De vreo săptămână, trecătorii pe strada Cuza Vodă pot remarca faptul că tramvaiele nu mai circulă pe vechiul lor făgaş, şinele au fost scoase, iar în locul caldarâmului spart s-a deschis parcă o albie de râu. într-un cuvânt, bătrâna uliţă numită până prin 1910 strada Golia, în amintirea mănăstirii de la capătul său răsăritean, a intrat în mari prefaceri. Să-i fie de bun augur, căci este de fapt singura stradă care mai păstrează aproape în totalitate imobilele din veacurile trecute. Celelalte, precum Lăpuşneanu, Copou şi Ştefan cel Mare, au fost parţial despuiate de zestrea lor străveche, iar Anastasie Panu, Ghica Vodă, Brătianu (Dimitrov), Arcu, Bulevardul Ferdinand (strada Gării), Târgu Cucului, Costache Negri au fost aproape complet decimate de edilii şi sistematizatorii anilor 1960-1989 ale căror semnături se află pe dosarele demolărilor din arhivele vremii

Soarta a vrut ca strada Cuza Vodă să rămână singura din fostul oraş elegant şi pitoresc datorită puzderiei de magazine cochete şi varietăţii clădirilor, artistic colora­te şi înzestrate cu balcoane forjate şi faţade ornamentate.Cum şi aceasta ultimă mărturie a „micului Paris” cum era porecli­tă odinioară fosta capitală a Mol­dovei stă pe cugetul unor moder­nizatori care o visează radical schimbată sau dărmată şi apoi rezidită - Dumnezeu ştie când, mai mulţi cititori ne-au propus să invi­tăm pe acei care au un cuvânt de spus în acest domeniu la o plimba­re virtuală, pe făgaşul bătrânei uli­ţe. Astfel, cunoscând-o, poate gă­sesc formula readucerii la aspectul de odinioară neacceptând clintirea nici unei zidiri, ci doar consolida­rea şi refacerea lor rând pe rând.Oraşele Europei păstrând sume­denie de străzi strâmte, relicve me­dievale cu firme centenare, mici prăvălii, berării şi cofetării cu me­sele împrăştiate pe trotuare, mulţi dintre musafirii de peste graniţe vor să le vadă şi pe ale noastre. De aceea, mai toate târgurile ardelene precum Braşovul, Sibiul, Sighişoa­ra, Aradul, Timişoara le-au pus în valoare. Nu s-au dat în lături nici bucovinenii şi nici chiar vecinii cernăuţieni care au redat patina străveche fostei străzi Iancu Flon-dor. Au consolidat-o şi îmbrăcat-o în hainele de epocă cu prilejul zile­lor Cernăuţi 600, sărbătorite odată cu Iaşii, în virtutea aceluiaşi hrisov semnat de Alexandru cel Bun. 

Au scăpat ca prin minune de vijeliile vremurilor „Dughenile Băncii”

Totodată, trebuie reţinut faptul că pelerinajul ecumenic avut în ve­dere de unele instituţii reprezintă doar o parte a turismului, unii din­tre vizitatorii cu alte credinţe fiind interesaţi de obiective culturale is­torice şi centrul vechi, aşteptându-se să întâlnească un „starâi mesto” (oraşul vechi) ca la Praga sau Var­şovia, ca la Sibiu, Braşov şi Bucu­reşti (acum în curs de reabilitare). Răspunzând parcă unor asemenea întrebări prin articolul „Strada Cuza Vodă intră din nou în isto­rie”, publicat de „Curierul” din 28 august 2008, municipalitatea ves­tea că bătrâna cale a Iaşilor „Cuza Vodă” va deveni o piesă importan­tă în patrimoniul cultural - istoric al oraşului. Reparaţiile radicale la care va fi supusă îi vor reda aspec­tul şi parfumul din vremea străbu­nicilor. Lucrările de reabilitarea vor costa 45 milioane euro.Cum sunt şi mulţi doritori să cu­noască zestrea de aur a aşezării noastre - comoara de monumente şi zidiri istorice cu mare potenţial turistic (vreo patru sute) - a cărei reabilitare urgentă ar trebui să stea în fruntea preocupărilor dregători­lor cetăţii şi oamenilor politici, în­cepem plimbarea noastră pe fosta uliţă Golia pornind de la bustul cărturarului Dimitrie Cantemir, aşezat pe locul fostelor bolţi Paş-canu. Aşa se numea şirul de maga­zine din clădirea scundă cu tavanul încăperilor din cărămidă boltit, drept pavăză împotriva pojarurilor ce nimiceau una-două câte o în­treagă uliţă.în ele vieţuia vestita librărie-an-ticărie Şaraga vizitată adesea de poetul Mihai Eminescu şi povesti­torul Ion Creangă, ca să nu mai vorbim de junimişti iar mai târziu de Mihail Sadoveanu, George To-pârceanu şi Panait Istrati, muşteriii unui magazin de harnaşamente vâ-nătoreşti adăpostit în altă boltă.Bolţile rămăseseră din vremea când Iaşii erau capitală şi au fost demolate prin 1937, cu mare plân-set, pentru a se vedea Palatul Can-tacuzino-Paşcanu cumpărat de edi­litate ca sediu al Primăriei (ce adă­posteşte acum Oficiul Stării Civi­le). Vechi de câteva sute de ani, stăpânit de mai mulţi boieri din stirpea Cantacuzinilor, poartă leg­enda că în cuprinsul aşezării sale ar fi locuit şi domniţa Ruxandra, fru­moasa fiică a voievodului Vasile Lupu.Strada alăturată păstrează amin­tirea casei în care a copilărit şi a locuit tribunul Unirii, poetul Va-sile Alecsandri, autorul imnului Hora Unirii şi al vreo 20 de vestite piese de teatru scrise între zidurile care au adăpostit până toamna tre­cută şi Muzeul Teatrului mutat apoi la Copou, fiindcă nu s-a găsit o cale pentru păstrarea clădirii în patrimoniul muzeistic al Iaşului cultural.La colţul din vale al străzii Alecsandri cu strada Cuza Voda au scăpat ca prin minune de vijeliile vremurilor „Dughenile Băncii”, cum se numeau zidirile centenare în care s-a adăpostit Tipografia So­cietăţii Junimii (1865), Librăria Junimea (1868), Cabinetul literar Junimea - o bibliotecă cu ultimele tipărituri pusă la dispoziţia publi­cului, şi redacţia ziarului „Curierul de Iaşi” în care a trudit poetul Mi-hai Eminescu între 1874 -1877. Clădirea cu bolţi de odinioară re­prezintă o comoară a Istoriei Lite­raturii Române şi mărturie de sea­mă a vechiului Iaşi în care şi-ar putea găsi locul o librărie cu firma Junimea 1878.Urmează casa logofătului Cos-tăchel Sturza, boierul sufletist care a dat locuinţa de zestre a nevestei drept sediu pentru Societatea Me­dicilor şi Naturaliştilor şi Muzeului de Ştiinţe Naturale existent şi în zilele noastre pe Bulevardul Inde­pendenţei. în odăile clădirii folosi­tă acum de Poştă s-a deschis prima Bancă a Moldovei, pe vremea domnitorului Grigore Ghica, iar Titu Maiorescu a inaugurat Prelec-ţiunile (conferinţele) Junimii în februarie 1863. Are de vecine clă­dirile gemene „Cristofor”, mân­drie a străzii şi a veacului trecut datorită alurii lor impunătoare, as­pectului fastuos şi respectului pen­tru stilul străbun. Bijuterii arhitec­tonice ce trebuie reabilitate la înfă­ţişare şi repuse în valoare. 

Teatrul „Chateau aux fleurs” ar trebui înviat putând fi un brand turistic

între ele a rămas mult timp un spaţiu liber până s-a construit clă­direa cu boltă pentru a se putea ve­dea Teatrul „Chateau aux fleurs” instalat în clădirea de peste 250 ani, numită Rosetti. Parcurgând bolta uitată de badanale, ca şi cele­lalte zidiri ale străzii ce ar trebui măcar văruite într-un elan gospo­dăresc, ne întâmpină un castan umbros şi o casă străveche spri­jinită în două scări laterale ca o bătrână în cârje.N-are nici o placă de amintire şi rari sunt acei care mai ştiu că ogra­da de astăzi strâmtorată de felurite acareturi era pe vremuri o frumoa­să grădină cu pomi seculari, stra­turi înflorite în jurul bogatei clă­dirii - zidire boierească. Aparţinea, pe la 1830, marelui hatman Rădu-canu Roset şi soaţei sale Efrosina (ambii bunicii scriitorului Radu Rosetti). Pierzându-se stăpânii, ur­maşii o închiriau, pe la 1876 adă­postind vestita cafenea „Chateau aux fleurs” din strada Golia, nu­mărul 42 în cuprinsul căreia, un grup de actori tineri de la Teatrul Naţional instalau în vara anului 1876 o scenă pentru teatrul de se­zon „Chateau aux fleurs” care a dăinuit ca teatru satiric, de varie­tăţi, până la ultimul război şi ar tre­bui înviat putând fi un brand turis­tic. Sala este şi acum, la parter, micşorată.Peste drum, se află Palatul Ca­merei de Comerţ ridicat pe locul foste case Stoianovici, în care a lo­cuit colonelul Cuza înainte de a fi ales domn, iar următoarele clădiri păstrează amintirea unor magazine celebre cu covoare persane orien­tale, rarităţi, obiecte de artă, anti­cariat şi bineînţeles debitului de ţigări a lui Ion Creangă, aciuat într-o boltă lângă fosta bancă Dacia şi care ar trebui redeschis de careva cu vechea firmă, relicvă a străzii.Pe aceeaşi stradă se află vechile clădiri ale şcolii Notre Dame în care funcţionează Filarmonica -unde pe vremuri (1847) s-a întâlnit celebrul compozitor Fr. Liszt cu Barbu Lăutaru, apoi palatul dom­nitorului Grigore Ghica dăruit de acesta oraşului pentru Orfanotro-fion (Maternitate), casa lui Hrista-che Zănescu în care a funcţionat o veche şcoală, Palatul Kalimachi şi alte zidiri descrise pe larg în lucra­rea „Din Târgul Cucului în Piaţa Unirii” a autorului.

Ţinând seama de importanţa a­cestei străzi şi lucrările începute, probabil că n-ar strica să se ţină seama de caracterul istoric. Ase­menea străzi au caldarâmul din pi­atră cubică, granit sau bazalt aşe­zată în rânduri ornamentale, exis­tent şi pe Cuza Vodă până prin 1990, din care se mai păstrează o relicvă preţioasă între Teatru şi sta­tuia lui Miron Costin. Bordurile sunt din aceleaşi materiale sau mo-zaicate, cum au şi fost unele până zilele trecute, evitându-se betonul modern care după un timp se ciu­peşte. Pentru a păstra alura istori­că, celebra stradă pariziană Champs Elysee are asemenea pavaj întâlnit şi pe alte străzi din oraşele euro­pene. De asemeni, ar fi binevenită reluarea unor firme cu nume tra­diţionale, centenare, şi eliminarea uniformizării vitrinelor cu termo-panele ce nu-şi au locul pe o stradă istorică.Balcoanele ar trebui recondiţio­nate şi vopsite, ornamentele clădi­rilor refăcute, iar zidurile reparate şi văruite în culorile pastelate ce dădeau farmec oraşului de altădată.

Aplicarea hotărârii primarului Grigore Tufescu n-a fost prea uşoară, ca la orice noutate apărând discuţii, unii credincioşi făcând rezervări de locuri în noile cimitire orăşeneşti Eternitate şi Galata, alţii în schimb nefiind de acord să renunţe la mormintele strămoşeşti şi să ducă morţii departe de „mămuţa şi tătuţa”

A fost odată pe malul urât al Bahluiului, între dealuri luminoase, având în el nume cu răsunet lung în amintire: Tataraşul, Bolta Rece, Beilicul, Manta Roşie, Doi Peri, Trei Ierarhi, Golia, Cetăţuia, Vişan, Sfântul Sava, Galata, Repedea, Casa Pogor, Casa Pavli, Casa Cocriţă Cazmir, Casa Şendrea, Via Şeptilici, Vila Greierul, Barnovski, Hlincea, Rivallet, Perjoaia. Cât scrum al marii arderi moldovene! Căci pentru mine laşul (în care nu mai am decât morminte), nu e un oraş în spaţiu (ca oricare altul al ţării, pe care să-l ajung oricând cu trenul şi cu pasul), ci un oraş în timp, pe care nu-l mai pot afla decât cu ochii închişi şi mâna orbului. laşul nu mai e acolo, laşul e atunci. De aceea, de la o vreme nu l-am mai numit laşul sau «bătrânul nostru laşi», cum îl revindecă poetic moldovenii, ci «dulce Târgul leşului», cum nu-i spun decât eu…” („Masa Umbrelor”)

Aşa scria nostalgic prin 1946 Ionel Teodoreanu, exilat în tumultul capitalei. Avea în minte Iaşul copilăriei, oraşul căruia îi ducea dorul şi-i închinase un mare număr de romane şi volume memorialistice, începând cu „Uliţa Copilăriei” dedicată străzii Zlataust din preajma Bisericii Sf. Ioan: „E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite în salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele… Odinioară pe meleagurile acestea stăpânea un sat gospodar.”
Acolo era casa bunicului Alexandru Teodoreanu, consilier, primar, procuror şi avocat cunoscut, căsătorit cu Elencu, fiica juristului Panaite Christea, care îi dăduse nevastă gospodăroasă şi casa de locuinţă.
Familia având trei copii, pe Osvald, Laurenţiu şi Alexandru - dintre care ultimii doi se stabileau în Bucureşti -, la Iaşi rămânea primul (Osvald), absolvent al facultăţii de Juridică în 1891, căsătorit cu Sonia (Sofia), fiica profesorului Gavriil Musicescu. Apărând pe lume şi doi copii: Alexandru (Păstorel) născut în 1894 şi Hipolit (Ionel) adus de barză la 6 ianuarie 1897, venind apoi şi Laurenţiu, bătrânii se retrăgeau în vechea căsuţă dinspre biserică, cu „horbota de viţă la ferestrele pline iarna de gutui si mere”, lăsând lui Osvald şi nepoţilor casa mare. Aceasta cuprindea mai multe odăi, la care se ajungea urcând câteva trepte. Dintre ele, salonul reprezenta locul în care se aduna întreaga familie să facă lecturi literare, să primească oaspeţii şi s-asculte pe Carusso la gramofonul cu trombon - mare minune a timpului.
Seara, la pianul din salon se aşeza Sonia, profesoară la Conservator, care interpreta cu măiestrie partituri clasice ca şi surorile sale Valentina (Valenţa) şi Florica Musicescu, (muziciene celebre ale Iaşilor).
în spatele clădirilor se însorea livada cu cireşi, zarzări, meri domneşti şi o postată de vie.
Osvald cu familia s-au mutat apoi pe strada Mihail Kogălniceanu, dar Ionel stătea mai mult cu bunicii, nedespărţindu-se de strada Zlataust. Simţea mereu dorul s-o revadă, să reîntâlnească maidanul copilăriei, „întâiul stadion” din faţa bisericii Sf. Ioan-Gură de Aur, maidanul „copilăriei mele fără înviere, într-un Zlataust rămas şi totuşi dus ca o corabie pierdută pe mările timpului.” Şi-i închina pagini duioase în poemul „Uliţa Copilăriei”, prima sa carte, din anul 1923.
Neuitatei străzi şi pitorescului cartier, numit Beilic, îi dedica şi paginile romanului „Fata din Zlataust”, cu înduioşătoarea poveste a unei fete orfane, Delia, alungată pe nedrept din şcoală. Casa Deliei era gard în gard cu biserica Sf. Ioan Gură de Aur (ca şi a bunicilor), în cimitirul căreia se pătrundea printr-o portiţă. Biserica avea o clopotniţă „strâmbă”, unde dascălul bătea toaca. în faţă era un maidan pe care copiii înălţau zmeie şi pe care odinioară se făcea scrânciob de Paşte.

După mutarea bunicilor pe dealul Eternităţii, lângă crucea pe care scrie Alexandru Teodoreanu: 19 aprile 1842 - 20 aprile 1919 şi Elena A. Teodoreanu: 20 iulie 1847 - 15 august 1929, în fosta livadă, printre nuci, zarzări şi cireşi rămâneau cele două bătrâne zidiri pline de amintiri: „cea mare”, socotită a lui Ionel şi Păstorel, iubiţi scriitori ieşeni, şi „cea mică”, dinspre biserică, a bunicilor, ambele comori neuitate ale Iaşilor şi ale Beilicului (numele vechi al cartierului).
Prin anii 1980, despărţite prin-tr-un zăplaz, „căsuţa bunicilor” cu numărul 7 şi beciul cel vechi săpat de „papaea bunicii” odată cu fântâna se aflau sub mâna soţilor A. Lungu, iar casa mare, „a Copilăriei sau a Teodorenilor”, de la numărul 7A, la familia C. Suficu. Mai târziu, treceau în alte mâini.
Modesta ulicioară Zlataust şi-a păstrat vechea înfăţişare până prin anii 1998-99, fiind mult vizitată de elevi, studenţi şi sumedenie de turişti, doritori să vadă casa copilăriei scriitorului care a închinat adolescenţei tulburătoare şi preţioase pagini. Ochii lor mai întâlneau câteva căsuţe tupilate în grădini cochete, cu flori din vremea bunicilor, dar rând pe rând au început a dispare, locul lor luându-l clădiri moderne, înalte, cu culori vii şi acoperişuri din tablă ondulată.
Părăsită, la numărul 7A, ascunsă după un pâlc de vişini, mai există „Casa Teodorenilor”, uitată parcă de lume cu treptele hărtănite, uşile deschise în ograda cuprinsă de tristeţea singurătăţii. Oprindu-se în faţa ei, vizitatorii ce-i caută amintirea, ca şi musafirii elegantului hotel de peste drum ori ai Muzeului „Otilia Casi-mir”, o privesc uimiţi şi se întreabă cum este posibil ca locuitorii oraşului ce se doreşte „capitala culturii” să lase în ruină casa scriitorului care i-a închinat sumedenie de pagini, dăruind literaturii române peste 20 de volume.

Modesta ulicioară Zlataust şi-a păstrat vechea înfăţişare până prin anii 1998-99, fiind mult vizitată de elevi, studenţi şi sumedenie de turişti, doritori să vadă casa copilăriei scriitorului filmat înregistrează pentru posteritate tristele imagini duse în toată ţara şi chiar peste graniţe.
Disperată, o cititoare ne-a adresat apelul: „Să salvăm casa Teodorenilor” (lansat şi în gazeta „Lumina” la 19 iulie 2007), arătând că prin alte părţi autorităţile culturale şi gospodăreşti ocrotesc cu duioşie asemenea zidiri, cumpărându-le sau cerând proprietarilor să le îngrijească, găsind o instituţie ori suflete caritabile dispuse să le salveze. în clădirea reparată, se poarte amenaja o grădiniţă cochetă, un cămin de bătrâni, o unitate de cultură, o bibliotecă şi orice instituţie înnobilată de o placă istorică, bătută într-un perete.
Oricum, cineva din partea autorităţilor culturale ar trebui să se implice urgent, să o vadă, să caute proprietarul şi să se găsească o soluţie potrivită pentru salvare, înainte ca ruina s-o prăbuşească, căci păcatul ar fi de neiertat, ca şi al dărâmării Academiei Mihăilene. Ca început sunt necesare măsuri rapide de protejare împotriva ploii, asigurarea uşilor, rânduirea ogrăzii şi supraveghere împotriva răufăcătorilor.
Gestul acesta ar fi şi un duios omagiu adus scriitorului Ionel Teodoreanu, pierdut la Bucureşti exact acum 55 de ani, în 3 februarie 1954, când a căzut ca lovit de trăsnet pe drumul întroienit şi viscolit al Tribunalului, unde lucra ca avocat oropsit pentru a-şi câştig a pâinea.
MITICAN IOAN articol apărut în CURIERUL DE IASI

în hora Crăciunului şi a Sfântului Vasile se prindeau cu nostalgia copi­lăriei şi dughengiii şi locantierii con-fisieri (cofetarii) şi cârciumarii. în­frumuseţând localurile, drapau încă­perile cu ramuri de brad şi lanţuguri de hârtie colorată şi umpleau feres­trele cu peisaje din turtă dulce, za­hăr, ciocolată, pistil şi alviţă ce se împărţeau apoi copiilor după Sărbă­tori. în ajunul Ajunului, o comisie a Primăriei, anume înfiinţată, le cerce­ta şi premia pe cele mai reuşite.Negustorii de textile îmbrăcau manechinele în valuri de mătăsuri, iar acei de galanterie şi de confecţii angajau „cumpătătoare” din lumea mare, care se dichiseau în vitrine, încercând cu cochetărie rochii, man­touri, pălării, costume, manşoane, ciorapi şi adesea lenjerie, spre deli­ciul trecătorilor care se adunau la priveală ca la panaramă.Magazinele de jucării puneau pe picior de război batalioane de ostaşi din plumb cu tunuri, puşcoaie, maşi­nării, declanşau concursuri de maşi-nuţe cu arc (prin anii 1940) şi adevă­rate concerte de păpuşi muzicale ca­re făceau complimente spectatorilor. Trenuleţe ieşeau şi dispăreau din tu­neluri ori fugeau chiuind prin codri de brad cu gări miniaturale.Prăvăliile bogate din Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Cuza Vodă aveau de regulă la uşi câte un om reclamă în straiele eroilor din poveşti, care anunţa cu glas răsunător, prin pâlnii, băcăliile „tocmai sosite” pentru Săr­bători. Altele aveau la intrare câte un gramofon, un taraf sau chiar o fan­fară.

Trecem de Orhei şi apare uriaşa vale a Răutului, rămasă în urma Mării Sarmatice, între malurile căreia, la vreo 200 de metri sub coame, şi-au croit făgaş meandrele râului cu acelaşi nume

Într-una din sâmbetele trecute, pe la 7 dimineaţă, împreună cu alţi vreo 40 de ieşeni doritori să vadă sau să revadă frumoasele meleaguri ale Moldovei de dincolo de Prut, porneam cu un elegant autocar spre Chişinău, având drept călăuză pe profesorul Gheorghe Romanescu de la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii ieşene. După treizeci de minute, am ajuns la Vama Sculeni, unde am constatat că regulile grănicereşti s-au mai simplificat şi, în mai puţin de o oră, am trecut prin cele două oficii vamale. După o alergătură de vreo 50 de kilometri pe şoseaua Benderului, căutând drumul satului Mileştii Mici din raionul Ialoveni, aflat doar la vreo 20 de km de Chişinău, dar cam misterios marcat, pe la ceasurile 19 ale serii stăteam cuminţi la gura celor mai mari galerii (pivniţe) din Europa, lungi de vreo 250 de kilometri.

Ajunşi pe uliţele satului Sculeni, ne-am amintit sângeroasa întâmplare din vara anului 1821, petrecută pe aceste locuri, când mii de greci, membri ai societăţii Eteria, au fost măcelăriţi de armata ienicerilor strigând: „Trăiască Elada!“. Locul bătăliei, astăzi aşa de uitat, este sfânt pentru istoria poporului grec şi a Balcanilor.

Dincolo de Sculeni, la vreo 45 km de Iaşi, întâlneam oraşul Ungheni, «Poarta Moldovei» spre Europa, cum o socotesc localnicii, cu vreo 40.000 de locuitori. Situat pe vechiul drum comercial european dintre nordul continentului şi Orient, Ungheniul a fost atestat prin 1462 şi extins, după 1973, cu localităţile Dănuţeni şi Mânzăteşti. Vechi centru productiv (de textile, mobilă, cristal, construcţiii de maşini, relee, teracotă), Ungheniul deţine şase licee, un colegiu de medicină, o şcoală sportivă, una de muzică, alta de arte plastice, în oraş existând şi un palat de cultură, un muzeu istoric, câteva biblioteci şi alte instituţii.

Din anul 2002, la Ungheni funcţionează Zona Economică liberă (ZEL) „Ungheni Business“, organizată pe infrastructura vechilor întreprinderi cu dotări şi acces feroviar de tip european şi rusesc. Adăpostind zeci de firme străine, dă de muncă şi contribuie la ridicarea „Regiunii de Dezvoltare Centru“, fiind un exemplu interesant şi pentru alte zone industriale intrate în impas, care-şi dezmembrează înzestrările.

Continuând mersul prin satele cu populaţia moldovenească majoritară, priveam dealurile terasate pe care se însoriseră cu ani în urmă întinse vii cooperatiste. Pe câte o coastă de deal îşi scuturau frunzişul, zgribuliţi de fiorul dimineţii, pâlcuri de pomi, în care merele păreau boţuri de soare, suspinând de dorul unor mâini care să le culeagă, mulţi dintre cei vreo 4,2 milioane trăitori ai Moldovei fiind plecaţi peste graniţe, după bucata de pâine.

Lăsăm în urmă orăşelul Corneşti cu vreo 2.000 de locuitori, situat la vreo 80 de km de Chişinău, a cărui dezvoltare este legată de linia ferată Chişinău-Ungheni inaugurată la 1 iunie 1875, primul tren românesc sosind în gara Ungheni la 1 august 1874, legând Iaşii cu Odessa.

Adăposteşte una dintre cele vreo 10 mari crescătorii de fazani, ale căror populaţii sunt destinate zborului peste hotare, în vecinătate fiind şi rezervaţia ştiinţifică „Plaiul Fagului“ cu plante rare şi animale protejate de la nimicire.

Vizităm Mănăstirea Frumoasa Călăraşilor

Ici colo, printre şirurile de nuci arămiţi ce însoţesc, credincioşi, şoselele, şi printre arborii păduricilor cu coroanele pictate de paleta multicoloră a toamnei, sclipeau undele albastre ale iazurilor şi lacurilor. Încremenite, par nişte oglinzi uriaşe, în care se privesc păsările cerului, norii şi soarele, Moldova reuşind să păstreze preţioasa bogăţie silvică şi a ochiurilor de apă ce dau viaţă pământului secătuit de arşiţa climei secetoase, cum ne povestea călăuza noastră. Numai raionul învecinat, Nisiporeni, are vreo 21.000 de hectare fond silvic, cu 45 de lacuri şi iazuri.

Parcurgând alţi kilometri, am pătruns în oraşul Călăraşi, localitate înfrăţită cu oraşul românesc Calăraşi şi baştina vestitului coniac moldovenesc „Călăraşi Divin“. Un afiş insidios de pe o pancartă ne făcea cu ochiul, poftindu-ne să facem o vizită prin cele vii şi crame ale raionului. Pe o coastă însorită, înconjurată de dumbrăvi, se află Frumoasa Călăraşilor, mănăstirea începută ca schit, prin 1804, în poiana unei păduri de stejar, de câţiva călugări veniţi de la Mănăstirea Neamţ, care apoi cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi durau din lemn Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, sfinţită în 1810 şi zidită cu piatră prin 1840. Aici şi-a început metania Iosif (Ioan) Naniescu (1820-1902) din Răzălăi Soroca, viitorul mitropolit al Moldovei (din 1875), prin silinţa căruia s-au restaurat Catedrala din Iaşi, Mănăstirea „Trei Ierahi“ şi Biserica „Sfântul Neculai“.

Vizitând străvechea chinovie, prin iulie 1918, după unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, Mihail Sadoveanu aşternuse pe hârtie duioasele cuvinte: „Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc. Aveam la Frumoasa senzaţia că făceam parte şi eu, ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjura, din natură, din lumină, din pământul morţilor către care mă voi întoarce…“ („Drumuri basarabene“). Transformată din 1937 în mănăstire de maici, trecută prin patimile anilor războiului, a fost desfiinţată de puterea sovietică, renăscând abia în 1994 pentru călugări, care în 2005 au cedat-o maicilor.

Mănăstirea „Sfântul Dumitru“ din Orhei, „sora“ Mănăstirii „Trei Ierarhi“

Mai fiind vreo 23 kilometri până la Chişinău, depăşim Străşenii, centru raional cu vreo 23.000 de locuitori în statistici, români, ruşi, ucraineni, unii - locatari în case cochete cu grădiniţe înflorite, alţii în vechile blocuri socialiste. Aici se produc vinuri, conserve şi obiecte din ceramică şi faianţă, pe câmpuri însorindu-se livezi tinere şi vii bine îngrijite. La vreo 10 km se află satul viticol Cojuşna, iar nu departe, Căpriana, cu vestita mănăstire voievodală din timpul lui Ştefan cel Mare.

Ajungând la marginea Chişinăului, îl ocolim şi nu ne oprim decât după vreo 46 de km în Orhei, localitate din secolul al XVII-lea cu vreo 30.000 de locuitori.

Dorim să vedem sora mai vârstnică a Mănăstirii „Trei Ierahi“ din Iaşi, şi anume Mănăstirea „Sf. Dumitru“, construită de Vasile Lupu, sfinţită în 1637 în prezenţa domnitorului. E ca o cetate în calea furtunilor tătărăşti, având pereţii groşi de 1,5 metri. Alături se înalţă monumentul ctitorului realizat în 1936 de sculptorul Oscar Han şi arhitectul Robert Kurtz. Oraşul are, de asemenea, un muzeu istoric-etnografic şi o fabrică vestită de conserve.

Întorcându-ne, pornim spre complexul arheologic Orheii Vechi sau Cheile Răutului. Trecem prin satul Ivancea, cu Muzeul Meşteşugarilor şi bogatul său parc şi, după câţiva kilometri, apare uriaşa vale rămasă în urma Mării Sarmatice, între malurile căreia, la vreo 200 de metri sub coame, şi-au croit făgaş meandrele râului Răut. Muzeul păstrează relicve din epoca bronzului şi din vremea când pe aceste locuri exista oraşul medieval Orhei (secolul al XV-lea), înlocuit apoi de acela nou, pereţii văii având o sumedenie de peşteri rupestre în care au locuit oamenii vremurilor străvechi.

Uriaşa vale calcaroasă şi parcarea erau năpădite de vizitatori, maşini şi autocare, iar cârdurile de şcolari nu-şi mai găseau cărările. Biserica subpământeană din adâncul stâncii, cu pereţii zidiţi din miliardele de cochilii sarmatice, se umpluse de copiii şcolilor din Chişinău şi alte localităţi care se închinau, priveau pioşi obiectele sfinte şi se chemau în româneşte, ruseşte, ucraineşte.

După o plimbare pe lângă satul alăturat Butuceni, care păstrează limba strămoşească vie, ca într-un muzeu lingvistic, ne-am îndreptat spre Chişinău. Către ora 15, intram în frumoasa aşezare cu vreo 700.000 locuitori, de pe malurile Bâcului, atestată la 17 iulie 1436, când fiii lui Alexandru cel Bun „i-au întărit lui Oancea-logofăt“ mai multe sate pe Răut, hotarul acestor locuri trecând „pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş“.

Sărbătoarea vinului la Chişinău

Poposim în coasta hotelului Chişinău, unde am lăsat autocarul, şi am pornit să vizităm oraşul, aflat sub farmecele zeului fericirilor vremelnice şi al veseliei trecătoare, numit de greci Dionysus, şi de romani - Bacchus, protectorul viţei-de-vie şi al licorilor sale amăgitoare. Potrivit unui banner întins pe faţada clădirii Marii Adunări Naţionale, Moldova sărbătorea „Ziua naţională a vinului“, un anunţ bătut la intrarea magazinului „Unic“ vestind şi „Hramul Chişinăului“, cu prilejul celei de a 572-a aniversări.

Cochet, împodobit cu sumedenie de firme şi reclame, multe anunţând casele de schimb sau cu metal preţios, scrise în două limbi: „aur“ şi „zoloto“, Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt era în vervă şi animat. Centrul fremăta de lume, pe trotuarele sale curgând râuri de tineri, fete frumoase şi băieţi veseli, care-şi trăiau voioşi libertatea sfârşitului de săptămână, se plimbau, glumeau, admirau măiestria unui portretist ce creiona figurile la minut şi-şi astupau ure-chile trecând pe lângă o formaţie de trotuar cu difuzoarele la maximum, răspândind trăsnete muzicale. Printre ei, un bătrân mângâia visător clapele unui străvechi baian, iar, mai încolo, o mătuşă foia o armonică bătând doba cu piciorul în ritmul unui vals tremurat ce părea că vine din ceruri. Nişte bunicuţe, probabil necăjite, vindeau podoabele tinereţii înşirate pe câte un jurnal, alături de o jucărie, o carpetă, un lucru croşetat, câteva cărţi sau un tablou. Deosebită era o masă plină de publicaţii şi cărţi, în cele două limbi, păzită doar de mic anunţ: „Fără bani - Bez denghi“. Gest duios, impresionant, al unui suflet ajuns, probabil, la liman, care oferea altora tipăriturile ce-i însoţiseră trăirile tinereţii.

„La Ştefan“, cum mi-a spus un trecător pe care l-am întrebat unde se sărbătoreşte „Ziua vinului“ (a doua duminică din octombrie), în piaţa Marii Adunări Naţionale şi în zona parcului cu statuia lui Ştefan cel Mare, se instalase un sătuc vesel. Avea câteva căsuţe acoperire cu stuf şi multe coşărci cu poamă, balerci şi butoaie, mustul ţâşnind prin cepuri şi vrane, ca la şipote. Mesele erau pline de copturi şi bucate tradiţionale. Fiind cam patru după-masă, petrecerea era în toi. Potrivit unui hâtru, „sărbătoarea o deschisese chiar Bacchus în persoană, coborând în piaţa Republicii de pe acoperişul unei clădiri din preajma Guvernului“ şi dând frâu liber celor vreo 50 de vestale (companii) să împartă amăgitoarele licori, în frunte cu „vinăria Purcari“, producătoarea licorilor „Negru de Purcari“ şi „Roşu de Purcari“, cu căutare şi în Polonia şi Germania

Pe scena din centrul pieţii Marii Adunări Naţionale se rânduiau spectacolele precum „Cântă-mi cobzar“ şi „Vinişor de poamă rară“, „Oda vinului“. Trupe de ţărani în costume populare învîrteau hora, bătând vârtos talpa opincilor noi, iar premiile „Butoiul de aur“, „Viţa de aur“, „Dionis“, „Tezaur“ aşteptau câştigătorii dintre cei vreo 700 de producători viticoli. Prima ediţie a avut loc în anul 2002, scopul sărbătoririi fiind, potrivit organizatorilor, „promovarea producţiei vinicole autohtone, realizarea unor vinuri cât mai naturale şi dezvoltarea turismului“. Pe fază, agenţiile turistice au creat programul „Calea vinului“.

„Colecţia de aur“ de două milioane de sticle de vin

Încheind scurta plimbare chişinăuiană, musafirii de peste Prut au pus, pioşi, un buchet de crizantime la picioarele baciului Moldovei, bătrânul Ştefan, au salutat chi-purile de pe soclurile Aleii Cărturarilor şi s-au retras în paşi de cros, la autocar. Şeful coloanei, domnul Durnea Constantin, conducătorul agenţiei Omega Turism care a înlesnit plimbarea, postat la gura pasajului din faţa hotelului Chişinău pentru recuperarea rătăciţilor, se zbătea ca în gură de şarpe fiindcă trecuse ora de adunare şi dragii săi voiajori nu se prea grăbeau să apară. Obţinuse o vizită în vinăria din adâncurile Mileştilor Mici şi ora programată pentru prezentare trecuse.

În fine, reuşind să ne adunăm, după o alergătură de vreo 50 de kilometri pe şoseaua Benderului, căutând drumul satului Mileştii Mici din raionul Ialoveni, aflat doar la vreo 20 km de Chişinău, dar cam misterios marcat. Pe la ceasurile 19 ale serii stăteam cuminţi la gura celor mai mari galerii (pivniţe) din Europa, lungi de vreo 250 de kilometri, din care vreo 50-60 reprezintă imense depozite vinicole.

Aşteptam iertarea pentru depăşirea programului şi marea întârziere, privind plecarea altor musafiri mai harnici decât noi, nişte italieni care ieşeau la aer în mare veselie. Până ne-a venit rândul, am admirat peisajul gospodărit ca la carte, am făcut fotografii la cele două fântâni arteziene, una cu trâmbe de profiriu curgând dintr-un butoi în cupele de cristal, iar a doua cu fetească albă, umplând alte pahare. Păcat că lichidul era doar apă colorată, căci altfel s-ar fi terminat pe loc, după câtă sete exista prin jur.

Urcaţi într-un microbuz, am pornit spre adâncuri, plimbându-ne vreo jumătate de oră pe străzile subterane cu nume viticole, precum Fetească, Aligote, Cabernet, Pinot, Traminer, Muscat, Riesling, Trandafirul Moldovei, după licoarea care o adăpostesc, şi mărginite de câteva mii de butoaie din lemn şi inox (peste 4.000) înzidite şi vreo două milioane de butelci culcate în nişele pereţilor din stâncă, formând „Colecţia de aur“. Pentru maturizare, în galerii temperatura este constantă, de vreo 12-14 grade, lumină ca de candelă, umiditate crescută şi aer mereu împrospătat de curenţii ce circulă prin galeriile înfrăţite, cu multe ieşiri afară. Umiditatea mare reduce pierderile, iar strugurii locului, din soiuri superioare, dau licori calitative.

Cea mai scumpă sticlă de vin costă 500 de euro

Cât despre preţ, o sticlă din 1973 atinge 500 de euro, iar o vizită individuală cu masă şi degustare ajunge cam 130 de euro şi coboară la vreo 50 pentru grupurile de peste 30 de persoane, vizitele simple costând cam pe jumătate. Cum ne-au povestit ghizii Natalia şi Adrian, faimoasele beciuri - unice în lume -, intrate şi în Cartea recordurilor ca adăpostind cea mai mare colecţie de vinuri (două milioane de sticle), s-au realizat prin trudnice eforturi în anii 1968, folosindu-se fostele hrube ale minelor de calcar utilizat la zidirea clădirilor din Chişinău. Rivala Mileştilor Mici este Cricova, din partea cealaltă a Chişinăului, cu galerii de vreo 120 km, care alcătuiesc „Oraşul stropilor de soare“.

Conduşi într-un hol, undeva la adâncime de vreo 85 de metri şi la depărtare de vreo 4 kilometri de uşa intrării, aşteptam în faţa unei stânci căreia i s-a strigat să se deschidă. Uriaşa piatră, ascultătoare, a început să se retragă într-o parte lăsând liberă o crăpătură prin care se vedea o încăpere ca în basmele lui Făt-Frumos, cu un perete acoperit cu fotografii istorice; într-una din imagini zâmbea preşedintele României, Traian Băsescu, moment surprins când semna vesel în cartea de onoare a locului.

După ce am ascultat alte istorii ale aşezământului în faţa unor butoaie verticale şi lustruite, Andrei a tras de un clenci şi acestea s-au deschis ca nişte largi uşi de palat, în faţa ochilor apărând un hol şi apoi o elegantă sală de ospeţe în care ne aştepta o masă lungă, cu toate cele trebuincioase pentru sărbătoarea slăvitului Bacchus. A urmat tradiţionala degustare, cina bogată, concertul unui viorist şi al unui acordeonist cu microfon la instrument care cântau cât două orchestre şi o oră de glume, lăsând paf o delegaţie japoneză care săvârşea degustarea, în vecinătate, după severe canoane princiare. Ne încerca doar, din când în când, gândul: ce ne-am face în caz de cutremur, sub pământ, la patru kilometri de uşă? Şi ne linişteam zicând: „Doamne păzeşte!“.

Încheindu-se vesela vizită, am trecut prin porţile fermecate, comandate să ne lase liberă ieşirea şi, după voiajul subteran cu microbuzul, eram iarăşi afară, mulţumind lui Dumnezeu că n-a fost nici un cutremur. Zâmbindu-ne din înălţimile sale siderale, luna ne poleia calea întoarcerii, argintând şirurile de nuci ce ne arătau drumul, tot înainte. Pe la zece noaptea, traversam Chişinăul luminat ca ziua de reclame multicolore şi suite de panouri publicitare. Dând ocol serbării din Piaţă, am ieşit prin Calea Ieşilor la şoseaua Unghenilor şi, pe la ora două, băteam iar la porţile celor două vămi. Verificările efectuându-se iute, după puţin timp, defilam pe dealul Copoului, coborând spre Piaţa Casei Studenţilor. La despărţire, unii propunând altă excursie: la Hotin, Bălţi şi Cricova, s-a votat, căci Moldova lui Ştefan cel Mare are nebănuite şi atrăgătoare locuri şi e păcat că agenţiile de turism le ignoră, spre paguba lor.

Natalia a fost iubită de sârbi; primea în audienţe şi oameni simpli, ajutându-i pe cei cu necazuri, iar pe timpul războiului din anii 1876-1877 a avut grijă de spitale, răniţi şi familiile lor

Deschizând ziarele din 3/15 mai 1887, ieşenii puteau citi: „Oraşul Iaşi are distinsa onoare de a primi în sânul său iluştri oaspeţi, M.S. Regina Serbiei, care călătoreşte incognito sub titlul de contesa de Tacova, împreună cu succesorul tronului, A.S. prinţul Alexandru, însoţiţi de suita regală. Vor sosi astăzi, duminică, cu trenul de la ora 1 p.m., şi vor descinde la palatul doamnei Maria Roznovanu (grande maman a M.S. Reginei), unde li s-au pregătit apartamentele. Iaşul e mândru de a putea găzdui oaspeţi aşa de iluştri şi cu atât mai mândru cu cât aceşti oaspeţi se înrudesc de aproape cu o familie dintre cele mai însemnate ale Moldovei. M.S. este o regină dintre cele mai populare, căci se îngrijeşte cu viu interes de soarta poporului său din partea căruia se bucură de respect şi iubire. Urăm deci bună venire M.S. Reginei Natalia a Serbiei, felicităm pe viitorul suveran…“.

Ajunsă la Iaşi, regina a participat la un Te Deum la Catedrala Mitropoliei abia sfinţită. A urmat o plimbare prin oraş cu trăsura principelui Alexandru şi primirea, de autorităţile ieşene, în frunte cu mitropolitul Iosif Naniescu, în „măreţul şi splendidul salon“ unde se întreceau fastul curţii din Belgrad cu cel al curţii Roznovanilor din Iaşi, a cărei bogăţie, ca şi frumuseţea oraşului, regina Natalia ţinea să le arate însoţitorilor sârbi.

Candelabrele şi trichelurile, cu toate lumânările aprinse, răspândeau milioane de steluţe prin franjurii de cristal, şi-şi înmulţeau lumina prin uriaşele oglinzi veneţiene înalte până în tavan, mesele cu tacâmuri scumpe erau pline de bunătăţi, cupele din cristal cu vestitul vin de Cotnari, străvechi, iar corul Mitropoliei condus de profesorul Gavriil Muzicescu intona imnuri naţionale. La uşile salonului cu pereţii îmbrăcaţi în falduri de rips (ţesătură din mătase) de culoare galbenă, cu mobile de mahon în stil „empire“ din vremea lui Napoleon, stăteau ca nişte stane, cu halebarda în mână, slujitori îmbrăcaţi în costume medievale roşii şi verzi, culorile roznovăneşti.

Pe o panglică din marmură, deasupra uşii marelui salon, scânteia, înscris cu pietre scumpe, îndemnul strămoşilor care cerea urmaşilor, inclusiv tânărului vlăstar de vreo 11 ani, purtător de os domnesc, să înfrunte viaţa cu tărie, rezistenţă şi dârzenie: „Sereno aut nubilo sospes“ sau „În senin şi în negură, teafăr“, prevestind marile încercări prin care aveau să treacă, ca toţi înaintaşii implicaţi în viaţa politică a Moldovei, adesea răscolită de furtunile Răsăritului.

O prezenţă familiară

A doua zi, regina a depus o cunună de flori la Mănăstirea „Sfântul Spiridon“, pe mormântul soacrei Maria Obrenovici, „muma M.S. Regele Milan“. Pornea apoi către Odessa, Ialta, Simferopol, pentru întâlniri cu înalţi emisari ai curţii ţarului, aşa cum în alte vizite se întâlnea cu regele Carol I al României, la Sinaia şi Bucureşti, unde familia Obrenovici avea proprietăţi.

Aceasta n-a fost ultima vizită a reginei la Iaşi, povestea vieţii ei palpitante umplând coloanele ziarelor vremii. Rudolf Suţu, cronicarul acelor ani, amintea şi el o vizită: „Când acest nepot al cucoanei Pulcheria Sturza (şi strănepot al cucoanei Marghioliţa) a plecat înapoi spre Serbia, în gara Iaşi i-au petrecut aproape toţi ieşenii. Micul Saşa trimetea din vagon bezele publicului care îl aclama“.

Prezenţa Nataliei la Iaşi ori la Stânca Roznovanu, unde exista alt castel istoric al familiei, se semnala şi prin noiembrie 1888, septembrie 1889, mai 1891, aprilie 1893, şi-n alte ocazii.

Cine era regina Natalia

Regina Natalia a Serbiei era nepoata celebrei cucoane Marghioliţa Roznovanu, soţia vistierului Neculai Rosetti Roznovanu, stăpânul clădirii din strada Ştefan cel Mare ocupată acum de Primaria Oraşului Iaşi.

Maria Ghica sau Marghioliţa mai înainte de această căsătorie fusese însoţită cu Neculai, feciorul domnitorului Ioniţă Sturza, stăpânitorul tronului Moldovei între anii 1822-1829. Împreună aduseseră pe lume trei fete, toate şcolite la institutele aristocratice din Lemberg şi susţinătoare ale ideilor iluministe de egalitate şi dreptate ce cucereau Iaşii anilor 1848.

Prima, Ecaterina sau Catinca, născută la Istanbul când părintele, Neculai Sturza, era trimis ca zălog al domnitorului Ioniţă Sturza, se măritase cu prinţul Costache Moruzzi, stăpânul moşiei Dănuţeni de pe celălalt mal al Prutului. A doua, Pulcheria sau Profira, considerată „o graţie“ de scriitorul francez Edouard Grennier, devenise soţia colonelului de husari Petru Keşcu (neam cu familia socrilor lui Miron Costin), tot de peste Prut, care i-a făcut o nuntă ca în poveşti, acoperind drumul dintre conac şi biserică cu o pârtie din zahăr tos pe care au mers mirii într-o sanie trasă de şase reni (potrivit lui Rudolf Suţu). A treia, Zoe, intrase în marea şi bogata familie Cantacuzino.

Profira a născut şi ea trei fete, „frumuseţe ale Iaşului de odinioară“, cum le descrie contemporanul Rudolf Şuţu. Una dintre ele, Natalia, dezmierdată Dudu, avea fericirea să fie chemată pe tronul Serbiei ca soţie a principelui Milan şi apoi rege, Milan I Obrenovici.

La rândul său, acesta era fiul ieşencei Maria Catargi, fiica logofătului Costin Catargiu din Copou, căsătorită prin 1852 cu principele Serbiei Miloş Obrenovici, fiul lui Efrem Obrenovici, frate cu cneazul şi domnitorul Miloş Obrenovici, de la Belgrad.

Milan se născuse în 22 august 1854, la Iaşi, în casa părintească a mamei (potrivit biografiei din „La Grande Enciclopedie“) sau la moşia din Manasia - Urziceni (unde trăia bunicul Efrem Obrenovici) ori la Mărăşeşti (moşia bunicului Costin Catargi). Crescut în Iaşi de mama sa, putea fi văzut la Palatul Domnesc al lui Cuza, pe Strada Lăpuşneanu, sau la Copou „cu dădaca“, cum povesteşte Eduard Grenier, secretarul domnitorului Grigore Ghica, amintindu-şi că era un copil de „toată frumuseţea“ şi sărea în braţele sale.

Milan o cunoaşte la Viena pe frumoasa Natalia Keşcu

Rămasă singură, fără soţ şi fără Milan, înfiat de vărul său principele Mihail, care îl trimitea la Paris pentru învăţătură, Maria Catargi Obrenovici s-a aciuat în preajma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, căruia îi dăruia doi feciori (Alexandru şi Dimitrie, fraţi vitregi cu Milan), îndeplinind, probabil, şi anumite misiuni sârbeşti, după părerea unor contemporani.

Principele Mihail (Miloş) Obrenovici murise în 1868, iar Milan, încă minor, l-a urmat la tron sub regenţă până când a ajuns la majorat, declarându-se apoi rege (1882-1889).

Venindu-i lui Milan vremea căsătoriei şi cunoscând Iaşii copilăriei, mama şi alţi membri ai familiei i-au recomandat-o, drept soţie, pe Natalia Keşcu, frumoasa nepoată de doar 16 ani a mătuşii Marghioliţa Roznovanca. Se născuse la Florenţa, în mai 1859, şi fusese educată într-o mănăstire catolică. Pierzându-şi părinţii, Natalia trăia la Dănuţeni, la Ecaterina (Catinca) Moruzi, sora mamei, cât şi la Iaşi, în casa bunicii din Uliţa Mare. Pentru ca cei doi tineri să se cunoască, aleasa a mers cu mătuşa Catinca la un concert din Viena unde avea să fie şi Milan. Tinerii, plăcându-se, după întoarcerea acasă (anunţată de gazeta „Curierul“ din 18 septembrie 1875) şi pregătirea trusoului de nuntă la Dănuţeni şi la Iaşi, Natalia a plecat spre Belgrad unde, în 5/17 octombrie 1875, se săvârşea cununia, mireasa în rochie albă purtând pe cap o coroniţă din mărgăritare.

Peste un an (la 2/14 august 1876), se năştea feciorul Alexandru (Saşa), oaspete şi el cu mama al palatului din Uliţa Mare al străbunicii, cucoana Marghioliţa, numit de romanţioşi „Palatul din laşi al regelui român din Belgrad“ (din mamă moldoveancă, ieşeancă, şi tată pe jumătate ieşean).

Când venea aici, mergea şi peste Prut, la rude. Abdicând Milan, prin 1889, tronul revenea feciorului său, Alexandru, alături de care rămânea vreo doi ani, în regenţă, şi Natalia.

Bunica Marghioliţa moare în decembrie 1887

Bunica însă nu era pe deplin mulţumită, căci căsnicia, ce se arătase fericită dintr-un început, pornise a se strica după un timp. La curtea regală apăruseră neînţelegeri şi intrigi. Drept consecinţă, se încerca despărţirea soţilor şi îndepărtarea reginei de fiu. Alexandru asista adesea la certurile părinţilor, fapt pentru care rămăsese o fire sensibilă şi supusă, mai ales mamei, socotită nedreptăţită. Ca de obicei, ziarele, curioase, urmăreau toate mişcările şi umpleau coloanele cu „Ultimele ştiri din Belgrad“, publicând felurite întâmplări pe care cucoana Marghioliţa şi ieşenii le citeau năuciţi, revoltaţi sau cu palma la gură.

În ziua de 3 decembrie 1887, încetând să mai bată inima bunicii din Iaşi, la săvârşirea funeraliilor din 6 decembrie, în faţa Mitropoliei vechi, unde a fost înmormântată, între coroanele depuse de marile familii, una purta înscrisul „La reine de Serbie, a sa chere grande Mere“. Se afla în centrul atenţiei participanţilor, căci unii dintre veteranii războiului pentru Independenţă din 1877, după ce sărutau icoana de pe pieptul răposatei, se plecau şi în faţa coroanei reginei, sărutând ferparul, în semn de omagiu pentru poporul sârb care pornise lupta de eliberare a Balcanilor de sub ocupaţia otomană, declanşându-se apoi războiul.

Sfârşitul lui Alexandru, fiul Nataliei

Urma apoi tragedia pe care bunica n-o mai trăia, deşi o bănuise cu sufletul încrâncenat, cunoscând viaţa Curţii din Belgrad.

Regina Natalia era acuzată că se implica prea mult în treburile Curţii domneşti, ocrotind cu înverşunare puiul ei, ca orice mamă disperată, căreia i se proorocise sfârşitul. Între soţi apăreau grave neînţelegeri, iar în jurul lor se formase câte o tabără, înclinate spre una dintre marile puteri ale vremii (Rusia sau Austria). Urma despărţirea soţilor, expulzarea reginei din Belgrad, abdicarea lui Milan, înlocuirea lui cu Alexandru (1889-1903), deşi el suferea şi se zbătea să-şi împace părinţii. Reuşea abia prin 1894 să-i aducă pe amândoi la Belgrad, numindu-şi părintele comandantul armatei.

Prins, la castelul din Biaritz, în mrejele unei frumoase doamne mai vârstnică cu vreo 10 ani, Draga Maşin (sau Machin), din suita mamei, văduva unui inginer, Saşa se căsătorea cu dânsa cu toată opunerea părinţilor. Ajungând prima-doamnă, Draga o expulză pe fosta ei suverană, care se opusese mezalianţei şi îl influenţa pe Alexandru. Şi el exilat la Viena, Milan deceda în 1901.

Peste doi ani, în noaptea de 29 mai/11 iunie 1903, pe când soţii Saşa şi Draga dormeau, un grup de militari pătrundea în Konak (palatul regal) şi-i cerea regelui să expulzeze vinovata. Acesta, opunându-se şi încercând s-o apere, au fost împuşcaţi amândoi şi îngropaţi la biserica „Sf. Marcu“, fără încuviinţarea mamei, deznădăjduită să nu-şi mai vadă dragul ei fecior. Aşa cum i se prezisese, pierduse totul: „copilul, coroana şi soţul“ (decedat) şi chiar economiile depuse la o mare bancă pariziană care a dat faliment.

Fosta regină se refugiază în amintiri

Ieşenii i-au urmărit înmărmuriţi tragedia vieţii, unii privind îndureraţi ferestrele întunecate ale Palatul Roznovanu, din Uliţa Mare, ce aştepta de prin 1894 să fie locuinţă principelui Ferdinand.

Mulţi doreau întoarcerea nefericitei regine, acasă. O gazetă o şi anunţa, iar, într-o zi din toamna acelui an, unii credeau că au şi văzut-o, întâlnind, pe strada Ştefan cel Mare, în mai multe zile, o doamnă îndoliată şi cu voaleta trasă pe ochi, privind îndelung Palatul Roznovanu.

Se ducea apoi la Mitropolia veche, unde fusese îngropată bunica, Maria Rosetti Roznovanu, punea un buchet de flori pe trepte sau la uşa închisă, intra în Catedrală, unde, aşezându-se pe o bancă, plângea mocnit. Nimeni nu ştia cine-i. La hotel era înscrisă cu numele Contesa Rudnik. Regina Natalia nu mai exista.

În urma-i, a rămas un volum, „Memoires de Nathalie, Reine de la Serbie“ (altele în manuscris la Vatican), o nuvelă „Mama“, tipărită la Petersburg, ce-i povestea soarta de mamă nimicită sufleteşte şi amintirile unor contemporani, precum Marta Bibescu, care o întâlnise la Paris şi Biarritz. Acolo construise frumosul castel Sachino (cu numele lui Şaşa), pe care îl prefăcea în spital în timpul primului război mondial. La Chişinău exista o vilă construită anume pentru dânsa, cât şi pentru familie. Se păstrează neschimbat, însă, Palatul bunicii (Roznovanu) din strada Ştefan cel Mare, ca şi al soacrei Maria Obrenovici (casa Costin Catargi) din bulevardul Copou.

Ultimii ani ai vieţii îi petrece, ascunsă, la Paris

Mai târziu, ziarele scriau că fosta regină Natalia făcea milostenii, ajuta bisericile şi trăia, îngropată în noianul de gânduri, la o mănăstire din Paris, căreia îi dăruise tot ce mai avea şi unde se izolase de toţi cunoscuţii. S-a „ascuns ca o stea pierdută în depărtări“, copleşită de durere, în căsuţa Solitude, din Mănăstirea „Les Dames de Sion“, pe strada Assas nr. 64 din Paris, şi s-a stins la 8 mai 1941, în înfricoşătorul an şiroind de sângele războiului, fiind înhumată în vechiul cimitir Lardy, la 45 km sud de Paris, departamentul 91 Essonnein „Ile de France“. Se ajunge acolo din staţiile parisiene Champ de Mars - Tour Eiffel, Invalides, Musee d-Orsay, Saint Michel - Notre Dame şi altele, cu metroul RER C6 până în staţia Lardy sau cu maşina personală pe Şoseaua naţională nr. 20 (trasee propuse de inginerii Jana şi Grigore Covic, din Massy-Paris).

Probabil că uitata regină ar tresări în mormânt atunci când, pe placa tombală, s-ar depune o floare din partea Iaşilor.

Bunica, bunicul şi toţi roznovanii părăsiseră şi ei Iaşii. Un nepot, colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu, îi adunase pe toţi în biserica strămoşească din Roznov, Neamţ (1893), unde sunt aliniaţi sub plăci grele de marmură, în cavoul sfântului lăcaş.

Pe urmele Nataliei, la Dănuţeni – Ungheni

Se păstrează, de asemeni, în biserica „Sf. Neculai“ (1882) din satul Dănuţeni (intrat, din 1973, în cu-prinsul oraşului Ungheni - Moldova), mormântul ctitorului, cneazul Constantin Moruzi, unchiul la care s-a adăpostit Natalia după pierderea părinţilor. A decedat în 1886 şi a fost tatăl romancierului Dumitru Moruzi (1850-1914).

Rămasă văduvă şi fără avere, mătuşa Nataliei, Ecaterina Moruzi, soţia cneazului, femeie aprigă şi energică, deceda în anul 1891 la Sulina, unde fiul, Dumitru C. Moruzi, fusese subprefect, atribuţie pe care o părăsea prin 1895. În marele cimitir maritim compus din trei cimitire (creştin, mahomedan şi evreiesc), se păstrează monumentul ei funerar pe care s-a înscris numele: „principesa Ecaterina Moruzi - nepoata domnitorului Moldovei Ioniţă Sturza“. Este pomenită în mai multe ghiduri şi reportaje, fără alte amănunte, povestea vieţii sale, legată de a reginei Natalia, fiind aproape necunoscută publicului până în prezent.

În preajma ultimului război, Biroul de Voiaj al Societăţii Vagon Lits, cu filiale în toată Europa şi sediu în colţul străzii Lăpuşneanu din Piaţa Unirii, aducea voiajori sârbi, dornici să vadă meleagurile de unde se trăgeau regele Milan, regina Natalia şi nefericitul principe Alexandru. Transporta oaspeţii cu vagoane speciale şi cu toate serviciile (masă şi dormit) până la Iaşi, plimbându-i prin locurile legate de amintirea lor: la Stânca Roznovanu, Dănuţeni, Chişinău, Cotnari, Roznov, Mărăşeşti, Sinaia şi Bucureşti. Prin anii 1970, Agenţia ONT Carpaţi organiza cu succes excursii la Belgrad, vizitându-se şi palatul regal. La una a participat şi autorul acestor rânduri.

Cavoul îndârjitului luptător pentru eliberarea de opresiune, Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse din Paris

Evocându-l săptămânile trecute pe Gheorghe Asachi, ne-am întâlnit şi cu Ermiona, fiica sa căsătorită cu scriitorul şi istoricul francez Edgar Quinet. Fiind o figură remarcabilă a ţării de dinaintea Unirii şi aproape uitată în zilele noastre, ne propunem s-o reamintim în rândurile următoare. Cu ajutorul Hermionei şi al lui Gheorghe Asachi, Quinet a cunoscut temeinic istoria românilor. Căpătase o dragoste filială pentru socrul întâlnit prin 1855, îi recunoştea meritele, îi aprecia lucrările şi activităţile în domeniul culturii şi învăţământului, considerându-l „omul care a contribuit la trezirea şi la renaşterea poporului român“.

(http://mitican.romblog.ro/)

Ermiona sau Hermiona (n. 1821) şi fraţii ei Dimitrie (n. 1820) şi Alexandru (n. 1822) erau copiii Elenei (Eleonora) Tayber şi ai primului ei soţ, Kiriako Melirato. Rămasă văduvă şi revenind la părinţii din Viena, Eleonora Tayber - fiica compozitorului vienez Franz Tayber - avea să se căsătorească cu Gheorghe Asachi, agentul diplomatic al domnitorului Ioniţă Sturdza (din noiembrie 1822) în capitala imperiului austriac, unde a rămas vreo 5 ani pledând cauza Moldovei. Însoţirea se săvârşea prin 1826, înainte de terminarea misiunii. Om de caracter şi mare înţelegere, Asachi i-a înfiat, totodată, şi pe cei trei copii mici ai Eleonorei.

Întorşi în capitala Moldovei, cei cinci au locuit în chiliile de la „Sf. Trei Ierarhi“ până la incendiul din vara anului 1827, construindu-şi apoi o casă încăpătoare la marginea Copoului, cu şapte odăi la etaj şi cinci la parter, alături de o sală mare pentru tiparniţa gazetei „Albina românească“, înfiinţată în 1829.

Ambii soţi şi-au dedicat viaţa culturii naţionale, Asachi ocupându-se de activităţile culturale, şcolare şi editoriale, iar Elena de acele muzicale, fiind compozitoare şi talentată pianistă. Salonul lor fiind totdeauna deschis, prin anul 1835, aici se întâlneau oamenii de cultură ai timpului, la concerte şi şezători literare animate de Elena Asachi, fiica sa, Hermiona - scriitoare şi muziciană -, fiii Dimitrie Asachi, erudit matematician şi topometru, Alexandru Asachi, talentat grafician, şi mezina Eufrosina, la fel, muziciană şi scriitoare.

Tânăra văduvă pleacă la Paris

Hermiona, născută în 16 decembrie 1821, la Viena, şi pasionată de literatură şi istoria veche, traducea încă de la 18 ani (în 1839), începând cu nuvela „René Paul şi Paul René“ de Emile Deschamps, publicată în „Almanahul literar“, editat de Institutul Albinei şi apreciată mai târziu de Mihai Eminescu. Beneficiind de cunoştinţele tatălui, cunoscător a vreo 6 limbi străine, şi ale mamei, muziciană recunoscută, Ermiona şi-a însuşit o bogată cultură, devenind pianistă eminentă şi fină interpretă la harfă.

Rămânând foarte tânără văduvă cu un copil, George, născut la 18 august 1839, după căsătoria cu principele Alecu Moruzi, Hermiona pleca la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile (1841-1845), părintele dorind să aibă o serioasă pregătire spirituală.

Parisul, oraşul luminii, era zenitul spre care se îndreptau ochii tinerilor înstăriţi. Din acest motiv, înainte de revoluţia din februarie 1848, la Paris studiau peste o sută de tineri români uniţi într-o societate şi extaziasmaţi de conferinţele tulburătoare a trei prieteni: poetul polonez Adam Mickiewicz, care susţinea cu ardoare eliberarea popoarelor înrobite în frunte cu Polonia, istoricul Jules Michelet şi tribunul combatant al viitorului, filosoful Edgar Quinet.

Cei trei alcătuiau celebra „trinitate revoluţionară“ a anilor 1843-1847 de la „Collčge de France“, cu mare trecere printre studenţi. Sub influenţa lui Mickiewicz, mulţi contemporani vedeau Polonia ca salvatoarea Europei de invaziile răsăritului, Principatelor dunărene dându-li-se mai mică importanţă, fapt reproşat de Dimitrie Brătianu profesorului Michelet, prin 1850.

Mai multă înţelegere pentru cauza română avea profesorul de literatură străină Edgar Quinet, căruia studenţii românii, conduşi de Dimitrie Brătianu, i-au făcut o manifestaţie de recunoştinţă la 17 ianuarie 1847, pentru bunăvoinţa ce-o manifestase faţă de patria lor. Felicitându-l de Anul Nou, au primit un mesaj de la Quinet în 3 ianuarie 1847, în care arăta că este de datoria sa sprijinirea României.

Edgar Quinet, înfocat republican, este nevoit să plece în exil

Edgar Quinet se născuse la Bourg, în 1803, făcuse colegiul la Lyon, se înscrisese la Politehnică, dar având chemare pentru literatură, urmase dreptul şi literele la Paris şi studiase filosofia la Heidelberg, centrul romantismului german, luând licenţa de filosofie şi latină la Strasbourg. În Germania, cunoscând pe tânăra Minna Morę, se căsătoreau prin 1834.

Numit mai întâi profesor de literatură străină la Lyon (1839-1840), a fost chemat apoi la „Collčge de France“ la Catedra de Literatura meridională, cursurile sale publice atrăgând sumedenie de ascultători. Cu prilejul acestor conferinţe, profesorul a cunoscut-o pe Hermiona, întâlnită şi în casa unei prietene comune, Bianca Milesi Mojon, luptătoare pentru eliberarea Balcanilor. Datorită activităţii sale istorico-literare, era în contact cu grupul intelectual care se afla şi Hermiona cu alţi tineri români ai asociaţiei studenţeşti, adepţi ai ideii unirii Moldovei şi Munteniei.

Însufleţit de viziunea libertăţii republicane, profesorul a participat activ la revoluţia din 1848, care la 22 februarie abolea monarhia. Fiindcă în 2 decembrie 1851, Louis Napoleon Bonaparte, preşedintele ales al Republicii, şi-a prelungit de la sine atribuţiile pe zece ani, la 2 decembrie 1852 proclamându-se împărat, Quinet, ca şi Victor Hugo şi alţi intelectuali rămaşi fideli ideilor republicane, devenea adversar al acestuia.

Revocat de la „College de France“, urmărit, intransigentul democrat reuşea să emigreze cu ajutorul Hermionei şi al prietenei sale, principesa Maria Cantacuzino, fiica lui Neculai Canta din dealul Copoului, sosită şi ea prin 1850 în Franţa. Mulţi dintre intelectualii proscrişi se întâlniseră în salonul principesei, soţul acesteia, Alecu Cantacuzino, fiind dregător al Moldovei. A trecut graniţa, în Belgia, ajungând la Bruxelles la 12 decembrie 1851, ca însoţitor al principesei cu numele de Golesco, folosind paşaportul pus la dispoziţie de Al. G. Golescu, unul dintre Goleştii şi ei emigranţi după înfrângerea revoluţiei bucureştene.

Arhiva şi lucrările filosofului au fost salvate de Ermiona care l-a urmat, devotată, în Belgia şi apoi în Elveţia. L-a găsit singur, trăind modest într-o cămăruţă abia mobilată. Întreprinzătoare, Ermiona „l-a pus la adăpostul trebuinţelor, împărţind cu dânsul averea ei, ea asigurând traiul şi libertatea muncii. Ea îi aducea şi mai mult: tinereţea unei inimi simţitoare, devotamentul şi pietatea unui discipol“ (Alfred Mezieres).

Cei doi se căsătoresc în 1852

Generozitatea caracterului ei este confirmată şi de scrisoarea profesorului adresată prin decembrie 1851 lui Asachi, prin care cerea încuviinţarea căsătoriei cu Hermiona, mărturisind că dânsa îi inspirase o „afecţiune religioasă“. O admira ca pe o „fiică, amică şi mamă“ şi-i purta respect de şase ani. Din scrisoare reieşea că Hermiona fusese cea mai bună prietenă a familiei, „a celei care m-a ridicat“.

Mai târziu se afla că soţia (Minna Moré), decedată la 11 martie 1851 din cauza unei congestii pulmonare, înainte de finalul bolii, i-ar fi cerut Hermionei să aibă grijă de Edgar.

Ajutaţi financiar de Gh. Asachi, care a făcut fiicei o dotă importantă în 1852, cei doi se căsătoreau în iulie a aceluiaşi an, la Primăria oraşului Bruxelles. În acest scop, Asachi împrumutase o sumă de galbeni, ipotecând casa (după Mircea Ciubotaru, „Asachi necunoscut“). Neputând plăti datoria, mai târziu locuinţa avea să fie scoasă la mezat.

Căsătoriţi, cei doi şi-au descoperit şi afinităţi muzicale, Quinet cântând la vioară, iar Ermiona la pian şi harpă.

Deşi între ei exista o diferenţă de vârstă de vreo 18 ani, Hermiona fiind născută în 1821, iar Quinet în 1803, cei doi au trăit într-o ideală comuniune, tânăra soţie ajutându-l cu devotament la elaborarea şi tipărirea lucrărilor, fiindu-i totodată sfetnic. Cu ajutorul ei şi al lui Gheorghe Asachi, Quinet a cunoscut temeinic istoria românilor. Căpătase o dragoste filială pentru socrul întâlnit prin 1855, îi recunoştea meritele, îi aprecia lucrările şi activităţile în domeniul culturii şi învăţământului (ctitor al Şcolii de ingineri, Academiei, Teatrului, Conservatorului, Bibliotecii Academiei, Şcolii de Arte şi Meserii), considerându-l „omul care a contribuit la trezirea şi lsrenaşterea poporului român“ („Dernieres paroles“).

19 ani grei de exil

Proscrişi prin Decretul din 9 ianuarie 1852, soţii au îndurat exilul 19 ani, până la căderea celui de al doilea imperiu, la 4 septembrie 1870, când împăratul a fost înlăturat şi s-au putut întoarce la Paris. Zilele dureroase ale înstrăinării de patrie au fost consemnate în „Memorii din Exil“, scrise de Ermiona (Madame Edgar Quinet) şi publicate în 1868 de Librăria internaţională din Paris.

Edgar Quinet petrecuse exilul dedicându-se scrisului, elaborând mai multe lucrări şi ocupându-se de educaţia fiului Hermionei, George Moruzi, născut în Iaşi la 18 august 1839, unde a rămas în îngrijirea bunicului până la vreo opt ani, fiind apoi adus la Paris pentru şcolire. Mutat la Bruxelles, s-a îmbolnăvit „de piept“ (probabil de ftizie), murind la 2 martie 1856, când avea doar vreo 16 ani şi jumătate, îndurerând mama şi pe Edgar Quinet care îl considera „fiastru“ (fiu vitreg), ca şi jurnalele belgiene şi franceze ce consemnaseră tragedia.

Copleşit de durere, bunicului de la Iaşi marca durerosul eveniment pe „stâlpul amintitoriu“ ridicat în curtea casei cu inscripţia: „Memoriei lui George Moruz, născut Iassy 1840, răposat Bruxel 1856, bunicul său Gh. Asaky“.

Scriind despre Georges, Edgar Quinet îi dedică mai multe pagini intitulate „Memoriei lui George Moruz“, în care arăta caracterul extraordinar al copilului. La inhumarea lui George au cuvântat mai mulţi „proscrişi“, iar Ermiona, înecată de plâns, i-a citit rugăciunile strămoşeşti în limba română (lipsind un preot ortodox), apoi i-a dat ultimul sărut pe obrajii îngheţaţi şi ochii rămaşi deschişi, cu o duioasă privire de resemnare.

Quinet a convins marile puteri că românii formează o naţie

Nerenunţând la lupta pentru ridicarea din robie a celor oropsiţi, în timpul exilului, Quinet dădea un ajutor neprecupeţit poporului român. Terminându-se războiul Crimeii, în anul 1856, puterile apusene s-au întrunit în congres la Paris pentru a stabili condiţiile păcii cu Rusia şi alcătuirea Europei. Fiindcă Principatele dunărene, Moldova şi Muntenia, aspirau de mai multă vreme spre Unire, doleanţa lor găsea sprijin la Franţa şi, parţial, Anglia, însă se opunea Turcia, care nu accepta slăbirea imperiului, cât şi Austria, bănuitoare că statul românesc va fi atrăgător pentru Transilvania. Ideea Unirii avea nevoie de sprijinul opiniei publice.

Încurajaţi de colegii lor francezi, emisarii români au început o campanie de presă, dar se simţea nevoia ca problema să fie susţinută şi de o mare personalitate europeană, cu trecere la public şi încredere la congresişti. S-a oferit tribunul Revoluţiei din februarie 1848, istoricul şi scriitorul Edgar Quinet, apărătorul libertăţii naţiunilor, stimat de intelectualitatea întregii Europe.

Stimulat de Hermiona, dotat cu materiale documentare şi cronicile lui Şincai şi P. Maior, de Gh. Asachi, care l-a vizitat în 1855, şi susţinut de patrioţii din Principate, la Bruxelles apărând „Lâ Etoile du Danube“, gazeta politică ieşeană „Steaua Dunării“ editată de Mihail Kogălniceanu, şi cunoscând lucrarea prietenului Michelet, închinată revoluţiei române, Quinet a scris cu suflet mai multe materiale documentare despre români („Les Roumaines“).

Cum nu mai era timp de tipărit un volum, căci Congresul marilor puteri începea la 25 februarie 1856, în numărul din 15 ianuarie 1856 al prestigioasei reviste „Revue des deux mondes“ publica primul articol, tratând limba şi originea românilor, iar în numărul din 1 martie înfăţişa tragedia poporului român, silit mereu să lupte cu vecini acaparatori.

Astfel, opinia publică, cât şi membrii Congresului, cititori ai celei mai importante reviste pariziene, aflau că românii din ambele principate au o tradiţie, o limbă - marcă de nobleţă a latinităţii -, o istorie şi o religie comună, „toate elementele unei ţări unitare“. România era sora Franţei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei.

Arătând rolul clerului în ridicarea poporului din robia străină, Quinet îl numea în mod deosebit pe Veniamin Costache „un om de-o puritate rară“ sau „tipul sfântului pe pământ“, care a înălţat biserica naţională şi a îndrituit învăţământul în limba română. Cita, de asemenea, simţământul patriotic al româncelor şi uşurinţa cu care tinerii români îşi însuşeau limbile străine, dar purtau în suflet năzuinţa întoarcerii acasă, pentru înălţarea patriei. „Am regăsit o lume pierdută pe care s-o pierdem din nou?“, întreba, emoţionat, eruditul filosof pe miniştrii marilor puteri, îndeosebi fraţi de latinitate, dându-le motivarea ştiinţifică a cerinţelor româneşti.

Convinşi de trimişii Principatelor, de patrioţii români, de studiul lui Quinet şi cu sprijinul eficace al lui Napoleon al III-lea, membrii Congresului acceptau tacit necesitatea unui stat românesc, pentru echilibru în răsăritul Europei. Efectul se vedea la Convenţia anului 1858 (22 mai), când Principatele se bucurau de mai multă atenţie din partea marilor puteri şi se promovau dorinţele Unirii cu doi domnitori şi o Comisie centrală la Focşani, fapt care a înlesnit dubla alegere a lui Cuza în 1859 şi înfăptuirea marelui vis.

Materialele lui Quinet au fost publicate în volumul „Les Roumaines“, lucrarea bucurându-se de largă apreciere, istoricul Jules Michelet considerând-o un basorelief din Columna lui Traian. Mai mulţi istorici îl felicitau, iar D. Brătianu, C.A. Rosetti şi M. Kogălniceanu mulţumeau emoţionaţi de sprijinul acordat Principatelor de marele tribun al Franţei democrate şi generoase.

Tradusă din franceză sub titlul „Românii Principatelor Dunărene“, lucrarea se şi publica în mai 1856 de Gh. Asachi, la Tipografia Institutului Albinei. Articolele din revistă entuziasmau pe românii aflaţi la Paris, care i-au trimis, emoţionaţi, scrisori pline de recunoştinţă, în care îl socoteau „fidelul interpret al visurilor româneşti“. În toamna anului 1860 şi în primăvara anului 1861, „scumpa prietenă Hermiona“ primea scrisori duioase şi de la doamna Elena Cuza, aflată la Paris.

Apreciind nobila intervenţie a lui Quinet în apărarea românilor, Nicolae Iorga avea să scrie: „Nu se poate spune că paginile avântate ale acestui creator de curente au rămas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ne-au permis să ne întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunăre!“

„Viaţa lui Edgar Quinet, un imn adus Libertăţii şi Dreptăţii“

Forţaţi de dezordinele din capitala Belgiei, soţii se mutau apoi în Elveţia (1858). Prin august 1859, împreună cu Victor Hugo, refuzau amnistia acordată de împăratul Napoleon. Primăvara anului 1861 le aducea bucuria vizitei părinţilor de la Iaşi, iar mai târziu, a poetului George Sion. Hermiona trăia apoi durerea decesului duiosului său părinte, Gh. Asachi, la 12 noiembrie 1869.

Încetând exilul, după căderea imperiului şi proclamarea celei de a III-a republici, la 6 septembrie 1870, proscrişii se întorceau la Paris.

Militant fervent, în februarie 1871, Quinet era ales deputat la Paris pe listele stângii republicane, alături de Victor Hugo şi Leon Gambetta, dar în dezacord cu acţiunile Comunei revoluţionare dintre martie-mai 1871.

Obosit şi bolnav, la 27 martie 1875, Edgar Quinet moare, plâns la mormânt de bunul său prieten şi tovarăş de credinţă Victor Hugo.

Hermiona a rămas singură, timp de 25 de ani, să-i poarte credincioasă amintirea. Pentru dânsa şi mulţi contemporani, „viaţa lui Edgar Quinet reprezenta un imn adus Libertăţii şi Dreptăţii şi o dăruire ideilor generoase“.

La aflarea tristei veşti, gazetele româneşti regretau pierderea „nobilului suflet“, care, „cu sprijinul soţiei sale, Hermiona, fiica cărturarului Gheorghe Asachi, a adus uriaşe servicii Ţărilor Române“.

Cu ocazia centenarului naşterii eroului, în 1903, o stradă bucureşteană lua numele „Edgar Quinet“.

Hermiona se sfârşeşte în 1909, la Paris

Cucernică şi devotată ca o vestală, Hermiona s-a îngrijit de editarea celor vreo 30 de volume cu operele neuitatului soţ, i-a dedicat pagini cu trăiri („Memorii din exil“, „Cincizeci ani de prietenie Michelet - Quinet“) şi l-a urmat credincioasă la 9 decembrie 1909.

Păstrase vie, în minte, imaginea Iaşului îndepărtat. Dorise să-l revadă la dezvelirea statuii părintelui Gh. Asachi, săvârşită duminică, 14 octombrie 1890. Ziarul „Ecoul Moldovei“ din 1 octombrie îi anunţase prezenţa, dar din cauza anilor tot mai grei, n-a putut veni. A fost de faţă nepotul Gheorghe Asachi (Assaky), chirurg şi profesor la facultatea de Medicină din Bucureşti (fiul locotenent-colonelului Alecu Asachi), care a participat la dezgroparea osemintelor bunicilor, la slujba de la Mitropolie şi la pelerinajul săvârşit pe străzile Ştefan cel Mare, Golia (Cuza Vodă), cu oprire în faţa Bisericii „Trei Ierarhi“, unde se aşezase statuia şi se pregătise o criptă. Evocându-i contribuţia tacită la cauza Unirii, un participant a citit câteva cuvinte din scrisoarea lui Quinet adresată lui Michelet, în 1855, după vizita expresă ce i-o făcuse bătrânul cărturar (la 67 de ani), venit cu trăsura tocmai de la Iaşi: „Sunt foarte fericit de a fi cunoscut pe socrul meu şi voiesc să mă achit de obligaţia pe care mi-am luat-o faţă de români“.

Hariclea Darclée a cucerit publicul, devenind preferata multor compozitori de muzică de operă. Giacomo Puccini a compus opera „Tosca“, Pietro Mascagni opera „Iris“, iar Alfredo Catalani - „La Wally“ special pentru Hariclea Darclée, care a interpretat rolurile principale în spectacolele de premieră ale acestor opere

Sporovăind într-o zi din anul 1987 pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, împreună cu unul dintre venerabilii cronicari ieşeni - bădia Aurel Leon - în jurul căruia uceniceam, acesta mi-a prins deodată braţul şi s-a oprit în dreptul unei case, lângă vechiul Palat al Telefoanelor, dorind parcă să tragă o gură de aer şi s-alunge năduful paşilor repezi. Căutându-mi privirile, şi-a întors ochii spre clădirea din colţul fostei străzi Banu, zicându-mi cu tristeţe: „Vezi zidirea aceasta bătrână? Are şi ea o poveste pe care ai putea s-o întregeşti Ia Arhive sau s-o păstrezi, mai bine, pentru dumneata. Este dureros că, după ce Ii se cunoaşte istoria, unele dintre vechile zidiri din salba de amintiri a marilor înaintaşi dispar, fără să se încerce în vreun fel salvarea şi cuprinderea în noul peisaj. Apropo de casa în care a pictat peste 40 de ani Octav Băncilă, de Grădina «Pavilion» a lui Cezar Petrescu, Panait Istrati, George Lesnea, Păstorel Teodoreanu şi Mihai Codreanu sau de locuinţa poetului Dimitrie Anghel, toate dispărute“. Şi a început să povestească despre o ilustră femeie şi talentată cântăreaţă care şi-a luat zborul pe scenele lumii din uitata casă a străzii Lăpuşneanu, unde a locuit şi s-a instruit vreme de trei ani: Hariclea Darclée.

Istoria începe cu mai bine de o sută de ani în urmă, într-o noapte din toamna anului 1885, la ceasul când „garconii“ faimoasei cofetării „Georges“ de pe Lăpuşneanu întorceau somnoroşi scaunele deasupra meselor pustii, iar vântul tăios mâna grăbit de-a lungul străzii, roiuri de frunze înfrigurate.

Aprinzând lampa dormitorului de la etajul casei Irimescu, aflată vizavi de cofetărie, o tânără femeie nefericită s-a repezit spre garderobă şi a început să numere disperată rochiile demodate şi încălţările scâlciate. Puţine şi vechi mai erau, iar în caseta pentru podoabe şi economii doar câţiva zeci de franci păstraţi din solda soţului, Hartulari, căpitan de artilerie, mutat din Tulcea la Iaşi. Şi totuşi, trebuia să-şi desăvârşească pregătirea muzicală.

„Nu vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la sindrofii de binefacere“

Compozitorul George Stephănescu (1843-1925), directorul orchestrei Teatrului Naţional din Bucureşti, întemeietorul reprezentaţiilor de operă în limba română, care îi cunoscuse vocea fermecătoare şi talentul cu ocazia unor lecţii, i-a cerut, insistent, să nu-şi irosească vremea şi să-şi completeze educaţia muzicală la şcoala de canto a marilor maeştri, pe scenele teatrelor lirice europene, România de atunci fiind lipsită de asemenea posibilităţi: „E păcat să vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la sindrofii de binefacere. Făceţi-vă datoria“, i-a mai spus, la despărţire, cu ocazia unei vizite prin Iaşi.

Perpelindu-se ca pe foc zile şi nopţi, din lipsa banilor, a pus cap la cap nevoile şi speranţele, iar într-o zi a închis ochii şi cu inima tremurând s-a decis şi, în aprilie 1886, a purces spre Paris, cu sprijinul părinţilor cu origini greceşti Ion Haricli, posesorul unei moşii în Teleorman, şi Maria Haricli, fostă Aslan.

La Iaşi face Conservatorul şi susţine primele concerte

Tânăra doamnă din strada Lăpuşneanu era Hariclea Hartulari, născută la Brăila, în 10 iunie 1860 (unde veniseră părinţii din Turnu Măgurele), căsătorită în februarie 1881 cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulari, avansat la gradul de căpitan şi mutat prin februarie 1883 la Iaşi. Aici, Hariclea, preocupată de muzică încă de la Viena, unde urmase un pension, de la Bucureşti, unde locuise cu părinţii pe strada Romană, cât şi de la Brăila, avea prilejul să facă studii fundamentale la Conservatorul din localitate, susţinând emoţionante duete cu Margareta (Maria) Iamandi (Nouvina), altă ieşeancă de celebritate europeană.

Remarcând-o, celebra pianistă şi profesoară Zoe Miclescu, eleva lui Franz Liszt, a luat-o parteneră în concertele sale ieşene, cum a fost cel din 15 aprilie 1884, remarcat de ziarele vremii.

Îndurând lipsuri şi privaţiuni şi trăind din ajutorul de 500 de franci pe lună pe care i-l trimiteau părinţii, la Paris şi-a împărţit timpul între lecţiile de canto şi micul ei fecior, născut în iulie 1886, efectuând neobosită studii muzicale cu profesori renumiţi.

Debut la 28 de ani, la Opera din Paris

Ziua de 14 decembrie 1888 i-a adus mult dorita bucurie: debutul pe scena Operei Mari din Paris în rolul Margaretei din Faust, remarcată de compozitorul Charles Gounod, care îi găsise şi pseudonimul de scenă: Darclée, pentru activitatea sa artistică. Uimit, Vasile Alecsandri avea să scrie unui prieten, în ţară: „Încă o stea română pe cerul artelor!“.

Au urmat apoi Scala din Milano, vestitele teatre din Roma, Petersburg, Madrid, Rio de Janeiro, Montevideo, Buenos Aires, New York, Lisabona, Madrid, Berlin, Florenţa, Moscova, Constantinopol (unde a fost invitată la nunta fiului sultanului), cântând în limbile, franceză, italiană, spaniolă, germană, engleză, greacă, rusă, pe care le şi vorbea, cucerind publicul. A cunoscut şi a colaborat cu celebrii compozitori Giuseppe Verdi, Massenet, Gomez sau Giacomo Puccini pentru care a devenit Floria din Tosca, precum şi cu Pietro Mascagni, care i-a dedicat opera „Iris“, sau Alfredo Catalani care i-a compus „La Wally“.

Regele Portugaliei se îndrăgostise, efectiv, de dânsa, scriindu-i: „Dacă aş putea, te-aş păstra pentru mine şi ţi-aş cere mereu, mereu să cânţi!“ Hariclea nu încuraja asemenea situaţii, dedicându-se numai muzicii. „Toată faima pe care şi-o câştigase nu i-a alterat deloc caracterul deosebit.“ (G. Sbârcea şi Ion Hartulari, „Darclée“)

Cu „frică de Dumnezeu şi bun simţ“

Profund credincioasă, înaintea concertelor se ruga la icoana Sfintei Maria, ce stătea totdeauna pe măsuţa cabinei sale din teatre. „Păstrându-şi mereu frica de Dumnezeu şi bunul simţ,“ cum relatau gazetarii ce-i urmăreau paşii, „înainte să urce pe scenă, întotdeauna aprindea o lumânare la icoana Maicii Domnului.“

Jucând alături de renumitele vedete ale timpului, pe toate scenele lumii, nu uita niciodată ţara ei, prezentă în buchetul de flori roşii, galbene şi albastre sau în stindardul tricolor, pe care îl dorea fluturând pe mesele banchetelor, în apartamentele luxoaselor hoteluri şi-n cabinele teatrelor, România fiind, potrivit gazetelor, „la cara patria della grande artista.“

„Biletul de stat în ogradă“

Abia aştepta ziua întoarcerii definitive acasă, unde îşi dorea o catedră la o şcoală prin care să predea ştafeta altor tinere românce, revenind adesea la Bucureşti sau la laşi, dând spectacole fascinante pe scena Operei din Bucureşti şi a teatrului din Iaşi (1897, 1902, 1903, 1906, 1910). Concertele ei erau adevărate sărbători, în timpul cărora spectatorii, ovaţionând-o, strigau „Trăiască privighetoarea Carpaţilor“, Regele Carol I oferindu-i „Bene Merente clasa I“, iar poeţii închinându-i ode.

De câte ori sosea în ţară, se întorcea fericită, la Iaşi, iar gazetele îi vesteau sosirea. „Curierul“ din 1/13 septembrie 1889 îi anunţa prezenţa la Petersburg şi la Odessa, de unde „peste câteva zile va sosi la laşi“. Joi, 21 septembrie, dădea un „Mare Concert“ la Teatrul Pastia, unica sală de spectacole ieşeană, după arderea Teatrului Naţional din Copou, (17/18 februarie 1888).

Sala fiind mică, situată în curtea hotelului România (fostul han Petrea Bacalu), lumea care nu a încăput în sală a rămas să asculte afară, prin ferestrele larg deschise, plătind locantierului cel mai original tip de bilet din lume: „biletul de stat în ogradă“.

În anii aceia de sfârşit de secol XIX, „La Diva ilustra“, „Privighetoarea Carpaţilor“ sau Hariclea Darclée, iubita artistă, aşteptată în gări cu covoare de crini şi anemone şi purtată pe braţe sau în faetoane trase de tinerii vestitelor metropole, păşea modestă pe strada Lăpuşneanu, căutând cu emoţia amintirilor clădirea Conservatorului din strada Banu, unde studiase şi luase aripi, şi revăzând încântată Palatul Roznovanu şi Teatrul, în care avusese primele succese sub privirile maeştrilor ieşeni.

Se găzduia, de obicei, în fosta ei locuinţă de la etajul micului hotel „De France“ numit şi „Paris“ (fostul „dâEurope“), adăpostit în casele Constantinescu, trecute apoi avocatului Gh. Irimiescu.

Şi ce sărbătoare era în zilele ei muzicale dăruite laşului! Hotelul era ascuns în păduri de brazi, camera din fosta locuinţă se transforma în seră de plante tropicale, iar în stradă, la scară, o aşteptau ovaţionând, studenţii. Însoţind-o cu braţele pline de flori, se înhămau la trăsură, în locul cailor şi o purtau cântând pe dragile lor străzi: Copou, Lăpuşneanu, Ştefan cel Mare.

Concertele Divei la Iaşi nu aveau nevoie de prezentări. Ajungea doar un anunţ ca acela din ianuarie 1896: „Darclée la Iaşi“ publicat în “Evenimentul“. Entuziasmul cuprinsese oraşul, întâlnirea cu celebra interpretă fiind considerată o mare sărbătoare, tineretul „a luat hotărârea de a veni la teatru în ţinuta de gală. Spectacolul, opera şi interpreta au fost sublime“ (lulia D. Dinu, „Sunetul era lumină…“)

Alteori, îşi găsea liniştea mergând la Cotnari, lângă Iaşi, în mult dorita casă a bătrâneţilor, pe care o cumpărase de la fostul socru Nicu Hartulari cu două hectare de vie. Aici o aşteptau amintirile copilăriei mutate acolo, cât şi vechea pianină în faţa căreia seara se aşeza visătoare, interpretând lieduri şi cuplete ce ajungeau la urechile sătenilor, aşezaţi pe marginea şanţurilor drumurilor, ca în fotoliile teatrelor…

S-a retras după 30 de ani de activitate neîntreruptă

Retrasă din activitatea muzicală în anii grei ai războiului din 1918, „ilustra divă“ se depărţea de scenă la teatrul de operă „Pergola“, din Florenţa, înainte de a apărea semnele de alterare a vocii. Avea peste 30 ani de activitate neîntreruptă, prea mulţi pentru o cântăreaţă.

A locuit un timp la Milano, pentru a se ocupa de educaţia fiului care va deveni mai târziu talentatul compozitor Ion Hartulari-Darclée, autorul unor lucrări importante.

S-a întors definitiv în ţară prin septembrie 1936, coborând din tren la Bucureşti cu credinţa că va continua activitatea la o şcoală de canto pe care dorea s-o înfiinţeze. Era adepta crezului lui Enescu: „Să te odihneşti de muncă prin altă muncă!“ A petrecut o parte din toamna anului 1936 acasă, la Cotnari, susţinând activitatea „Asociaţiei pentru Propăşirea Cotnarilor“. Seara, cânta la pian spre bucuria sătenilor ce o ascultau ca pe o zeitate.

Aşteptând împlinirea visului ei de profesoară, a trăit într-un dureros anonimat la hotelul bucureştean Bratu din strada Polizu, în preajma gării. Fiindcă nu avea pensie, la cei 76 de ani, ducea o viaţă dificilă, despărţindu-se pe rând de amintirile tinereţii pe care le-ar fi păstrat pentru istorie, dar pe care a trebuit să le înstrăineze din cauza lipsurilor.

I s-au făcut multe promisiuni, au intervenit pentru o pensie Geoge Enescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, dar nu s-a finalizat nimic. Din indiferenţă, sau fiindcă ţara trecea prin momentele grele ale ajunului viitorului Război Mondial.

Deprimată şi bolnavă, la sfârşitul lunii decembrie 1938, s-a internat la Spitalul Filantropia, chinuită de dureri, stingându-se din viaţă la 12 ianuarie 1939, doborâtă de un sarcom hepatic. Încercase să înfrunte moartea, interpretând un refren, ascultat cu durere de o personalul medical. „Privighetoarea Carpaţilor“, Hariclea Darclée, „una dintre cele mai de seamă artiste lirice din toate timpurile“, interpreta a peste 60 de roluri în opere celebre, murea în sărăcie.

Funeraliile şi înmormântarea la Belu au fost suportate de Ambasada Italiei, pentru care răposata rămânea „o artistă naţională“. Şi cât dorise întoarcerea în ţară, acasă, la Bucureşti: „Tot ceea ce fac este ca să câştig dreptul de a mă întoarce definitiv acasă“, îi scrisese odată mamei.

Casele Irimescu au rezistat până în 1988

Aproape neschimbate, casele Irimescu de la Iaşi s-au păstrat până prin 1988, lângă vechile bolţi din clădirea alăturată, Strasshoffer (foto stânga), în care se pitiseră o agenţie CEC, o librărie şi un mic atelier foto. Erau aproape singurele vestigii rămase de la străbunii veacului trecut. Vechea locuinţă se păstra pe colţ cu strada Banu, chiar în faţa uşii de intrare la vechiul sediu al telefoanelor (unde este acum aripa blocului Nr. 7 B) şi adăpostea la parter cofetăria Făget, ducând mai departe tradiţia fostei locante „Cafe de Paris“, cafeneaua literară a vechilor junimişti. Aici se sărbătorise, de câteva ori, Aniversarea Junimii (1868, 1871, 1872, 1877).

Alături de cofetăria Făget, deasupra uşii din fosta strada Banu (desfiinţată astăzi de blocul cu numărul 7) se găsea încă porticul hârtoiat de vânturi al fostului hotel „Paris“ (foto dreapta, pe colt) cu cerdac larg spre valea pitorească a Bahluiului, pe care vechii ieşeni cereau fixarea unei plăci de amintire a vestitei sale locatare, Hariclea Hartulari Darclée.

Un articol din „Flacăra laşului“ din 6 septembrie 1987 pleda pentru păstrarea clădirii cu adânci rezonanţe istorice şi, deşi ideea avea tot mai mulţi aderenţi, adepţii „sistematizărilor“ nu renunţau la ridicarea unor blocuri pe locul său.

Pentru a se curma discuţiile, autorităţile vremii au decis să intre în acţiune buldozerele şi apoi a început ridicarea noilor construcţii întinse astăzi de la Biserica Banu şi până la vechiul sediu al telefoanelor, aşternându-se uitarea, nedreaptă, peste o amintire scumpă, ce merită reînviată măcar la 12 ianuarie 2009 cu prilejul a împlinirii a 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a artistei.

La 135 de ani de la naştere, în 1995, Brăila i-a adus omagiu, organizând Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée“, prima ediţie desfăşurându-se în 1997 şi repetându-se la fiecare doi ani. Se desfăşoară la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, oraşul unde în care a cântat în anul 1881, când locuia cu soţul acolo. Centenarul naşterii îl sărbătorise Teatrul de operă şi balet din Bucureşti, în anul 1960.

Take Ionescu

Continuând a prezenta locuri istorice sau oameni de seamă care s-au aflat la cârma ţării în momente deosebite din istoria ei, precum războiul mondial de acum 90 de ani, astăzi, vom poposi în Iaşi, pe strada numită, pe vremuri, Lăţescu, apoi Puşchin şi Titu Maiorescu, în zilele noastre. De ce? Fiindcă în zilele anilor 1916-1918, cu mare încărcătură de lacrimi şi durere, această stradă era des pomenită şi mult vizitată de ieşeni şi de oaspeţii lor, refugiaţi din Oltenia, Dobrogea şi Muntenia, ca şi de tribunii Ardealului, în frunte cu Octavian Goga.

Pe strada Lăţescu a locuit, în anii aceia, ministrul Take (sau Tache) Ionescu, (numit la liceu Dimitrie Ionescu), figură importantă a vieţii politice româneşti din secolul trecut. Născut la Ploieşti (în 13 octombrie 1858), unde a învăţat clasele primare şi a început cursurile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel“, continuate la „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi apoi la facultatea juridică din Paris, a luat doctoratul în drept, avându-l coleg de studii pe celebrul om politic francez Raymond Poincare, preşedintele de mai târziu al Franţei.

Întors acasă, bun cunoscător al doctrinei juridice şi legislaţiei internaţionale, s-a afirmat cu strălucire la barou şi în viaţa politică, fiind un orator fermecător, primind porecla „Take gură de aur“ sau „artist al cuvântului“, potrivit lui Delavrancea, şi el recunoscut cuvântător. Drept consecinţă, la 26 de ani, Take Ionescu ajungea deputat, iar la 33, ministru al Cultelor, devenind „prima vioară“ în cabinetul guvernului Lascăr Catargiu (noiembrie 1891-octombrie 1895), primind apoi mereu demnităţi în conducerea ţării.

A înfiinţat Partidul Conservator-Democrat

Cunoscând viaţa grea a ţăranilor lipsiţi de pământ, sărăciţi şi oprimaţi adesea de stăpâni hulpavi, socotea necesară împroprietărirea, înfiinţarea unor instituţii de credit româneşti pentru ajutorarea lor. Dornic de înfăptuiri sociale, în anul 1908 (acum 100 de ani) a înfiinţat Partidul Conservator-Democrat, la care au aderat mai mulţi intelectuali, între care Delavrancea şi Caragiale, critici acerbi ai vieţii politice româneşti.

Însoţindu-l în turneele electorale, Caragiale îl descria pe Take Ionescu: „patriot neobosit şi înţelept“ ce „cuprinde cu acelaşi interes, discută cu aceeaşi sârguinţă, rezolvă cu aceeaşi pătrundere problemele politice şi sociale“ („Opinia“, 30 ianuarie 1908). Mergând şi la Ploieşti, în martie 1908, acolo declara: „Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu pentru ca este şeful partidului; şefia nu a luat-o el, i-aţi dat-o Dumneavoastră. Gloria i-o va da viitorul, iar reputaţia i-a dat-o trecutul.“

Alăturându-se conservatorilor şi tânărul jurist Nicolae Titulescu (1882-1941), Take Ionescu i-a salutat debutul ca deputat în 1912: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească, şi acest talent este al nostru“.

Ajuns la Iaşi, s-a adăpostit în casa farmacistului Konia, din strada Lăţescu, nr. 4

Implicat în marile evenimente europene, Take Ionescu a participat la Conferinţa de Pace de la Bucureşti în 1913, după al doilea război balcanic, susţinând cauza României care a primit cele două judeţe dobrogene înstrăinate.

În preajma Primului Război Mondial, analizând situaţia, cu luciditatea sa caracteristică, spre deosebire de alţi oameni politici nehotărâţi, socotea că România nu-şi putea împlini visul reîntregirii Ardealului decât alături de Antantă. Prezicea chiar unele evenimente viitoare, arătând că războiul va dura vreo cinci ani. Pe lângă Austria, Germania, Franţa, Rusia, aflate în conflict, „va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Va fi vai de omenire. Dar de un lucru sunt sigur: că aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii mei România Mare. Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea tronuri prăbuşindu-se, vom vedea născându-se atotputernicia Americii, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga.“

Împreună cu N. Iorga, B. Delavrancea şi N. Titulescu, a sensibilizat populaţia pentru cauza eliberării fraţilor de peste munţi „care au acelaşi dor şi aceeaşi doină“. A participat la Consiliul de Coroană, de la Cotroceni, unde s-a hotărât alierea cu ţările Antantei şi a a trăi dureroasele zile ale pierderii Dobrogei, Olteniei şi Munteniei, căzute sub ocupaţia Puterilor Centrale, cât şi evacuarea pripită a capitalei în Moldova, după apropierea trupelor inamice de Bucureşti, la 12 noiembrie 1916. (Fiind cunoscut anti-centralist, trupele ocupante ale capitalei i-au devastat casa din strada Atena 25, arborând steagul lor pe acoperiş.)

Ajuns la Iaşi, s-a adăpostit în casa farmacistului Konia din strada Lăţescu nr. 4, observând cât de puţin se construise în fosta capitală a Moldovei după Unire.

Era foc şi pară pentru felul în care se desfăşuraseră pregătirile şi mersul războiului, pierzându-se mari teritorii (la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, feldmareşalul Mackensen intrând în Bucuresti), dar socotea că deşi „România Mică ajunsese şi mai mică“, situaţia trebuia privită cu calm şi organizată rezistenţa, rămânând credincios în victoria finală.

Unele întruniri ale Guvernului s-au ţinut la Greceanu sau la Take Ionescu acasă

Exodul populaţiei în Moldova (unde se refugiaseră peste un milion şi jumătate de persoane), tifosului exantematic cu peste 100.000 de morţi, absenţa oricărei raze de lumină pe frontul european provocaseră o derută generală. Elita se năpustise asupra guvernanţilor şi a politicienilor care vârâseră ţara în război, mulţi învinuind pe Ionel Brătianu, primul ministru socotit „ vinovat, dictator oriental“. Adepţii vechilor conservatori, filo centralişti, rămaşi în Bucureşti, se bucurau că la criticile şi poziţia lor se alăturau şi unii dintre antantiştii refugiaţi la Iaşi. Pentru a se curma lupta politicianistă dăunătoare intereselor ţării, la 11/24 decembrie 1916 s-a format un guvern de coaliţie, din partea Opoziţiei, la care participa Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Şeful său primea portofoliul Externelor, calitate în care a intervenit eficace la puterile aliate pentru acordarea ajutorului militar stabilit şi a adus la Iaşi, prin Rusia, mai mulţi miniştri apuseni să vadă la faţa locului situaţia în care ajunsese România. Alături de dânsul, în guvern a intrat şi ieşeanul Dimitrie Greceanu şi, deoarece lipsea o sală, pentru activităţile guvernamentale, unele întruniri ale guvernului s-au ţinut la Greceanu, pe strada Carol sau la Take Ionescu, pe Strada Lăţescu nr. 4.

Un glumeţ i-a poreclit locuinţa „oracolul nădejdilor din strada Lăţescu“

Casa din strada Lăţescu devenea locul unde mergeau politicieni, militari, membrii guvernului şi chiar simpli cetăţeni dornici să discute cu omul care îşi păstra cumpătul şi fără a ocoli adevărul şi situaţia gravă a ţării, găsea totdeauna un cuvânt de speranţă, cerând doar răbdare. Spre deosebire de alţi demnitari care se ascundeau de public, Take Ionescu vorbea cu toată lumea, răspundea întrebărilor gazetarilor şi neliniştilor cetăţenilor ce-l aşteptau la colţul străzii Lăţescu. Neavând acces la radiogramele militare, populaţia nu cunoştea situaţia de pe fronturi decât din ziarele cenzurate şi era înfricoşată de zvonuri. Fiindcă în cele mai dramatice situaţii ministrul găsea motive de îmbărbătare şi vedea un sfârşit fericit al războiului, un glumeţ i-a poreclit locuinţa „oracolul nădejdilor din strada Lăţescu“. Pe aceeaşi stradă se afla şi locuinţa consulului belgian, socotită a „defetismului“, fiindcă locatarul se plângea toată ziua de situaţia gravă în care se afla.

Cu toate părerile sale, adesea controversate, Take a rămas în guvernul de coaliţie până la demisia acestuia, în ianuarie 1918, când România izolată de aliaţi (datorită ieşirii din război a Rusiei prinsă de revoluţie) a fost nevoită să ceară pace Puterillor Centrale. Conducerea ţării a fost preluată de generalul Averescu şi apoi de guvernul filo centralist, condus de Al. Marghiloman (5/18 martie 1918).

Fiindcă se apropia finalul războiului şi urma bătălia diplomatică pentru pace, în iunie 1918 Take Ionescu pleca la Paris pentru pregătirea terenului şi informarea opiniei publice europene despre dreptul provinciilor româneşti ocupate la unitate naţională. Sosirea lui coincidea cu începutul ofensive aliate din mijlocul lunii iulie 1918, care avea să aducă, în câteva luni, victoria Antantei.

Stridiile care i-au adus moartea

La 6 septembrie 1918, s-a constituit Comitetul Naţional Român din Paris, instituţie reprezentativă destinată a apăra interesele României pe lângă emisarii Guvernelor Antantei. În octombrie, Comitetul, format din mari personalităţi, se transforma în Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, preşedinte fiind ales Take Ionescu. Mai târziu venea şi delegaţia guvernamentală condusă de Ionel Brătianu şi se alătura chiar şi regina Maria, deoarece unii diplomaţi ai Antantei nu acceptau toate cerinţele româneşti. Tratatul de pace se încheia abia în 4 iunie 1920, la Trianon.

Dezamăgit după schimbarea guvernului, la conducerea căruia se afla, în martie 1922 călătorea în Italia. Acolo, într-un restauran, la Neapole, a avut ghinionul să mănânce stridiile „pe care i le oferea cu insistenţă o vânzătoare“, după care s-a îmbolnăvit. A decedat într-un sanatoriu din Roma, la 21 iunie 1922, presupunându-se că din cauza febrei tifoide, contractate în urma consumului stridiilor. Evenimentul a dat naştere unor speculaţii, deoarece nici o altă persoană consumatoare de stridii în restaurant nu s-a îmbolnăvit, iar vânzătoarea respectivă a dispărut.

Vestea încetării din viaţa a marelui bărbat politic Take Ionescu, la doar de 63 ani, a produs consternare. Adus în ţară, a fost înmormântat la Mănăstirea Sinaia, de faţă cu oficialităţile ţării, şeful guvernului Ionel Brătianu arătând că: „la înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa“. Lăsase averea Academiei Române, în casa din strada Atena nr. 26 instalându-se mai târziu Institutul de Etnografie şi Folclor.

În ziua înhumării, la Iaşi, unii dintre cei care îl ascultaseră înfriguraţi în zilele războiului s-au adunat în faţa casei din strada Lăţescu, arborând la poartă steagul României în bernă.

Privită cu duioşie de străbunici şi bunici, clădirea scundă doar cu parter din strada Lăţescu nr. 4, a rezistat până în august 1944, când a fost lovită de bombele frontului şi apoi a fost înlocuită cu un bloc pe care ar trebui să se fixeze o placă de amintire. Era a doua clădire pe dreapta, la intrarea străzii Titu Maiorescu de azi.