Cu bocancii prin caviar

Miron Beteg
mironbeteg@yahoo.com
Preşedintele a sărit să-ţi apere mezina de atacurile din presă. În loc să o ferească de ea însăşi, se războieşte cu întreaga lume. Face asta pentru că îşi permite. Îi permit funcţia şi averea. Iar în timp ce o puştioaică agramată e apărată de la cel mai înalt nivel al statului, Guvernul, aparent liberal, notează într-un act oficial un lucru care m-a oripilat. Guvernul nu este de acord cu creşterea alocaţiilor pentru copii, deoarece ar putea duce la creşterea numărului de copii din familiile sărace. Groaznic! În timp ce Băsescu îşi protejează odorul cu de exprimare, dar mare lider politic, Guvernul se leagă de ne-născuţi.

Problema nu e că se nasc copii în familii sărace. Problema e că există sărăcie. Că milioane de români îşi caută bucata de pâine pe alte meridiane, lăsându-şi progeniturile de izbelişte. Nu la nivel material, ci la nivel sentimental. Nu importă că apar prunci din mariaje care nu adună nici măcar minimul pe economie. Contează că nu ştim să-i creştem. Că sistemul românesc de învăţământ e într-o veşnică hăbăuceală. Că odată intraţi pe porţile şcolii se simt nu elevi, ci sărăntoci care buchisesc alfabetul. N-are a face că se aud scâncete în case de chirpici, în apartamente deconectate de la căldură ori în cartiere în care nici poliţia nu are curajul să intre neînsoţită. Esenţial e că, atunci când fac ochi, când încep să priceapă oarece, societatea le oferă un model existenţial dezastruos. Un model cultural la limită. Copiii n-au drept de vot. Pensionarii – da. Am eu un sentiment de jenă interioară când îmi amintesc de circul mediatic din jurul măririi pensiilor, de laudele „furate” între partide, mai ales între PNL şi PSD, ca şi cum două ar mai fi fost probleme de rezolvat în ţara asta: încălzirea globală şi situaţia pensionarilor.

Abia acum devine limpede cât politicianism, cât calcul electoral a fost în acea măsură luată cu tot tam-tam-ul de rigoare. În plus, fraza apărută într-u act oficial al Guvernului dă dovadă şi de ruptura crâncenă care a apărut în societatea românească. Cei de la putere, oamenii politici în general, au devenit atât de subţiri, de finuţi, de aristocratici încât bănuiesc întreg poporul român de grobianism şi ţigăneală. Începe să le fie silă de noi. Traian Băsescu, născut, probabil, ca Borges, într-o bibliotecă, i-a numit pe gazetari „tonomate în euro”. Le vâri teancul de euro la începutul lunii şi ei repetă acelaşi lucru. În abesnţa teancului de euro preşedintele nu crede că l-ar critica oarecine. Guvernul Tăriceanu, tergiversând creşterea alocaţiilor pentru copii, bănuie întreaga populaţie a României care nu-şi schimbă Mecedesurile ca pe ciorapi şi nici nu-şi botează urmaşii cu sute de invitaţi şi în transmisiune directă la nu’ş ce televiziune, că ar fi un soi de „tonomat de făcut copii”. Iei familiile sărace, „le vâri” alocaţia crescută, şi din nouă în nouă luni mai face ochi câte un bebe scâncind. Cred că e cel mai jignitor lucru pe care l-a spus Guvernul liberal până acum despre poporul român.

Credeţi că dacă, pe vremea lui Ceauşescu, nu ar fi existat un program drastic de creştere, botezat încurajare, a natalităţii, iar un anumit preşedinte, nici nu mai contează care, ar fi fost cumplit de sărac, astăzi aveam un alt secretar general al tineretului PD-S? Eu mă îndoiesc.

Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com 

Trăim într-o ţară în care, în vreme ce pe un post de televiziune un important lider PNL spunea că partidul său vrea să coaguleze toate forţele de dreapta, pomenind, între cei pe care vor să-i ducă aproape, şi de Partidul Conservator, considerat de centru-dreapta, pe un alt post de televiziune un şef de la PSD vorbea de o apropiere între social-democraţi şi oamenii din partidul lui Dan Voiculescu. Partid înseamnă – printre altele – şi ideologie. O chestie minoră pe care, în România, nimeni nu o bagă în seamă. Nimeni nu ştie la ce foloseşte, cum arată, cu ce se hrăneşte, deşi sunt grămezi de ideologi pe metrul pătrat de partid. A mai vorbi în acest moment de stânga românească, de dreapta românească, a încerca să pui o minimă ordine nu e doar inutil, ci de-a dreptul caraghios. Altfel cum să-ţi explici faptul că partidul de stânga simte aproape PC, în vreme ce şi liberalii, plasaţi, măcar teoretic, la dreapta, văd în conservatori oameni cu care s-ar putea înţelege chiar înainte de alegeri? Fostul Guvern Năstase, bănuit stângist şi la umbra mucegaiului moscovit iliescian, a luat, uneori, măsuri mai liberale decât Guvernul Tăriceanu. Tipul de protecţie socială practicat de actualul executiv (creşterea pensiilor, să zicem, dublată de inventarea a tot soiul de alte taxe) ar ţine de o social democraţie greţoasă, de care s-ar ruşina până şi Miron Mitrea sau Nicolae Văcăroiu. 

Diferenţa dintre PD-L şi PNL ţine de neiubirea dintre Băsescu şi Tăriceanu. Preşedinţia trimite scrisori deschise către şeful guvernului, pentru că încă nu s-a auzit de e-mail-uri deschise. Geoană se visează prim-ministru, ceilalţi lideri PSD spun că executivul îşi va duce până la capăt mandatul. Până şi ungurii s-au împărţit în două. PRM va trebui să însemne şi altceva decât C. V. Tudor dacă mai vrea să intre în Parlament după ce Curtea Constituţională a dat liber uninominalului, PNG îi iubeşte şi îi urăşte pe toţi, în funcţie de toanele lui Becali, iar din PNŢ-CD a rămas, bănuiesc, o ştampilă, o listă de nume şi un tricolor prăfuit. 

Ce poţi alege din această marmeladă politică? Din acest amestec de nesimţire şi interes, de tupeu şi infracţionalitate? Vin localele şi vom fi obligaţi să punem ştampila. Cei care vom merge la vot. Cum să diferenţiezi? De câte ori încerc să pun oarece ordine în acest peisaj, am senzaţia că mă chinui să înaintez cu un zid în faţă. Vanghelie e băşcălit că a trimis o scrisoare liderilor MISA, cerîndu-le să se alăture PSD şi chiar prezentându-şi scuze că până acum social-democraţii nu i-au băgat în seamă. Cu instinctul lui – în România politica se face din interes şi din instict – Vanghelie a simţit că, până la capăt, te poate legitima şi un borcan cu analize. Am auzit de alianţe cu sindicate, cu organizaţii ale societăţii civile, dar încă de alianţe politice cu spirale ale integrării în absolut nu mi-a fost dat să aflu. Oameni cu o asemenea mentalitate vor veni să ne ceară votul. Oameni ca Vanghelie vor fi cei între care va trebui să alegem. Iar apoi, probabil, vom bea politica direct din borcan. Pentru că o merităm.

Miron Beteg
mironbeteg@yahoo.com

La sfârşitul săptămânii trecute a avut loc o întâlnire, care n-a rămas tocmai de taină, între PSD şi PNL. În absenţa lui Geoană. Iliescu şi Năstase încep din nou să negocieze. Ascensiunea lor e mai rapidă şi mai eficientă decât le-ar conveni multora. Se pare că pesediştii au dat asigurări că Guvernul nu va cădea în urma unei moţiuni de cenzură. Dar de acolo-ncolo? Ce poate negocia Partidul Liberal cu social-democraţii? Probabil – totul! Prin negocieri recunoscute cu jumătate de gură s-a născut şi PD-L.

Bănuitul om din umbră al Guvernului Tăriceanu, omul care face aproape cât bugetul României, Dinu Patriciu, nu s-a sfiit niciodată să recunoască faptul că, de mai multe ori, a militat pentru o apropiere între liberali şi social-democraţi. Plictisul lui de politica militantă pare să fi venit şi de aici: false rupturi ideologice au dus la dezastre economice. Cel puţin pentru el. Nu ştiu cât o fi furat de la stat, nu ştiu de câte datorii o fi fost iertat, cât o fi fost ironie superioară şi cât nervi în „vizitele” sale la DNA, dar în acest moment e limpede că liberalismul, atâta cât mai e, stă la umbra poziţiei sale în clasamentul Forbes. Când Patriciu declară că nu vede nimic rău în colaborarea dintre PSD şi PNL, iritările câte unui lider local chiar nu contează.

Părăsind cu zgomot PNL, grupul Stolojan a spus că o face tocmai în numele liberalismului „adevărat”. Vă mai amintiţi reacţiile ce făceau apel la istoria liberală atunci când li se reproşa că, de fapt, pleacă nu în numele liberalismului, ci al Cotrocenilor? Joaca verbală de copii tembeli: „eu sunt liberal, tu nu eşti cu adevărat liberal”? Din liberali „autentici” au devenit liberal-democraţi, apoi democrat-liberali, iar acum sunt oameni de pluton într-un partid prezidenţial. E atâta liberalism în PD-L cât polen care poate provoca alergii într-un album de artă despre flori.

Părea că, la răpirea din S(e)r(a)i a lui Stolojan, în PNL a rămas „nucleul dur”. Discursurile lui Crin Antonescu ori Ludovic Orban, nervii delicaţi ai lui Tăriceanu sau prezenţa sigură pe sine a lui Varujan Vosganian, inteligenţa ministrului agriculturii şi sictirul feminin al Noricăi Nicolai au lăsat, o vreme, senzaţia că în România mai există un partid liberal. Nu! Pur şi simplu era vorba de o gupare antibăsesciană. Ori a fi antibăsescian nu înseamnă a fi şi liberal. Orice înţelegere, alta decât una la nivelul votului parlamentar, între PSD şi PNL ar urma, punct cu punct, traseul liberalilor alipiţi PD. E stranie, şi inexplicabilă, inconsistenţa liberalismului românesc. Câţiva lideri vor pleca, alţii vor plânge în pumni, iar peisajul politic se va îmbogăţi cu un nou partid: PSD-L.

Într-un show american de televiziune (după ce scenariştii au ieşit din grevă, pentru că poanta e chiar bună), un ipotetic interviu cu Raul Castro se termina cu întrebarea: „Ce se va întâmpla după moartea lui Fidel Castro?” Răspunsul lui Raul: „Va începe să pută şi va trebui să-l îngropăm.” Acuma, eu pe cine să întreb ce se va petrece cu liberalismul după moartea liberalismului? Că deja, s-o recunoaştem, a început să pută.

 Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com

Religia rămâne în şcoli. E o veste pe care unele gazete şi asociaţii civice ne-au transmis-o ca pe o mare victorie. Ministerul Educaţiei scosese iniţial, în noul proiect al Legii învătământului, studiul religiei în liceu. La presiunea BOR a dat înapoi şi a reintrodus studiul religiei în clasele terminale. S-a vorbit de voinţa „majorităţii ortodoxe” din România, ca şi în cazul scandalului cu renunţarea la icoane în clase.

Sunt ortodox. Dar un ortodox tot mai mirat. Un ortodox care n-a priceput de ce Patriarhia României a dat acel comunicat, straniu evaziv şi inutil despre jignirea altor religii, exact când în librării intrau primele exemplare din traducerea românească a „Versetelor satanice”. Un ortodox tot mai nedumerit că în loc ca biserica lui să construiască mai multe azile pentru săraci, pe cuprinsul întregii ţări, e dispusă să investească sute de miliarde într-o Catedrală doar pentru că – iertat să fiu! – mai marii săi au învăţat de la predecesorii comunişti, cu care se mai sfătuiau din când în când, ideea de monumentalitate greţoasă, gen Casa Poporului. Un ortodox aflat de tot în ceaţă în momentul în care a aflat că în programa şcolară nu e vorba de istoria religiilor, o materie absolut normală şi utilă, ci de religie pur şi simplu. Mai întâi părinţii, apoi tinerii hotărăsc „ce tip de confesiune vor alege”. Citatul e dintr-un comunicat oficial al Ministerului. Chiar nu pricep de ce trebuie adusă liturghia în clase şi altarul în cancelarie. Istoria religiilor, predată inteligent, i-ar uni pe copii. I-ar face să priceapă că sunt, dincolo de ei, lucruri care îi unesc. Orele de religie, aşa gândite însă, nu vor face decât să le atragă atenţia, săptămânal, că între ei existe diferenţe. Unele majore. Imaginaţi-vă două clase alăturate în care în una se cântă psalmi iar în cealaltă se recită Coranul.

E de tot periculoasă această confuzie între orele de religie în funcţie de confesiuni şi istoria religiei. Aşa tinerii nu vor şti niciodată că Iisus apare şi în versetele coranice, să zicem. Vor şti doar că nu numai nivelul social, mediul, şansa, slujbele părinţilor îi despart, ci şi religia. Ce oricum se simte dur la nivel material, acest studiu pe confesiuni va accentua şi la nivel spiritual. Vor şti nu doar că nu au aceleaşi conturi, dar nici măcar acelaşi cer înstelat deasupra capului.

Un amic, dascăl de geografie, îmi povestea că, la clasă, un puşti l-a întrebat, pe când toată lumea vorbea despre independenţa kosovară şi modificarea graniţelor în Europa, vag speriat: „Domnule profesor, asta înseamnă că trebuie să ne cumpărăm alte atlase geografice?”. Întrebarea face cât toată strategia Ministerului Educaţiei şi reflexele acaparatoare ale Bisericii Ortodoxe. E modul direct şi clar în care un copil înţelege lumea din jurul lui. Sau, în cazul nostru, amestecând biologia cu religia, naşterea universului cu „La început a fost cuvântul”, genetica şi învierea lui Lazăr – n-o înţelege. Nu-l lăsăm s-o înţeleagă. Ofensiva religiei asupra şcolii, tot mai agresivă, nu va face decât ca, la un moment dat, un puşti să-şi întrebe dascălul de religie, hăbăucit de cele ce i se întâmplă: „Domnule profesor, asta înseamnă că, de mâine, trebuie să ne cumpărăm un alt Iisus?”

(Jurnal bihorean, 4 martie 2008)

Miron Beteg
mironbeteg@yahoo.com

Discuţii despre viitorul învăţământului românesc, concretizate într-o hârtie semnată cu fast de toate partidele, mai puţin PRM, dar fără nici o valoare, o lege a uninominalului aproape gata, dar aşa gândită încât tot „lista să trăiască”, propuneri de alegeri anticipate, reveniri spectaculoase în PSD, promovări năucitoare în PD-L, varianta jună, iritări ale lui Tăriceanu împotriva Uniunii Europene că vrea să bage nişte fonduri în buzunarul Guvernului, marea descoperire că nu vor fi bani de pensii de la anul. A!, şi că Mutu s-a accidentat. Toate aceste ştiri pălesc naintea uneia aruncată pe piaţă în urmă cu două sau trei zile de un cotidian central: Prozacul e tot atât de eficient precum o bomboană. Cel mai cunoscut antidepresiv din lume valorează cît nişte pietricele de râu ţinute în gură. Când se simţeau neputincioşi, părăsiţi, goi pe dinăuntru, sute de mii de români luau Prozac. Şi aveau senzaţia că lumea devine mai bună. Culmea e că, până la urmă, efectul placebo funcţionează doar la oamenii sănătoşi. Sute de mii de oameni sănătoşi s-au simţit mai bine tocmai pentru că nu au fost, niciodată, bolnavi.

Mai citesc odată ştirea şi mă întreb dacă, din decembrie 89 încoace, n-am folosit, ca popor, politica pe post de Prozac. Dacă n-am pus atâta încredere, dacă n-am irosit atâtea energii, dacă nu ne-am risipit prea mult într-un spaţiu care, până la capăt, nu merita aşa de multă atenţie. Dacă n-am fost păcăliţi să luăm Prozac politic de nişte indivizi care s-au priceput foarte bine să ne întreţină boli imaginare, mizând, din când în când, şmechereşte, pe efectul placebo. Boala noastră n-a fost decât profitul lor, precum cel al unei companii farmaceutice care ştie că vinde zahar pudră şi nu medicamente. Iluzia că politica e „un lucru foarte mare” ne-a făcut, uneori, să credem că totul se reduce la ea.

Problema e că, uneori, politicieni din primele rânduri au reacţionat la fel, nu doar noi, amărâţii de pe margine. După ce-l lovise plictisul şi spleenul, declarându-se învins de securitate, domnul Constantinescu, cel scârbit de toţi şi de toate, conform efectului placebo s-a hotărît (vă mai amintiţi?) că este un soi de Mesia cu gărzi de corp plătite de la buget, fără de care ţara ar cădea într-un întuneric fără de scăpare, într-un soi de obscurantism pesedisto-euroatlantic. La fel se comportă în aceste zile Mircea Geoană, obsedat de alegerile anticipate şi de faptul că ţara nu mai poate rămâne pe mâna peneliştilor încă un an. Şi el vede boală acolo unde nu e, şi propune soluţii care nu există. 

Preşedintele PSD, precum vechiul „lider regional”, pare într-o depresie politică.
Cred că singurii – şi poate din cauza asta au avut priza la electorat pe care au avut-o – care nu s-au autoamăgit cu efectul placebo al unor antidepresive sociale imaginare au fost Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Deşi politica amândurora e uneori de tot jegoasă, ei au fost marii farmacişti ai neamului. Să vedem, totuşi, cât se va mai putea miza în ţara asta pe boli imaginare.

(Jurnal bihorean, 28 februarie 2008)

Miron Beteg
mironbeteg.yahoo.com

În sfârşit putem spune că, de duminică, la români politica a devenit o modă. Doar aşa poţi nimeri de pe podiumul de prezentare direct într-o funcţie de conducere a unui partid, chiar dacă e vorba numai de o organizaţie de tineret. Şi circul mediatic făcut în jurul alegerii Elenei Băsescu a fost unic. Televiziunile au transmis evenimentul în direct, de parcă ar fi fost vorba de aselenizare. Fără glumă, ştie cineva, aşa, repede, numele secretarului general al organizaţiei de tineret PNL? Sau al Partidului Conservator? Evident că nu. Până şi Dragobetele părea alaltăieri că s-a înscris în partidul lui Blaga şi al lui Videanu. Din beat de dragoste ajunsese beat de politică.

Am făcut eforturi serioase să-mi amintesc vreo luare de poziţie politică a Elenei Băsescu. Ceva din activitatea ei politică. Nu ţin minte decît că, odată, a mărturisit că nu l-a întrebat nimic pe tati înainte de a se apuca să pună ordine în treburile publice. Că de cîteva ori a apărut în public alături de cealaltă Elenă celebră a politicii româneşti, Elena Udrea. În rest, doar ştiri mondene, prezentări de modă, bănuieli jurnalistice că şi-a îmbunătăţit cu bisturiul „ideologia” şi celebra poveste cu fiul lui Hrebenciuc. Aveam lucruri mai bune de făcut decât să-mi forţez memoria pornind de la domnişoara Băsescu dacă nu m-ar fi surprins scorul de maidan cu care a câştigat şi declaraţia ei de după victorie. Nu aia că preşedintele Băsescu nu are nici o legătură cu victoria ei. Nici măcar comparaţia cu familia Bush. (Proastă comparaţie, oricum, punându-se în locul unui individ pe care jumătate dintre americani îl consideră nu doar fost alcoolic, nu doar prostuţ ci de-a dreptul analfabet.) Întrebată care este programul ei politic n-a spus nimic, ci doar că ea ştie să „relaţioneze” cu oamenii. La câte voturi a obţinut, chiar ştie să „relaţioneze”. Faptul că mai-marii partidului au susţinut-o fără nici o jenă ţine probabil tocmai de relaţionare.

Băsescu după Băsescu. În aceeaşi zi, după Fidel a venit Raul. Castro după Castro. E o glumă, evident. Sunt ţări în care nu doar averea se lasă moştenire, ci şi puterea. De parcă ar fi ţări din care emigrează toţi psihiatrii. Şi, ca de obicei, Emil Boc n-a ratat momentul. A lăudat-o pe Băseasca a’ mică şi a atacat alegerea lui Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional PSD. Când liderii unui partid sunt mai preocupaţi de ceea ce se întâmplă în alt partid decât în propria ogradă înseamnă că oarece nu e în regulă. PD-L chiar pare speriat de revenirea lui Adrian Năstase în prim-plan. Stolojan şi Boc vorbesc de restauraţie de parcă PSD ar plimba prin ţară mumia lui Lenin. Era limpede, de la bun început, că Mircea Geoană nu putea conduce PSD. Revenirea lui Năstase e normală.

Partea proastă, pentru noi, ceştilalţi, e că viitorul politic pare să se împartă între un politician care are mai multe ore de DNA în ultima vreme decît prezenţe în Parlament şi un 90-60-90 născut dintr-un hăhăit, simpatic uneori. Pentru că şi atunci, ştiţi dumneavoastră când, sunt convins că a tras un râs sănătos după, aprinzându-şi ţigara. Într-un an electoral să vedem ce iese din acest melanj.

(Jurnal bihorean, 26 februarie 2008)

Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com 

Va trece şi isteria Kosovo. Rusia o va ţine în continuare pe a ei, Uniunea Europeană şi Statele Unite vor face schimb de ambasadori cu noul stat apărut pe harta Europei. Un stătuleţ care va conta prea puţin în sine, fiind mai mult un punct de neînţelegere între cele două „foste” superputeri. Un punct de prelungire a războiului rece. Dar nu va schimba nimic. Rusia a anunţat, dinainte, prin vocea preşedintelui Putin, că va începe să se reînarmeze zdravăn ca răspuns la amplasarea de baze NATO tot mai aproape de graniţele sale. Deci nimic nou într-o posibilă relaţie „tensionată”. De pe teritoriul european au precizat clar că nu vor recunoaşte declaraţia de independenţă kosavară doar cîteva ţări. Un act de curaj, de responsabilitate ori un gest prin care recunosc că, de fapt, au probleme cu minorităţile? Câte ceva din toate. 

La noi, gestul UDMR de a nu vota aşa cum au votat toţi ceilalţi membri ai Parlamentului e inelegant, dar în logica politicii de pînă acum a Uniunii. Însă România e o ţară plină de abateri de la regulă. Şi cînd e vorba de abateri de la o regulă românească, situaţia, de cele mai multe ori, nimereşte în caraghioslîc. Tocmai fiindcă regulile româneşti sunt un melanj de balcanism sictirit cu false rigori occidentale, un amestec de fum de narghilea cu asceza etern îngheţată a unui Mont Blanc iluzoriu. În mod paradoxal, în România începutului de secol XXI tocmai regulile sunt refractare la reguli. Ce vreau să spun ? După ce a părut mai mult temă pentru analişti decît preocupare a cetăţeanului de rînd, la adunarea de susţinere a independenţei Kosovo din Secuime s-au adunat vreo sută de persoane. Şi harcovenii sunt plictisiţi de temă. Văzînd, după explozia naţionalistă  - şi din partea liderilor maghiari, şi din partea cîtorva politicieni români – cît de puţini s-au strîns într-un moment în care Europa era cu un ochi la Pristina şi cu unul la Harghita-Covasna, mi-am amintit de jalnica strînsură de ortaci pe care a reuşit-o în urmă cu vreo săptămînă Miron Cosma. Sunt, pur şi simplu, lucruri care mor firesc. E drept că în curbura Carpaţilor îţi poţi îngădui toate nostalgiile. Nu poţi, totuşi, reînvia momente apuse, chiar dacă sub ele încă arde, mocnit, un foc întreţinut cu greu şi artificial. Scaunele secuieşti aparţin retoricii politice, cum Miron Cosma unei istorii defuncte. 

Isteria Kosovo va trece. Sunt voci care atrag atenţia că după summitul NATO şi noi s-ar putea să ne mai îndulcim poziţia faţă de independenţa Kosovo. În actualele condiţii, e limpede că pot apărea state independente ori se pot desprinde regiuni doar cu voia Uniunii Europene. Transilvania – s-a pomenit de un scenariu şi în acest caz – poate fi pierdută nu prin voinţa cetăţenilor ei, nu în urma politicii de la Budapesta sau a uneltirilor UDMR. Transilvania poate fi pierdută doar prin acţiunile Guvernului României. Să fim mai atenţi la politica noastră externă decît la adunări de 100 de persoane în nu ştiu ce oraş în care se vorbeşte mai puţin româneşte. Pierderea Transilvaniei e o aberaţie, evident. Nu prea mi-l închipui pe Cioroianu leşinînd într-o cancelarie vieneză.

(Jurnal bihorean, 22 februarie 2008)

Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com 

Jean Paul Sartre şi-a scris „Fiinţă şi neant” într-o cafenea pariziană, câteva luni în şir, aşezându-se la aceeaşi masă. Pentru că îi era frig, purta o haină de blană artificială scurtă, căpătată, pare-se, de la o prostituată. Haina era de un roz (roz!) oribil, care îl oripila până şi pe patronul cafenelei. De acest Sartre, îmbrăcat într-un roz turbat, scriind un tratat de filozofie pe care istoria filosofiei nu-l poate lăsa deoparte şi făcând politică de stânga, lăudând Uniunea Sovietică fără să aibă habar ce înseamnă de fapt ţara sovietelor, nemulţumit de gustul cafelei, dar protestând violent împotriva „burghejilor”, îmi aminteşte, de câte ori îl văd sau îl aud, Mircea Geoană. Îl prinde atât de mult politica de stânga pe cât l-ar aranja rozul unui sacou ideologic ori pantofii cu toc cui. Nici măcar nu treci pe lângă „înlocuitori”, dar practici din greu erzaţul de stânga.

Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com 

Două ştiri. Prima: preşedintele Traian Băsescu a afirmat, într-un interviu televizat, că – în România acestor ani – clasa politică este „ca o zoaie pe un geam”. A doua, aproape nebăgată în seamă: tot în România acestor ani, un copil de şase ani a murit de foame. Legând cele două ştiri, e pentru prima oară când sunt tentat să-i dau dreptate preşedintelui. Când mi se pare că nu exagerează. Pentru că doar o ţară cu astfel de politicieni poate fi o ţară cu instituţii care să funcţioneze atât de prost. Vorbele preşedintelui i-au stârnit pe toţi. S-au trudit să dea şi ei declaraţii cât mai spectaculoase. Şi în vremea asta, într-un sicriu de carton presat, în România politicienilor ofuscaţi şi a instituţiilor impotente, un puşti de şase ani era vârât în pământul umed.

Tată alcoolic, mamă oligofrenă. Carnetele de alocaţie ale copilului mort şi ale fraţilor erau păstrate direct de birtaş, ca o garanţie că tatăl îşi va plăti alcoolul ieftin consumat. Înainte de a muri, până la dispensar pruncul a parcurs mai bine de zece kilometri pe jos. Repet: pe jos. La dispensar nu era nici un medic. El murea de foame şi, prin telefon, i s-au recomandat antibiotice. Apoi, tăcut, cu siguranţă fără să priceapă ce se întâmplă cu el, a murit. Şi toate astea, într-o ţară în care politicienii se joacă de-a războiul între palate, de-a declaraţiile spectaculoase, de-a Europa.

Primul instinct e să-i acuzi pe cei doi părinţi. Apoi îţi aminteşti că eşti într-o ţară din UE. O ţară care ar trebui să aibă instituţii funcţionale. O ţară în care preşedintele şi primul-ministru n-ar trebui să discute despre formele Noricăi Nicolai, ci despre lipsa medicilor din dispensare, despre foame şi despre instituţiile ce ar trebui să funcţioneze. Mai cu seamă despre instituţiile care ar trebui să funcţioneze. Într-o ţară cât de cât de Doamne-ajută, copilul mort de foame în urmă cu o săptămână era de mult luat din custodia a doi iresponsabili. Şi ar fi fost salvat. Pare atât de simplu. Dar la noi totul e politică şi lenevie. Şi, din când în când, puţină moarte.

Hai să fim mai atenţi la lucrurile „mărunte”, la problemele de lângă noi. Să ne revolte mai tare nepăsarea unor instituţii care lasă copiii pe mâna unor iresponsabili, care lasă un puşti de şase ani să moară de foame într-o Românie aşa-zis europeană (chiar, ce naiba are de-a face foamea cu o Europă a bunăstării?), decât faptul că un liberal n-a fost numit la justiţie ori că Băsescu nu-l înghite defel pe Tăriceanu. Suntem atât de atenţi la lucrurile mari, încât uităm că viaţa e făcută din întâmplări mici, banale, cotidiene. Civilizaţia Europei în care ne-am integrat e compusă, vorba cuiva, din „bucuriile simple”.

Când a pomenit de zoaiele de pe geam, preşedintele Băsescu a spus că din cauza lor se vede prost şi către, şi dinspre Europa. Când încă se moare de foame în ţara asta, e atâta întuneric, încât mă tem că zoaiele respective au acoperit de tot geamurile, încât nu mai străbate nici un strop de lumină. Ca să nu spun că, din când în când, mi-e teamă că România, deşi ne iluzionăm, nu mai are nici un geam nezidit care să dea spre Europa.

(Jurnal bihorean, 12 februarie, 2008)

Miron Beteg

mironbeteg@yahoo.com 

Banal: trăim în două Românii paralele. Ceva de genul acesta a spus şi Adrian Năstase pe când mătuşa Tamara era o simplă glumă de presă. Nu l-am crezut, am fost „cutremuraţi” de directeţea, simplitatea şi vulgaritatea de manea a actualului preşedinte. Ce-a ieşit – vedem. Am fost printre cei care l-au votat pe Băsescu. Printre cei care au optat pentru două Românii paralele. Noroc că mă încălzesc cu lemne, aşa că am destulă cenuşă să-mi torn în cap pentru această opţiune.

Părea, totuşi, să fie vorba de două Românii paralele la nivel de interese, venituri şi nivel de trai. Că unii suntem ruşinos de săraci, iar alţii ruşinos de bogaţi. Că pe unii ne interesează timpul probabil din Caraibe, iar pe alţii creşterea salariului mediu pe economie. Că unii minţim cu neruşinare de la tribune parlamentare sau din palate prezidenţiale, iar alţii zâmbim părând că punem bază pe cele spuse. Totuşi, farmaciile nu se pot desfiinţa, e necesar ca şcolile să funcţioneze în continuare, armata trebuie să pară bine dotată. Până aici am fi fost o ţară sud-americană nimerită la graniţa Maicii Rusii. Moldova, oricum, nu se pune.

Partea proastă e că, de-o vreme locuim, la vedere, fără ascunzişuri, într-o ţară a unor Constituţii paralele. Căci altfel – biet exemplu! – ce legătură ar putea fi între un text de constituţie, care protejează proprietatea, şi zecile de procese de la Strasbourg? Ce legătură poate fi între Constituţia României şi deciziile Curţii Constituţionale? Toţi gândim acum la măcelărirea CNSAS. La transformarea acestuia, pentru că aşa o cereau interesele electorale, într-un program educativ de grădiniţă ce ar putea trece, liniştit, la Ministerul Educaţiei. Curtea Constituţională a omorât CNSAS nici măcar după legile europene care ne-au fost impuse pentru porci şi miei. CNSAS a fost înjunghiat după buna tradiţie românească. N-am renunţat la tradiţie nici în acest caz: cuţitul în gât şi pârjolirea cu paiele râncede furate din manejul moscovit. În postul Crăciunului s-a strecurat ziua de Ignat, când pot fi hăcuiţi porcii. Ultima hotărâre a CNSAS a reprezentat un Ignat al justiţiei româneşti.

Ceea ce părea de neimaginat, ceea ce părea imposibil, iată, se întâmplă la atâţia ani după 89: lumea securiştilor, a delatorilor, a informatorilor, a colaboratorilor, a scârbelor, în loc să se micşoreze, să devină tot mai palidă şi mai lipsită de vlagă, creşte, se îngroaşă, ne sufocă, ne înghesuie pe noi, ceilalţi, într-o Românie tot mai mică. Mai insignifiantă. Cu graniţe tot mai rigide. Şi asta, culmea!, invocându-se prevederile unei Constituţii aparent democratice. Am fost mereu «altceva» în această parte de lume, uneori ca o glumă a istoriei. Dar să ajungem o ţară în care securiştilor să li se dea dreptul la ştergerea memoriei chiar nu-mi închipuiam că se poate întâmpla.
Nu simţiţi că România noastră e tot mai mică? Nu vi se pare că România lor e tot mai mare, a noastră tot mai fără cer? Că într-o zi, exasperaţi, vom fi obligaţi să emigrăm şi noi în România securiştilor?

(Jurnal bihorean, 8 februarie 2008)