Vom alege intre PD-L si PSD-L?
Miron Beteg
mironbeteg@yahoo.com
La sfârşitul săptămânii trecute a avut loc o întâlnire, care n-a rămas tocmai de taină, între PSD şi PNL. În absenţa lui Geoană. Iliescu şi Năstase încep din nou să negocieze. Ascensiunea lor e mai rapidă şi mai eficientă decât le-ar conveni multora. Se pare că pesediştii au dat asigurări că Guvernul nu va cădea în urma unei moţiuni de cenzură. Dar de acolo-ncolo? Ce poate negocia Partidul Liberal cu social-democraţii? Probabil – totul! Prin negocieri recunoscute cu jumătate de gură s-a născut şi PD-L.
Bănuitul om din umbră al Guvernului Tăriceanu, omul care face aproape cât bugetul României, Dinu Patriciu, nu s-a sfiit niciodată să recunoască faptul că, de mai multe ori, a militat pentru o apropiere între liberali şi social-democraţi. Plictisul lui de politica militantă pare să fi venit şi de aici: false rupturi ideologice au dus la dezastre economice. Cel puţin pentru el. Nu ştiu cât o fi furat de la stat, nu ştiu de câte datorii o fi fost iertat, cât o fi fost ironie superioară şi cât nervi în „vizitele” sale la DNA, dar în acest moment e limpede că liberalismul, atâta cât mai e, stă la umbra poziţiei sale în clasamentul Forbes. Când Patriciu declară că nu vede nimic rău în colaborarea dintre PSD şi PNL, iritările câte unui lider local chiar nu contează.
Părăsind cu zgomot PNL, grupul Stolojan a spus că o face tocmai în numele liberalismului „adevărat”. Vă mai amintiţi reacţiile ce făceau apel la istoria liberală atunci când li se reproşa că, de fapt, pleacă nu în numele liberalismului, ci al Cotrocenilor? Joaca verbală de copii tembeli: „eu sunt liberal, tu nu eşti cu adevărat liberal”? Din liberali „autentici” au devenit liberal-democraţi, apoi democrat-liberali, iar acum sunt oameni de pluton într-un partid prezidenţial. E atâta liberalism în PD-L cât polen care poate provoca alergii într-un album de artă despre flori.
Părea că, la răpirea din S(e)r(a)i a lui Stolojan, în PNL a rămas „nucleul dur”. Discursurile lui Crin Antonescu ori Ludovic Orban, nervii delicaţi ai lui Tăriceanu sau prezenţa sigură pe sine a lui Varujan Vosganian, inteligenţa ministrului agriculturii şi sictirul feminin al Noricăi Nicolai au lăsat, o vreme, senzaţia că în România mai există un partid liberal. Nu! Pur şi simplu era vorba de o gupare antibăsesciană. Ori a fi antibăsescian nu înseamnă a fi şi liberal. Orice înţelegere, alta decât una la nivelul votului parlamentar, între PSD şi PNL ar urma, punct cu punct, traseul liberalilor alipiţi PD. E stranie, şi inexplicabilă, inconsistenţa liberalismului românesc. Câţiva lideri vor pleca, alţii vor plânge în pumni, iar peisajul politic se va îmbogăţi cu un nou partid: PSD-L.
Într-un show american de televiziune (după ce scenariştii au ieşit din grevă, pentru că poanta e chiar bună), un ipotetic interviu cu Raul Castro se termina cu întrebarea: „Ce se va întâmpla după moartea lui Fidel Castro?” Răspunsul lui Raul: „Va începe să pută şi va trebui să-l îngropăm.” Acuma, eu pe cine să întreb ce se va petrece cu liberalismul după moartea liberalismului? Că deja, s-o recunoaştem, a început să pută.