Când Basescu are dreptate
Miron Beteg
Două ştiri. Prima: preşedintele Traian Băsescu a afirmat, într-un interviu televizat, că – în România acestor ani – clasa politică este „ca o zoaie pe un geam”. A doua, aproape nebăgată în seamă: tot în România acestor ani, un copil de şase ani a murit de foame. Legând cele două ştiri, e pentru prima oară când sunt tentat să-i dau dreptate preşedintelui. Când mi se pare că nu exagerează. Pentru că doar o ţară cu astfel de politicieni poate fi o ţară cu instituţii care să funcţioneze atât de prost. Vorbele preşedintelui i-au stârnit pe toţi. S-au trudit să dea şi ei declaraţii cât mai spectaculoase. Şi în vremea asta, într-un sicriu de carton presat, în România politicienilor ofuscaţi şi a instituţiilor impotente, un puşti de şase ani era vârât în pământul umed.
Tată alcoolic, mamă oligofrenă. Carnetele de alocaţie ale copilului mort şi ale fraţilor erau păstrate direct de birtaş, ca o garanţie că tatăl îşi va plăti alcoolul ieftin consumat. Înainte de a muri, până la dispensar pruncul a parcurs mai bine de zece kilometri pe jos. Repet: pe jos. La dispensar nu era nici un medic. El murea de foame şi, prin telefon, i s-au recomandat antibiotice. Apoi, tăcut, cu siguranţă fără să priceapă ce se întâmplă cu el, a murit. Şi toate astea, într-o ţară în care politicienii se joacă de-a războiul între palate, de-a declaraţiile spectaculoase, de-a Europa.
Primul instinct e să-i acuzi pe cei doi părinţi. Apoi îţi aminteşti că eşti într-o ţară din UE. O ţară care ar trebui să aibă instituţii funcţionale. O ţară în care preşedintele şi primul-ministru n-ar trebui să discute despre formele Noricăi Nicolai, ci despre lipsa medicilor din dispensare, despre foame şi despre instituţiile ce ar trebui să funcţioneze. Mai cu seamă despre instituţiile care ar trebui să funcţioneze. Într-o ţară cât de cât de Doamne-ajută, copilul mort de foame în urmă cu o săptămână era de mult luat din custodia a doi iresponsabili. Şi ar fi fost salvat. Pare atât de simplu. Dar la noi totul e politică şi lenevie. Şi, din când în când, puţină moarte.
Hai să fim mai atenţi la lucrurile „mărunte”, la problemele de lângă noi. Să ne revolte mai tare nepăsarea unor instituţii care lasă copiii pe mâna unor iresponsabili, care lasă un puşti de şase ani să moară de foame într-o Românie aşa-zis europeană (chiar, ce naiba are de-a face foamea cu o Europă a bunăstării?), decât faptul că un liberal n-a fost numit la justiţie ori că Băsescu nu-l înghite defel pe Tăriceanu. Suntem atât de atenţi la lucrurile mari, încât uităm că viaţa e făcută din întâmplări mici, banale, cotidiene. Civilizaţia Europei în care ne-am integrat e compusă, vorba cuiva, din „bucuriile simple”.
Când a pomenit de zoaiele de pe geam, preşedintele Băsescu a spus că din cauza lor se vede prost şi către, şi dinspre Europa. Când încă se moare de foame în ţara asta, e atâta întuneric, încât mă tem că zoaiele respective au acoperit de tot geamurile, încât nu mai străbate nici un strop de lumină. Ca să nu spun că, din când în când, mi-e teamă că România, deşi ne iluzionăm, nu mai are nici un geam nezidit care să dea spre Europa.
(Jurnal bihorean, 12 februarie, 2008)