo 200 de arnăuţi ce veniseră să-l „întâmpine, ca pe un crai“, a sosit la Iaşi („Documente privind istoria României. Răscoala din 1821“).
Îl însoţea cneazul Gheorghe Matveevici Cantacuzino-Deleanu (după unii, cumnatul său), colonel în retragere, care mai avea un frate, Alexandru, şi era feciorul vestitului boier ieşean Matveevici Cantacuzino, stăpânul caselor din faţa Mitropoliei - unde-i acum Primăria (Palatul Roznovanu) şi al domniţei Ralu Callimachi - fiica domnitorului Grigore Callimachi (1761-1769).
Au tras la „casa principesei Cantacuzino“, cum raporta superiorilor săi, la 5 martie, generalul rus Ivan Inzov („Documente“). Casa cantacuzinească rămasă mamei cneazului era pe strada Golia, vizavi de palatul lui Dumitrache Sturdza (unde-i acum Poşta).
Casa, cumpărată de Camera de Comerţ ieşeană, a fost înlocuită, prin 1925, de imobilul existent şi acum (fost sediu BancPost), pe care s-ar cuveni o placă de amintire a zilelor anului 1821.
Momentul fiind de mare însemnătate, căci tulbura şi schimba mersul liniştit al ţării şi cursul domniei, la gazdă au venit imediat şi domnitorul Mihail Şuţu, cu postelnicul său, Iacovachi Rizos Nerulos (Iakovos Rizos Neroulos, 1778-1849).
A doua zi, generalul l-a chemat pe egumenul grec de la „Trei Sfetite“ şi i-a dat să tipărească proclamaţiile mişcării, ce vesteau strângerea trupelor de volintiri, din toate straturile sociale, dispuşi să lupte sub steagul Eteriei, statul major instalându-se chiar la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, unde se făceau înscrierile şi se depuneau contribuţiile şi banii.
O însemnare pe o carte de atunci arăta că la „Mănăstirea Treisfetitelor să adună toţi eteriştii: acolo să sfătuesc şi numesc pe postelnicul Rizu (Iacovachi) ministru a toată Eteria, iar efori pe vlădica Irinoplosu de la Golia, pe Tresfeteanu (Trisfetiteanu), stareţul Serafim de la «Sf. Trei Ierarhi», pe Luca Floreşteanu stareţul de la Floreşti, pe Deoghenide (un lipscanu neguţătoriu) şi pe Panaitachi Panu.“

Vânzoleală mare la mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“

Acţiunea recrutării pornind în iureş, fără nici o discreţie şi ordine, militarii profesionişti ai vremii, arnăuţii de origine albaneză, greacă, sârbă, muntenegreană, caucaziană şi alte neamuri iuţi, mânuitori de arme, năimiţi să apere scaunul domniilor şi casele boiereşti, părăseau slujbele, trecându-se cu plată pe listele Eteriei. Prin arnăuţi adesea se înţelegea soldat lefegiu, luptător cu brâul plin de pistoale, pumnale şi iatagane, adesea îmbrăcat în fustanelă.
Vânzoleala în jurul mănăstirii fiind mare, ca să nu tulbure liniştea capitalei şi să existe loc destul pentru adăpostire în chilii şi corturi, cât şi teren de instruire şi antrenament, generalul a mutat statul major al revoluţiei la Mănăstirea Galata - închinată Sfântului Mormânt - unde cartiruia şi dânsul.

Arnăuţii au băgat spaima în negustorii turci din Moldova

Pentru început, la 23 februarie, a publicat o proclamaţie către „norodul ţării Moldovei“, garantând „siguranţa persoanelor şi a averilor“. Unii dintre arnăuţi, căzând în păcatul tovarăşilor din Galaţi, porniseră prigonirea sângeroasă a negustorilor turci din oraş: „La hanuri, în medul nopţii, acei mai mulţi năvălescu,/ Alţii a lovi Beilicu în câtu potu se sârguiescu./ Cine să se împotrivească căci, săracii, ameţiţi / Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi/ Stau zăluzi într-o uimire./ Amanu cu toţi striga./ Dau averile loru toate şi începu a se ruga.“
Faptele fiind condamnate de ieşeni, care nu încuviinţau asemenea purtări şi osândirea unor nevinovaţi, unii boieri au mers iute la domnitor, cerându-i să se curme jafurile şi purtările deloc creştineşti, iar alţii i-au ascuns pe cei năpăstuiţi. Acţiunea a fost consemnată de contemporanul vornicul Alecu Beldiman, autorul lucrării „Jalnica tragedie“, ce descrie evenimentele din zilele acelea în vreo 4.000 de versuri.
Luaţi sub ocrotirea Curţii domneşti, turcii au fost adunaţi la Galata: „Şi de acolo cu pază, în carantină i-au dusu. / Unde au scăpat din grijă, din osândă şi presupusu.“

Ordinul de organizare a armatei revoluţiei a fost dat la Galata

Continuând organizarea mişcării, peste o zi, pe 24 februarie, generalul Ipsilanti a dat încă alte trei proclamaţii: „Către grecii de pretutindeni“! („La arme, prieteni! Patria vă cheamă!“); „Către fraţii din Eterie“ şi „Către grecii din Moldova şi din Ţara Românească“.
Proclamaţia din 24 februarie glăsuia pentru ştiinţa tuturor: „Iată, după atâtea secole de suferinţe, îşi întinde iarăşi Fenixul Eladei aripile sale cu mândrie şi cheamă sub umbra sa pe adevăraţii şi ascultătorii ei fii.“
Acei ce nu luau armele pentru eliberarea Greciei urmau a fi priviţi „ca bastarzi nedemni de numele elen.“
Fără zăbavă, la 25 februarie, în cartierul general de la Galata, Ipsilanti a semnat şi ordinul de organizare a armatei revoluţiei, cu două corpuri: primul sub comanda strategului Gheorghe Ipsilanti, iar al doilea sub mâna polemarhului Nicolae Ipsilanti (ambii, fraţii săi). Cu acest prilej, spre bucuria unora şi invidia altora, a făcut şi avansări în grad, numind comandanţi, tagmatarhi (maiori) şi hiliarhi (căpitani), dând a înţelege şi că „o mare putere“ îi susţine (Rusia). Afirmaţia se considera posibilă deoarece secretarul Ministerului de Externe din cabinetul împăratului de la Petesburg era contele Ioan Capodistria (1816-1822), grec de origine, pe ajutorul căruia se conta.
Tot de la „Sf. Trei Ierarhi“ se lansau cererile pentru arme, praf de puşcă şi gloanţe (de care duceau mare lipsă) şi galbeni pentru plata şi întreţinerea armatei, „cei bogaţi“ fiind chemaţi „să jărtfească o parte din averea lor“.
Unul dintre aceştia, marele bancher Andreiu Pavli, încercând să se opună şi retrăgându-se într-o başcă după zidurile mănăstirii Golia, n-a rezistat căci, înconjurat de conaţionalii săi revoltaţi de avariţia şi lipsa lui de patriotism, l-au silit să deschidă punga şi să dea vreo 600.000 de lei, contribuind astfel la fondul de vreo 1.500.000 de lei, cât reuşise să adune până atunci mişcarea.
În nota de pe carte scria: „Eforii dau proclamaţie că primesc ostaşi cu leafă, care proclamaţie s-au lipit pe toate uliţele oraşelor. Şi pentru ca să poată da arme la cei ce nu aveau, au publicat că orişicine ar avea arme, să le ducă în Mănăstirea «Trei Sfetitelor», spre a-şi primi plata pe ele, căci la dimpotrivă, urmare să vor lua cu sila“.
Totodată, eteriştii au cerut şi 2.000 de cai din ţară, la care boierii s-au împotrivit. „Atunci au început arnăuţii a prăda hanurile, dughenile şi casele, fără cruţare, sub cuvânt că se caută arme şi cai.“
Multe ajutoare au sosit însă din Chişinău, Ismail şi Odessa, de acolo venind la Iaşi mulţime de tineri voluntari (volintiri) şi arnăuţi.
Aşa au trăit Iaşii zilele marelui entuziasm al tinerilor greci cu săbii la şold şi arheri în frunte, ce mărşăluiau pe Uliţa Mare şi pe Copou, cântând marşuri eroice, gata să-şi dea viaţa pentru Elada.

Ioan MITICAN

Printre figurile Iaşilor de pe la 1893-1894, care uneori putea fi văzut trecând pe strada Arcu, era un bătrân înalt, elegant, cu barbă ascuţită, frac, joben şi lavalieră, însoţind o fetiţă de vreo 7-8 ani şi arătându-i volubil, în stânga şi-n dreapta, zidirile din cale. Vorbeau în limba franceză. Mulţi dintre cei care îi întâlneau îl salutau cu mare respect, iar acelora care se opreau bătrânul le prezenta companioana, spunând cu gravitate şi mare bucurie: „Nepoata mea, Martha, Fenixul Mavrocordaţilor“. Zâmbind, fetiţa, mândră de însoţitor şi încântată de prezentare, se înclina cu gingăşie. Cei doi păşeau apoi mai departe pe străzile tânărului oraş, în care tocmai se construia Liceul Naţional, unde în locul Pieţei Unirii se afla doar o străduţă mărginită de bolţi scunde şi unde Hotelul „Traian“ avea în faţă o grădiniţă cu brăduţi şi arbuşti, la umbra cărora se tupilau câteva măsuţe.

Cei doi, bătrânul şi mica lui zână, ieşeau şi intrau dintr-o zidire veche, scundă şi cu fronton moldovenesc (cum încă se vede şi acum), situată în dreapta străduţei Gându - ulicioara ce se strecura odinioară pe sub zidurile clădirii Academiei Mihăilene. Casa era a şambelanului regal Alexandru C. Mavrocordat, în preajma căruia mai trăiau şi alţi Mavrocordaţi pomeniţi de contemporanul lor, Rudolf Suţu, în volumul „Iaşii de Odinioară“: „Pe lângă Alexandru Mavrocordat, fostul mareşal al Palatului, care locuia în casele sale din str. Gându, alături de Cinema «Elisabeta» de astăzi, şi fratele său, hatmanul Neculai Mavrocordat, care locuia în strada Săulescu, tot în aceeaşi stradă, puţin mai la vale, şedea şi vărul lor primar, Dumitrachi Mavrocordat, în frumoasele sale case restaurate şi având o grădină din cele mai mari şi mai bine îngrijite din laşi.“ Aşadar, pe ulicioara Gându, în ograda cu numărul 7, locuia, pe la 1900, şi D. D. Mavrocordat.
Descrierea era veridică, căci, într-adevăr, prin 1928, când a apărut cartea uitatului cronicar R. Suţu, la dreapta, cum se intra în străduţa Gându, se putea vedea, aproape lipită de pomenita zidire boierească, o clădire mai nouă şi mai încăpătoare, în care funcţiona cinematograful „Elisabeta“, rebotezat apoi „Phoenix“.

Şambelanul regelui Carol I

Bărbat impozant, educat la Paris şi adânc pătruns de simţul onoarei şi al dreptăţii, ofiţerul Alexandru C. Mavrocordat fusese ales şambelan al domnitorului Carol I, motiv ca să locuiască mai mulţi ani în Bucureşti, pe care a părăsit-o odată cu postul, în urma neînţelegerilor cu Ion Brătianu, şeful guvernului, pe seama unei legi pe care Mavrocordat spusese regelui să n-o promulge.
Întorcându-se acasă, s-a ocupat intens cu creşterea cailor de rasă pentru curse, petrecând multă vreme în manejul construit în curte, dânsul fiind unul dintre creatorii şi animatorii Jockey Clubului (1876). Pentru antrenarea cailor a chemat un celebru jocheu, Jean Mulder, poreclit Cheval, fost angajat al unui circ, numit apoi şef al grajdurilor domnitorului Mihalache Sturza, şi rămas fără ocupaţie după plecarea domnitorului. Excelent călăreţ, acesta antrena caii şi dădea lecţii de echitaţie amatorilor care veneau duminicile şi sărbătorile să închirieze murgii de la manej, spre a face plimbări şi cavalcade pe Copou, sub privigherea sa.
Manejul se înfiinţase aici (celebrul manej din uliţa Gându) şi fiindcă, pe colţul străzilor Gându şi Arcu, era locanta lui Gherşin Horn, un fel de club, unde se întâlneau crescătorii de cai.
Alexandru Mavrocordat era şi vestit crescător de câini de vânătoare, tovarăşii săi de nădejde la escapadele vânătoreşti - distracţii de seamă ale boierilor de pe vremuri, când dealurile erau pline de păduri în care foiau lupi, urşi, râşi, vulpi şi alte jivine, ce luau mare tribut gospodăriilor ţărăneşti.

Martha, a doua fiică a singurei lui fiice

Căsătorit cu o domnişoară, Elisa Millo, de origine franceză, aceasta i-a născut cinci băieţi şi o fată, Smaragda, dezmierdată Emma, pe care i-a crescut la Paris, lăsând „Ursul“, cum era poreclit Mavrocordat, să vieţuiască mai mult singur, sălbătăcit la moşii, preocupat de cultura pământului şi de activităţile sale cabaline şi canine.
Atunci când îl prindea dorul de familie trăgea câte o raită la Paris şi se întorcea iar la treburile sale din Moldova, cumpărând moşii şi vânzându-le, precum în 1891, când a avut un proces cu fraţii Rosetti Bălănescu, cărora le-a dat o moşie şi cu care se răfuia la Tribunal pe seama banilor.
Crescând fata şi apropiindu-se vremea măritişului (la vreo 18 ani) şi auzind că-i da târcoale un tânăr francez, pentru a o nu înstrăina, a plecat valvârtej la Paris, de unde a adus-o acasă, provocându-i mare supărare şi gânduri întunecate.
După un timp, tatăl i-a spus că va cunoaşte la manej pe un tânăr bucureştean, cu care urma a se căsători.
„Dar nici nu-l cunosc,“ ar fi spus fata crescută în libertăţile societăţii pariziene şi decepţionată de mentalităţile Orientului.
„Îl cunosc eu şi e de ajuns“, ar fi răspuns tatăl.
Pe vremea aceea, sentimentele având puţină importanţă, căsătoria multor tineri, şi mai cu seamă a fetelor, făcându-se adesea pe bază de zestre şi stare materială, la 20 ianuarie 1880, într-o zi cu ger de crăpau pietrele şi îngheţau nuntaşii în manej, Smaragda, sau Emma, fiica lui Alexandru Mavrocordat, s-a măritat cu tânărul bucureştean Ioan Lahovari, din familia renumită ce avea să dădea ţării oameni de cultură şi înalţi dregători.
Spre norocul fetei, soţul ales de părinte era manierat şi instruit la Paris şi avea să lucreze mulţi ani în diplomaţie şi în diferite funcţii ministeriale din capitală.
La Bucureşti s-a născut, în 28 ianuarie 1886, a doua lor fiică, Martha, după Jeanne, în 1882, şi George, în 1884. La naşterea Marthei, familia locuia în casa Cantacuzino, pe Calea Victoriei.
Familia fiind plecată adesea în străinătate, Martha rămânea la bunicul sau, la Baloteşti, unde trăia un unchi. Acolo şi-a făurit o viaţă singulară sub aripa bunicului, de care s-a ataşat din primul moment.

Legătura specială dintre bunic şi nepoată

Mama sa, obişnuită cu fraţii de acasă, dorind să aibă mai mulţi băieţi, mai ales că unicul fiu, George, se pierdea, mai născuse două fete şi se comporta cu Martha mai rece, lăsând-o pe seama tatălui şi a bunicului de la Iaşi.
„Cel din urmă a fost un zeu pentru nepoata lui care, din clipa când a început să înţeleagă, l-a ascultat ca pe un oracol. Prinţul Alexandru Mavrocordat avusese, de altfel, grijă să se poarte cu ea de la egal la egal, cel mai bun mijloc de a-i stimula inteligenţa“ (Chislain de Diesbach, „Prinţesa Bibescu - Ultima Orhidee“).
„El m-a învăţat“, scria Martha mai târziu, „să nu accept niciodată o idee preconcepută, să cercetez totul de la început, într-un spirit nou şi cu încrederea absolută că posed puterea şi dreptul de a sfărâma o judecată ca să caut adevărul.“
Şcolită la Paris, Martha învăţase din copilărie limbile franceză, germană şi engleză, un rol de seamă în educaţia ei având bunicul, care se ocupa de pregătirea multilaterală a nepoatei, supunând-o la examinări regulate şi verificându-i caietul de scris să fie „fără ştersături, pete, ezitări sau greşeli.“ El o învăţase să citească, observând că scria literele, dar nu ştia să le folosească. Cum avea să măr turisească peste ani Martha, bunicul i-a arătat că istoria „scrisă mai ales de învingători este un machiaj al adevărului“. Graţie bătrânului aristocratm adânc şi pasionat cunoscător al culturii greceşti şi franceze, Martha şi-a însuşit o bogată cultură, Fenixul Mavrocordaţilor - semnul heraldic - devenind semnul existenţei sale, mărturisind totdeauna că de la bunic a luat nobleţa istorică a Mavrocordaţilor, iar de la părintele său, Ioan Lahovari, la fel de erudit, simţământul patriotic şi cultura românească.

Neamul Mavrocordaţilor

Tatăl bunicului fusese Constantin, fiul lui Dimitrie Mavrocordat, unul dintre cei trei feciori ai fostului domnitor Constantin Mavrocordat, care a condus Muntenia de 5 ori şi Moldova de 4 ori şi şi-a manifestat aplecarea pentru „cei umili, de credinţă şi cinstiţi“. Se simţea jignit de cuvântul „fanariot“, socotind că familiile greceşti culte şi cunoscătoare de limbi străine dăduseră Turciei mari dragomani (şefi ai cancelariei împărăteşti), dragomani ai flotei, capuchehai (reprezentanţi ai Principatelor) şi logofeţi ai Patriarhiei şi, prin ştiinţa lor, au contribuit la dezvoltarea culturală a Ţărilor române.
Potrivit bunicului, Mavrocordaţii aveau mândria că erau culţi, umani, drepţi cu dorinţa de a face bine, ei încurajând învăţământul scolastic în Principate, desăvârşit prin înfiinţarea Academiei greceşti, pe lângă care, în 1816, s-a deschis cursul de ingineri hotarnici în limba română al lui Gh. Asachi, după care urma Academia Mihăileană (1835).
Datorită bunicului, Martha căpătase intuiţia că era o moştenitoare româncă a acestora şi trebuia să fie demnă de simbolul ei, fenixul, pasărea fabuloasă care, simţind sfârşitul, se aruncă în foc şi renaşte mereu.

O telegramă aduce vestea morţii bunicului

Rămânând cu mama la Paris şi atunci când părintele era la Bucureşti ca ministru al Agriculturii şi al Externelor, mergeau la Biarritz - celebra staţiune din sudul Franţei, unde se întâlnea Europa aristocratică, inclusiv vestite ieşence şi bucureştence. Acolo venea regina Natalia, soţia lui Milan Obrenovici (regele Serbiei), şi nepoata cucoanei ieşencei Marghioliţa Roznovanu. Fiind rude, Martha o numea pe Natalia „Mătuşa mea, regina…“ Cu dânsa se afla uneori fiul ei, Alexandru, ales rege al Serbiei, după Milan. Natalia îl aştepta făcând binefaceri şi bucurându-se să o aibă alături pe Martha, ca pe o soră de la Iaşi. La Biarritz venea şi mătuşa Marthei, Eugenia Mavrocordat (fostă Drossu), căsătorită mai întâi cu Emil Mavrocordat (fratele mamei Emma), şi apoi cu Jean Bonnardel.
O telegramă a adus, într-o zi, vestea că bunicul de la Iaşi era bolnav şi apoi alta că a decedat, eveniment care a cutremurat-o pe Martha, dar nu şi pe mama ei şi pe mătuşa Eugenia, care prinse fiind de moravurile apusene, se gândeau doar ce toalete negre să-şi facă pentru doliu. „Învăţasem să plâng în interiorul meu. De acum ştiam că n-am să-mi mai iubesc mama.“
Copila de 9 ani a petrecut cele trei zile în priveghi, cu sufletul la Iaşi, îngenunchind seara la mica icoană pe care i-o dăduse bunicul ca talisman de ajutor în clipele grele ale vieţii şi l-a condus plângând, strecurându-se nevăzută în imensul cârd de ieşeni care l-au însoţit pe drumul fără întoarcere spre cimitirul „Eternitate“. Aveau să se regăsească peste ani, când tânăra scriitoare Martha Bibescu se oprea, în reculegere, lângă monumentul străjuit de bustul bunicului lângă biserică, pe care scria: „Alexandru C. Mavrocordat 1818/23 decembrie 1895.“ Era singur, căci bunica se pierduse, înstrăinată, prin 1894.
Venită în ţară, pe la 12 ani a intrat în anturajul curţii regale, în preajma reginei Elisabeta, a principesei Maria şi a principelui Ferdinand. Mai târziu, la un bal în palatul Ştirbei, l-a cunoscut pe prinţul George Valentin Bibescu, tânăr sportiv automobilist, cu care s-a logodit în octombrie 1901, când avea doar vreo 15 ani, peste un an urmând căsătoria, la 21 iunie 1902, într-o biserică goală, familia Bibescu aflându-se în doliu, după decesul părintelui soţului. Mireasa, de o frumuseţe rară, cu ochi mari, languroşi, i-a uimit pe nuntaşi. Tinerii au locuit apoi la Posada, lângă Comarnic, unde familia avea şi o fabrica de ciment, la 27 august 1903 venind pe lume şi fiica lor, Valentina.
Fire sensibilă, cu sufletul muncit de răzvrătiri, dureri şi decepţii, Martha a început să scrie. A publicat astfel, la Paris, în limba franceză, cartea „Cele opt raiuri“ (1908) şi apoi un lung şir de 31 de volume cu numele său, plus altele sub pseudonim. Între ele s-a remarcat „Izvor, ţara sălciilor“ (1923), o adevărată odă închinată, cu pioşenie şi duioşie, pământului şi ţăranului român, prefaţată cu bucurie de Mihail Sadoveanu. Urma „La bal cu Marcel Proust“ (1928), majoritatea cărţilor sale fiind traduse în limbi de largă circulaţie. Astfel, în marele Paris, apărea, nu fără răsunet, trioul feminin de scriitoare românce, format din contesa Brâncoveanu-Bibescu, căsătorită cu Mathieu de Noailles şi devenită scriitoarea Anna de Noailles, apoi Elena Văcărescu (fostă lectoră a reginei Elisabeta, trimisă departe pentru a-l feri de păcate pe principele Ferdinand) şi principesa Martha Bibescu, numită de admiratori „prinţesa Orientului“ pentru frumuseţea, cultura, stilul de viaţă captivant şi stimulatoriu.
Prinzând-o începutul primului război mondial la Londra, Martha s-a întors în ţară pe un drum lung, neprielnic unei femei, prin Norvegia, Petersburg (16 septenbriue 1916), Moscova, Kiev, Iaşi unde avea prilejul să revadă oraşul şi casa bunicului.

Restaurează palatul Mogoşoaia, în 1920

În noiembrie 1916, când capitala s-a mutat la Iaşi din cauza aproprierii inamicilor, dânsa a rămas la Bucureşti, la conducerea unui spital de răniţi grav, pe care i-a salvat de prizonierat, intervenind la conducerea ocupanţilor germani, fiind cunoscută la Berlin.
Locuia în palatul de la Mogoşoaia din preajma Bucureştilor, pe care i-l dăruise soţul. Aparţinuse domnitorului erou Constantin Brâncoveanu, decapitat pentru credinţa sa împreună cu fiii, la Istanbul, şi fusese construit între anii 1698-1702, în stilul clasic brâncovenesc, cu bolţi, arcade şi influenţe veneţiene şi bizantine. Părăsit după uciderea lui Brâncoveanu (1714), transformat în han, recăpătat de familia Bibescu, urmaşă a Brâncovenilor, palatul a fost restaurat prin anii 1920 de Martha, cu ajutorul arhitectului veneţian Domenico Rupolo şi al tânărului arhitect român G. M. Cantacuzino (fiul Marcelei Bibescu, sora vitregă a lui George Bibescu, şi al diplomatului Nicolae (Nino) Cantacuzino din Hoiseşti, Iaşi).
Bogat mobilat, cu saloane dedicate unor epoci istorice şi înconjurat de verdeaţă, cu pâlcuri de irişi, crini şi narcise şi un parc imens, umbrit de arbori bătrâni şi răcorit de lacul plin de nuferi, palatul avea un farmec fără seamăn, fiind lăcaşul de suflet al Marthei, în care putea fi găsită scriind, de notabilităţile ţării şi europene.
Prin anii 1930-1944, aici era locul de întâlnire al politicienilor şi înalţilor dregători de toate credinţele politice şi al emisarilor străini, Martha socotind că e de datoria ei să noteze totul, să-şi dea părerea şi să ajute la mersul cel bun al vieţii politice (vezi „Martha Bibescu, Jurnal politic, 1939-1941“). Acolo a trăit spaima cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, apoi durerea închiderii arhitectului G. M. Cantacuzino, socotit vinovat - într-o primă fază - pentru prăbuşirea la cutremur a hotelului „Carlton“, proiectat de el. În plus, mai venea şi o percheziţie a poliţiei noilor guvernanţi, în toamna anului 1940.

Exilul la Paris

Urând războiul, care ucidea milioane de suflete nevinovate, rămasă fără George, partenerul de viaţă, ucis la 2 iulie 1941 de neiertătoarea boală a secolului, în toamna anului 1943, când frontul se apropria nestăvilit de graniţe şi trimişii Bucureştiului încercau să obţină pacea tratând cu aliaţii la Cairo şi la Moscova, Martha s-a implicat şi ea. Din proprie iniţiativă sau ca emisară discretă a lui Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului, la 25 septembrie 1943 a plecat la Istanbul şi la Ankara, luând legătura cu emisarii aliaţilor apuseni, dar fără succesul dorit, condiţiile propuse fiind grele. Aflând despre demers sau numai bănuind, reprezentanţii germani au protestat pe lângă conducătorul statului, silindu-l să comunice că s-a ordonat prinţesei Martha Bibescu să se întoarcă la Bucureşti („Ultima orhidee“).
A venit apoi 23 august 1944 şi anul 1945, iar prinţesa simţea că nu mai are loc în ţara ocupată de sovietici şi, obţinând vizele trebuincioase, în septembrie 1945, s-a exilat îndurerată la Paris. Înaintea plecării, pentru a salva comoara de Mogoşoaia, a dăruit-o, cu seninătate, statului, având doar rugămintea să fie folosită drept aşezământ cultural. Astfel, în anul 1957, palatul a devenit Muzeul Brâncovenesc, cu valoroase expoziţii de pictură, sculpturi în lemn şi piatră, cărţi rare şi manuscrise foarte vechi.
Stabilită la Paris, a lucrat şi a scris intens noi volume până în ziua de 28 noiembrie 1873 când, simţind apropierea sfârşitului, i-a spus secretarei să meargă la uşă, că sună careva. Când aceasta s-a întors, Martha Bibescu, febrila scriitoare româncă de limba franceză, iubita nepoată a mareşalului Alexandru Mavrocordat din uliţa ieşeană Gându, la 87 de ani, plecase departe, departe, la bunicul.

Ioan MITICAN

Vorbind despre naşterea societăţii care a pornit modernizarea limbii române, a pus bazele literaturii clasice şi a dat ţării revista „Convorbiri literare“, în care şi-au publicat operele Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi alţi scriitori de seamă, întemeietorii ei aveau obiceiul să spună că „se pierde în noaptea timpurilor“. Aşa zicea chiar secretarul, Iacob Negruzzi. Considerând că acei care îi fixau apariţia prin anul 1863 greşeau, Negruzzi îi combătea mărturisind că sosise în laşi abia la 25 octombrie 1863, înapoindu-se din Berlin, unde studiase dreptul, iar cu o zi mai înainte pleca într-acolo profesorul Titu Maiorescu, pentru documentare în privinţa Institutului Pedagogic pus sub direcţia sa. Cei doi se încrucişau la Botoşani.
Drept consecinţă, societatea nu se putea înfiinţa în anul 1863, ei fiind întemeietorii. Se întâlneau abia la începutul lui 1864, după întoarcerea lui Maiorescu din Germania, când s-au cunoscut şi s-au împrietenit. Într-o seară, Negruzzi a fost invitat la profesor să participe la o lectură literară. Colegul Petre P. Carp, şi el sosit cu un an mai înainte de la studiile din Germania, s-a oferit să citească traducerea tragediei „Macbeth“, realizată de dânsul. Participanţii erau toţi tineri: Titu Maiorescu de 24 de ani, P. Carp de 25 de ani şi Teodor Rosetti de 27 de ani, Negruzzi fiind mezinul, de doar 22 de ani. Lângă ei venise şi Vasile Pogor, alt amic, de 31 de ani.

„Oricum ar fi, în seara aceea se poate zice că a fost întâia şedinţă a «Junimii», fără ca cei prezenţi să se gândească la înfiinţarea unei societăţi literare,“ scria mal târziu Iacob Negruzzi în bogatele sale „Amintiri“. Când a fost acea seară, nu se mai ştia sigur. Chiar autorul amintirilor încurcase socotelile scriind în „Albumul societăţii «Junimea»“, din aprilie 1878, „epoca fondării «Junimea» - octombrie 1863“, iar Th. Cerchez, administratorul Tipografiei „Junimea“, comunica Ministrului Instrucţiei Publice, prin 1868, că „societatea «Junimea» este fondată în octombrie 1863.“ Ca treaba să fie şi mai încâlcită, tot secretarul societăţii, Iacob Negruzzi, prezentând Prelecţiunile „Junimii“ în primul număr al revistei „Convorbiri Literare“ (martie 1867), scria că în intervalul acestor prelecţiuni (începute în 9 februarie 1864), s-a constituit şi societatea, fapt confirmat şi în Dicţionarul „Junimii“, unde pomenea că botezul s-a petrecut într-o duminică din primăvara anului 1864. Enigma n-a fost dezlegată mult timp.

Locul naşterii a fost şcoala Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“

Un fapt este sigur: că iniţiativa se luase la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“, în cabinetul de lucru al profesorului Titu Maiorescu, directorul şcolii, cabinet dotat cu o masă lungă, „plină de cărţi şi manuscripte.“ Potrivit lui Iacob Neguzzi, profesorul stătea într-un apartament „dintr-o casă, astăzi dărămată, de la intrarea bisericii «Sfinţii Trei Ierarhi»“. Este vorba despre clădirile cu etaj ce flancau odinioară turnul de la stradă al Mănăstirii, de o parte şi de alta, având în odăile de la parter vestitele „dugheni de la «Trei Ierarhi»“, iar la etaj, locuinţe.
Momentul precis al înfiinţării „Junimii“ a fost, totuşi, consemnat de meticulosul profesor Titu Maiorescu în jurnalul ce-l ţinea, dar care s-a pierdut din vedere, acoperit de uitare, până la publicarea volumelor sale cu note zilnice. Folosind această sursă, o primă prezentare a datei când a fost lectura comună a piesei „Macbeth“ a făcut volumul „Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Târgul Ieşilor“, apărut la Editura pentru Turism, Bucureşti, în anul 1990. Cum mai sunt încă neclarităţi şi se mai fac încă presupuneri, iar volumul s-a epuizat de mult, aflându-ne la început de februarie, ca şi acum 144 de ani, când s-a petrecut evenimentul, propunem o scurtă întoarcere în timp, pe vremea „Junimii“.
Reînviind Colegiul de la „Sfinţii Trei Ierarhi“, numit şi Academia Vasiliană - vestita şcoală înfiinţată de strălucitul domnitor Vasile Lupu şi vrednicul mitropolit Varlaam în cuprinsul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ -, la 1 ianuarie 1828 s-a deschis Institutul Vasilian. Bătrâna şcoală, sub formă de „ghimnazie“, a reînviat, la îndemnul cărturarului Gh. Asachi, sub oblăduirea domnitorului Ioniţă Sturdza, din voinţa căruia i s-au dat în folosinţă casele domneşti dinspre miazăzi, cu sala gotică şi alte zidiri, ce-au rămas multă vreme dedicate pentru învăţătură. Cursul gimnazial avea să ţină patru ani, învăţându-se „cu deplinătate limba latinească, maica limbii noastre“, religia, filologia, logica, retorica, poezia, istoria, matematica, „moralul, iconomia pământească şi politiceascî“, toate predându-se în limba română.
În semn de recunoştinţă pentru ctitorul şcolii iniţiale, pe o placă la intrarea clădirii scria „Gimnazia Vasiliană a învăţăturilor afierosită de fericitul domn Vasile Voievod la 1640. Epitropia Şcolilor naţionale la 1828“. Instituţia cuprinzând un ciclu elementar şi un gimnaziu, pentru acesta s-a construit - tot în curte - o clădire la intrarea căreia s-a pus placa cu titlul „Institutul Vasilian hărăzitu junimei române“ (1831).
Şcoala elementară utiliza învăţământul lancastrian (după metoda lui Lancaster), folosind faimoasele tablouri cu litere şi texte, atârnate pe pereţi şi având în faţă câte un cerc în care intra un şcolar ce arăta celorlalţi semnele. Acestea se scriau mai întâi pe tablă, de către învăţă-tor, şi se repetau de elevi scriindu-le în lăzile cu ni-sip, existente în clasă după care şcolarul trecea la scrierea pe placă.
De la 1 ianuarie 1851, în timpul domnitorului Grigore Ghica, şcoala de la „Sfinţii Trei Ierarhi“ a devenit Şcoala Preparandală sau Institutul Pedagogic de pregătire a institutorilor şi învăţătorilor.
Reorganizat în 1863 şi redeschis la 8 ianuarie 1864, Institutul a trecut sub conducerea tânărului profesor Titu Maiorescu (cu studii de filozofie la Berlin, doctoratul „magna cum laude“ la Giessen, licenţa în litere la Sorbona şi un an de studii universitare la Paris, cu licenţa în drept), numit director şi implicit, potrivit uzanţelor vremii, devenind ocupant al locuinţei şcolii, unde s-a mutat la jumătatea lui ianuarie 1864 (potrivit scrisorii din 20 ianuarie 1864, trimisă lui Teodor Rosetti). Iniţial îi fusese aprobată de minister casa Egumeniei din fundul ogrăzii (cum nota la 3/15decembrie 1863), pe care nu a mai obţinut-o.
Într-o odaie la „Sfinţii Trei Ierarhi“ avea sediul şi Comitetul de Inspecţiune Şcolară, în care directorul şcolii era membru.

Evenimentul înfiinţării „Junimii“ se petrecea la 10/22 februarie 1864

Odată instalat, directorul primea vizitele prietenilor, aşa că în seara zilei de luni 10/22 februarie 1864, i-a invitat la lectura în comun a tragediei „Macbeth“. Datarea lecturii este menţionată în scrisoarea directorului Maiorescu adresată profesoarei de pedagogie şi limba franceză Claudine Rickert - căreia îi scria în seara zilei de marţi 11/23 februarie 1864:
„Ieri, întorcându-mă acasă, i-am găsit pe Carp, Negruzzi şi Rosetti şi am citit împreună traducerea (magnifică) a lui «Macbeth». Acest prilej a dat naştere unei idei, pentru realizarera căreia aţi fost propusă, ca importantă. Îmi revine sarcina - nu m-am putut apăra - să vă vorbesc în legătură cu aceasta… Program exclusiv de zece minute. «Macbeth»… Vă rog să primiţi, d-ră. asigurarea distinsei mele consideraţiuni“. (T. Maiorescu, „Jurnal şi Epistolar“, vol. IV).
Claudine era profesoară la Şcoala Centrală şi sora vestitei eroine Emilia Rickert, guvernantă şi îndrumătoare de lucru manual la aceiaşi şcoală unde ţinea conferinţe şi Titu Maiorescu. Piesa o tradusese P. P. Carp, profesoara Claudine, cu strălucite studii la Sorbona, urmând, probabil, să facă şi ea o citire. Întâlnirea şi lectura comună se socotea ulterior „cea dintâi şedinţă a societăţii «Junimea»“, potrivit „Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900“, cât şi lui Iacob Negruzzi, care mai preciza că fusese „întâia şedinţă a «Junimii», fără ca cei prezenţi să se fi gândit încă la înfiinţarea unei societăţi literare“.

Societatea începea activitatea cu grup de prelecţiuni

În februarie 1863, începuseră şi prelegerile „junimii“, ţinute în sala Universităţii vechi (unde-i acum Universitatea de Medicină).
Ideea lor îi venise lui Maiorescu încă din 1862, odată cu sosirea la Iaşi, iar duminică, 10 februarie 1863, avusese loc prima sa conferinţă publică vestită de publicaţia „Lumina din Moldova“, tomul II a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Conferinţa avusese loc în sala de şedinţe a Băncii Moldova din Uliţa Golia (Cuza Vodă), unde este azi Poşta Română.
Un scurt articol din această publicaţie anunţa: „Prelecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune. Sub acest titlu se începe duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore, şi se va continua în duminicile viitoare, de la 12 la amiază, în sala de la Bancă, un curs public unde se vor dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiunei în familie, luminate prin principii filosofice şi mai ales estetice.“
Se prezentau titlurile a vreo 10 conferinţe despre familie şi educaţie, memorie, fantezie, voinţă, caracter, talent, geniu, frumos, sublim şi se propunea calea dezvoltării cultural-intelectuale a oraşului Iaşi, lipsit de atribuţiile de capitală, pe care le cedase oraşului Bucureşti, de bună voie, în vederea săvârşirii Unirii Principatelor şi naşterea României.
„Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul admistraţiunei, trebuie să devie centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice. O mică parte a unei asemene mişcări sunt şi cursurile publice. Însă pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie susţinute prin dame, adevăratul element social în timpul modern. Către dame mă adresez în specie şi mai ales către mamele de familie, rugându-le să asiste la această încercare. Eu din parte-mi mă voi sili ca ora pe săptămână, în care mă vor încuraja cu prezenţa lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Lvie Maiorescu.“
Susţinând iniţiativa într-o mică notă, cu data de 6 februarie 1863, redactorul foii scria că „Amicul şi colegul nostru e unul din acei doi, trei juni români care n-au adus din străinătate numai câte un lustru de studiu, o ştiinţă jumâtăţită. Noi am avut plăcerea de a asista la câteva din prelegerile d-sale de istorie universală la facultatea de Litere şi dacă nu ne-am putut învoi cu toate ideile tânărului profesor, am rămas încântaţi de elocinţa şi limpeditatea de expunere, cu ajutorul căror d-lui ştie a se furişa, aşa zicând,în inimile ascultătorilor, înzestrat fiind cu unele atari daruri, D. Maiorescu e chiar menit a fi profesorul damelor“.
Aluzia un pic răutăcioasă avea efect, căci peste un an, „Fulgeru, Diaru, Literaru, Umotisticu şi Teatralu“, redactat de I. Ademollo, numărul de luni, 17 februarie1864, scriind despre seria cea nouă a prelecţiunilor, constata că „în duminica trecută profesorele T. L. Maiorescu începu cursulu său publicu de Filosofie Populară, în una din sălile Museului de Pictură, în Palatul Universităţii. Un auditoriu alesu şi numerosu asista la acea lecţiune populară. Tocmai din anulu trecutu D. Maiorescu introduse în Iaşi acest nou genu de învăţătură şi obţinu succesul celu mai plăcutu, fiindcă în fiecare duminică sala gemea de auditori, între care vediam cu mare plăcere unu numărul însemnatu de dame amabile şi gentile…“
Susţinând intens ideea, peste câteva zile (la 20 martie), îi poftea din Soleşti-Vaslui şi pe Teodor Rosetti, „boier de ţară“, să vină urgent la Iaşi „din cauza societăţii noastre“ (societatea literar - culturală „Junimea“).
Joi, 26 martie 1864, trata cu sora sa, Emilia, din Bucureşti, să accepte tipărirea tragediei „Moartea lui Wallenstein“ de Schiller, tradusă de dânsa, ca „Publicaţiune a societăţii (încă n-am botezat-o). Pentru că am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mat viabile elemente din Iaşi: Rosetti, Carp, Pogor, acum şi Negruzzi, în curind Boian ş.a.m.d. Alcătuim o societate bazată pe principii de încetăţenit împreună. În legătură cu ea, am intenţii de largă perspectivă. Deocamdată, ţinem conferinţe şi vrem să luăm sub banniere-a noastră lucrări echilibrate. Astfel, Carp a făcut acum o bună traducere a lui «Macbeth»; aceasta apare peste cinci săptămâni. O tipăreşte tot pe cheltuiala lui proprie, ca şi mine, însă traducerea va apărea ca Publicaţiune a societăţii.“

Urma apoi tipărirea unor lucrări - ca publicaţii ale societăţii „Junimea“

Sâmbătă, 29 februarie 1864, societatea nou născută, dar încă nebotezată, avea şi primul leagăn, pe strada Podul Vechi (C. Negri) colţ cu uliţa Armeană, la Tipografia lui Adolf Berman. Atunci, directorul Şcolii „Sfinţii Trei Ierarhi“ îi comunica tipografului Pilecki trimiterea sumei de 42 de lei pentru imprimarea unui anunţ şi-l informa că pentru tipărirea lucrării „Moartea lui Wallensteln“ „m-am înţeles cu tipografia Berman, care primeşte societatea ce D-vstră n-aţi vrut să o primiţi şi care lasă şi afară de aceasta coala tipărită cu un 1 galben mai eftin decât D-vstră. Lege veche: cu străinii te înţelegi mai bine decât cu cunoscuţii.“
Propunerile se materializau şi, la 11/23 mai, Titu Maiorescu îi trimitea Emiliei un exemplar abia terminat din lucrarea „Moartea lui Wallenstein, tragedie de Schiler, tradusă de E. M. laşi - 1864, Imprimeria Adolf Berman, Publicaţiune a societăţii «Junimea»“. Astfel apărea, pentru întâia oară, pe o carte, numele „Junimea“.
Se tipărea apoi lucrarea „Macbeth, Tragedie în cinci acturi, de Shakespeare tradusă din englezeşte de P. P. Carp, laşi, 1864“.
Lucrarea o executa modestul tipograf evreu Adolf Berman, la care iniţiatorul găsise înţelegerea dorită.
Numele „Junimea“ îl dăduse Teodor Rosetti, botezul fiind săvârşit de acelaşi zeflemist Vasile Pogor.
Izbânda se sărbătorea cu un ospăţ dat de profesor, care se va repeta apoi în fiecare an, devenind o tradiţie. Se petrecea între 20 octombrie-20 noiembrie, mai întâi în locuinţa lui Maiorescu şi apoi la restaurante alese. Potrivit aceluiaşi martor, Iacob Negru-zzi, primul a fost organizat în anul 1864, spre a cinsti noii profesori universitari (Culianu şi Negruzzi), iar altul, în 24 octombrie 1868, ţinut în noua locuinţă a profesorului, aşezat în casele doctorului Mandel, foste Catargiu, aflate cam peste drum de vechea Primărie (în strada de azi Gh. l. Brătianu, cam pe la numărul de azi 26).
Profesorul se mutase acolo de la Sfântul Gheorghe în 1868 şi dăduse un bogat banchet. Aniversarea următoare, a VI-a, se ţinea la o cafenea.

Se deschidea Tipografia, urmată de Librăria „Junimea“

Activă, noua societate înfiinţa o tipografie (1865) în casele Băncii Moldovei din colţul străzii Golia (Cuza Vodă) şi Sfântul Ilie (Vasile Alecsandri), unde, peste trei ani, la 26 octombrie 1868, anunţa şi deschiderea unei elegante librării, alături de care se organiza şi un Cabinet de lectură. Librăria oferea cititorilor cărţi, reviste şi dicţionare, unele aduse de la faimoasa librărie pariziană Hachette, altele scoase de Tipografia „Junimea“, înlocuită, în 1872, cu Tipografia Naţională.
Aici avea să apară revista „Convorbiri literare“ timp de vreo 18 ani, până în 1885. Primul număr se tipărise la 1 martie 1867. Fiindcă la „Sfinţii Trei Ierarhi“ a locuit o vreme şi Mihai Eminescu, se cuvine a mai da o raită pe acolo.

Ioan MITICAN