Cu bocancii prin caviar

Miron Beteg
mironbeteg@yahoo.com

Discuţii despre viitorul învăţământului românesc, concretizate într-o hârtie semnată cu fast de toate partidele, mai puţin PRM, dar fără nici o valoare, o lege a uninominalului aproape gata, dar aşa gândită încât tot „lista să trăiască”, propuneri de alegeri anticipate, reveniri spectaculoase în PSD, promovări năucitoare în PD-L, varianta jună, iritări ale lui Tăriceanu împotriva Uniunii Europene că vrea să bage nişte fonduri în buzunarul Guvernului, marea descoperire că nu vor fi bani de pensii de la anul. A!, şi că Mutu s-a accidentat. Toate aceste ştiri pălesc naintea uneia aruncată pe piaţă în urmă cu două sau trei zile de un cotidian central: Prozacul e tot atât de eficient precum o bomboană. Cel mai cunoscut antidepresiv din lume valorează cît nişte pietricele de râu ţinute în gură. Când se simţeau neputincioşi, părăsiţi, goi pe dinăuntru, sute de mii de români luau Prozac. Şi aveau senzaţia că lumea devine mai bună. Culmea e că, până la urmă, efectul placebo funcţionează doar la oamenii sănătoşi. Sute de mii de oameni sănătoşi s-au simţit mai bine tocmai pentru că nu au fost, niciodată, bolnavi.

Mai citesc odată ştirea şi mă întreb dacă, din decembrie 89 încoace, n-am folosit, ca popor, politica pe post de Prozac. Dacă n-am pus atâta încredere, dacă n-am irosit atâtea energii, dacă nu ne-am risipit prea mult într-un spaţiu care, până la capăt, nu merita aşa de multă atenţie. Dacă n-am fost păcăliţi să luăm Prozac politic de nişte indivizi care s-au priceput foarte bine să ne întreţină boli imaginare, mizând, din când în când, şmechereşte, pe efectul placebo. Boala noastră n-a fost decât profitul lor, precum cel al unei companii farmaceutice care ştie că vinde zahar pudră şi nu medicamente. Iluzia că politica e „un lucru foarte mare” ne-a făcut, uneori, să credem că totul se reduce la ea.

Problema e că, uneori, politicieni din primele rânduri au reacţionat la fel, nu doar noi, amărâţii de pe margine. După ce-l lovise plictisul şi spleenul, declarându-se învins de securitate, domnul Constantinescu, cel scârbit de toţi şi de toate, conform efectului placebo s-a hotărît (vă mai amintiţi?) că este un soi de Mesia cu gărzi de corp plătite de la buget, fără de care ţara ar cădea într-un întuneric fără de scăpare, într-un soi de obscurantism pesedisto-euroatlantic. La fel se comportă în aceste zile Mircea Geoană, obsedat de alegerile anticipate şi de faptul că ţara nu mai poate rămâne pe mâna peneliştilor încă un an. Şi el vede boală acolo unde nu e, şi propune soluţii care nu există. 

Preşedintele PSD, precum vechiul „lider regional”, pare într-o depresie politică.
Cred că singurii – şi poate din cauza asta au avut priza la electorat pe care au avut-o – care nu s-au autoamăgit cu efectul placebo al unor antidepresive sociale imaginare au fost Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Deşi politica amândurora e uneori de tot jegoasă, ei au fost marii farmacişti ai neamului. Să vedem, totuşi, cât se va mai putea miza în ţara asta pe boli imaginare.

(Jurnal bihorean, 28 februarie 2008)

This entry was posted on Joi, Februarie 28th, 2008 at 2:45 pm and is filed under Politica. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.