Da muzica mai tare!

Gabi Burllău

Un adevărat regal muzical este acest album care îi are ca protagonişti pe două legende ale rockului din toate timpurile, una mai puţin cunoscută, alta celebră de-a binelea. După o carieră fulminantă, care a început în anii ‘60, Eric Clapton are iniţiativa unui proiect muzical în colaborare cu artistul care i-a influenţat cel mai mult stilul de interpretare, atît chitaristică cît şi vocală. J.J. Cale, aflat la venerabila vîrstă de 70 de ani, este acel muzician care cîntă mult mai bine decît o cohortă de staruri rock şi se menţine într-o formă de invidiat. Dintre cele 14 piese de pe „The Road To Escondido”,  11 sînt compuse de Cale şi reprezintă, cred eu, punctele forte ale albumului. Ca şi trupă de acompaniament sesizăm atît personaje care fac parte din band-ul de turneu al lui Cale cît şi o serie de invitaţi precum Pino Palladino, Taj Mahal sau Billy Preston. Ceea ce e interesant pe acest album e faptul că nu-l regăsim pe Clapton, cu toate că el cîntă la fiecare melodie, dar e în umbra maestrului şi nu se sfieşte s-o recunoască, lucru care-i face cinste. Chiar şi solourile executate de Clapton conţin tuşa ghitaristică specifică lui Cale, reuşind totuşi să-şi arate măsura în piesele compuse de el. Pînă la urmă, „The Road To Escondido” e un album de popularizare a lui J.J.Cale, mediatizat destul de bine şi chiar nominalizat la Grammy în 2007. Muzical, e o bijuterie care probabil îşi va păstra strălucirea mulţi ani de-acum înainte.

Unul dintre personajele emblematice ale rockului englez, Graham Coxon, este cunoscut, îndeosebi, ca şi ghitaristul formaţiei Blur, fiind eclipsat mai întotdeauna de Damon Albarn, charismaticul vocalist al grupului. Oricum, Coxon e răspunzător în egală măsură de calitatea albumelor Blur, iar se ştie că fără liniile ghitaristice unice semnate de Coxon, Blur ar fi fost un banal grup pop. În fine, ideea e că avem o trupă care va rămîne în istoria rockului şi un ghitarist ale cărui albume solo încep să fie descoperite fără campanii mediatice deosebite.

Primul album al ghitaristului datează din 1998, dar nu face valuri deosebite, o muzică depresivă, obosită, ghitara nereuşind să salveze contextul. Mai apar trei albume în acelaşi ton, după care vine acest antologic „Happiness In Magazines”, album prin care Coxon se reinventează, creează piese şi melodii fantastice, liniile ghitaristice sînt spontane, dinamice, pline de vervă. E o mixtură de punk englez şi pop de cea mai bună calitate, nu avem solouri, în schimb avem riffuri din plin, o voce surprinzător de coerentă iar pe alocuri apar instrumente de suflat din lemn, o discretă orchestră de coarde şi un backing vocals sexy interpretat de Angie Pollocks. „Freakin’ Out” a devenit piesa notorie a albumului, fiind plasată în heavy rotation pe posturile de radio independente britanice şi americane, cu această ocazie Graham Coxon ajungînd mai popular decît vechiul său coleg, Damon. „Happiness In Magaziness” e o lecţie de rock aşa cum în ultimii ani nu prea am fost răsfăţaţi.

Gabi Burllău

 Cel de-al doilea album al formaţiei britanice Kaiser Chiefs reuşeşte să nu dezamăgească, însă nici nu aduce nimic surprinzător în plan muzical. De fapt, cel mai important aspect pe acest disc e vocea lui Ricky Wilson care sună excelent şi reuşeşte să facă din nişte piese cam banale adevărate minuni.

După ce au debutat fulminant în 2005 cu “Employment”, era de aşteptat o continuare cel puţin la fel de spectaculoasă, mai ales că grupul se părea că are potenţial. “Yours Truly, Angry Mob” are 12 piese în purul stil pop britanic, un melanj de anii ’70 şi ’80, cam prea conservator pentru o muzică rock. Prima piesă, “Ruby” e ceea ce s-ar putea numi hitul discului, în rest fiind vorba de piese melodioase, e drept, însă neinspirate, pline de clişee, salvate, după cum spuneam, doar de vocea lui Ricky Wilson. Altfel, putem vorbi de o muzică foarte potrivită la radio, care asigură un fond sonor antrenant pentru activităţile zilnice. Cei de la Kaiser Chiefs puteau să facă o modă, erau suficient de retro încît să fie interesanţi, dar cînd te încurci în propriile maniere nu mai iese nimic. O fi de vină şi asocierea cu Universal/Polydor Records, e evident că degeaba te pretinzi independent şi alternativ cînd ai contracte parafate şi semnate cu mogulii industriei muzicale. Sigur, sînt cazuri şi mai celebre, uitaţi-vă la R.E.M., care au ajuns un fel de copie a ceea ce au fost acum 15 ani. 

In fine, e bine să deschizi ochii, înainte de-a deschide punga, cînd vrei să ai parte de artă fără compromisuri.

Gabi Burllău 

Fără îndoială, grupul american R.E.M. e azi doar umbra a ceea ce era cîndva etalonul muzicii alternative americane, grupul cel mai de succes ce a reuşit să evite mainstream-ul, păstrîndu-şi un stil din care mai trăiesc şi azi. Există două perioade distincte în ceea ce priveşte activitatea grupului: din 1983 pînă în 1994, vreme în care apar albume clasice de-acum, „Murmur”, „Automatic For The People”, „Out Of Time”, iar între 1996 şi 2008 observăm lipsa de impact a muzicii create de Michael Stipe & Comp.

La această oră, R.E.M. nu mai e un alternativ, este integrat perfect în mainstream, membrii grupului sînt deosebit de potenţi din punct de vedere financiar, există un contract cu Warner Bros Rec. ce se derulează lin de peste zece ani, însă din toate acestea lipseşte muzica de calitate, existînd doar reminiscenţe a ceea ce erau cîndva R.E.M. Michael Stipe ştie acest lucru, şi demult anunţat că albumul anului 2008 va fi unul foarte rock şi care va suna ca în vremurile bune.

Într-adevăr, „Accelerate” apare în 2008 , este rock în sensul că avem de-a face cu un sound dominat de ghitara distorsionată mînuită de Peter Buck, însă e departe de vremurile bune. „Accelerate” e un produs cosmetizat, n-are nici un feeling deosebit, cele 11 piese fiind prea plictisitoare pentru a le rezista pînă la capăt. Un nou eşec al celor de la R.E.M. pe care, dealtfel, cred că nu-i mai interesează defel muzica, ci doar bifează nişte obligaţiuni contractuale.

Gabriel Burllău

Un comeback foarte interesant şi oarecum neaşteptat este cel al grupului neozeelandez Crowded House, celebru la finele anilor ’80, fiind totodată şi cea mai populară formaţie rock din Noua Zeelandă şi Australia, după AC/DC, of course.

Grupul este înfiinţat în 1985 la iniţiativa lui Neil Finn, având în dotare un chitarist, basist, toboşar, adică o schemă clasică. Primul album, self/title, realizat în 1986 a fost doar începutul unei cariere fulminante, existând acolo o piesă care se cântă şi azi, „Don’t Dream It’s Over”, iar odată cu „Temple Of Men” din 1988 devin consacraţi global. După încă două albume, îmbătaţi de atâta succes, formaţia se desfiinţează şi chiar nu se mai aude nimic de ei.

Anul trecut însă, presa muzicală britanică vuieşte de apariţia unui nou produs Crowded House, calificativele fiind, fără excepţie, foarte bune. Ascultând recent „Time On Earth”, recunosc că nu m-a cucerit din prima, însă acum, după a noua audiţie, realizez pe ce s-a bazat succesul lor. Melodica creată de Neil Finn depăşeşte sfera banalului, textele merg mână în mână cu muzica, avem de-a face cu nişte piese pop cel puţin decente. Ritmul nu e defel alert, aminteşte oarecum de new wave-ul intelectual al anilor ’80, iar linia melodică e de o profunzime cum mai rar se aude în ziua de azi. Nu deosebim vreun hit printre cele 14 piese, însă albumul, ca întreg, e fără cusur, iar cei care vor avea ocazia să-l asculte vor aprecia cel mai bun pop al ultimilor ani.

 Gabi Burllău

 Una dintre armele secrete ale rockului britanic, compozitorul şi interpretul Lloyd Cole este un artist ce activează din 1984, a înregistrat 13 albume oficiale pînă la această dată şi, ţinînd cont de frumoasa vîrstă de 49 de ani pe care o are, ne putem aştepta încă la multe realizări.

După un debut spectaculos, aclamat de critici şi de publicul insular, cu albumul „Rattlesnakes”, Lloyd Cole devine un personaj de primă mărime a new-wave-ului anilor ‘80. Cu toate acestea, muzica lui se modifică substanţial, devine foarte introspectivă, declinîndu-şi influenţele legate de Neil Young, Leonard Cohen sau The Byrds. Evitînd cu obstinaţie mainstream-ul, Lloyd ajunge un artist de „cult”,  nemediatizat, foate activ, însă, pe plan artistic. Albumele lui  au un număr constant de fani, în special cei ce preferă sonorităţile titulaturilor independente, cu toate că muzica lui nu prea are legătură nici cu rătăcirile noii generaţii angoasate şi uşor depresivă.

„Anti Depressant” este un album unic în felul lui în aceşti ani, e departe de modele în vigoare, e poezie, are umor, are texte inteligente, însă are şi o tristeţe primordială, chestie care l-a caracterizat pe Cole încă de la începuturi. Folosind un acompaniament destul de minimalist, ghitări, bas, tobe, pe alocuri cîte un pian, Lloyd Cole reuşeşte să fie amplu şi interesant în acelaşi timp, iar cel mai important e că cele 11 piese nu plictisesc. Nu există hit-uri, muzica se susţine prin ea însăşi, curge firesc şi învăluitor. E, poate, cel mai inteligent pop al ultimilor ani.

Gabi Burllău

Nu te grăbi niciodată să afirmi că rockul a murit, există totdeauna surprize majore. S-a cîntat enorm, se cîntă încă, iar nu de puţine ori se cîntă chiar foarte bine. Ei bine, Richard Thompson face treaba asta, cîntă foarte de bine de 40 de ani, avînd o carieră care pune în dificultate orice mare vedetă a genului. Fără a fi genul de vedetă pe care o vedem la televizor, Richard Thompson este unul dintre cei mai apreciaţi artişti britanici, iar în SUA nu de puţine ori concertele lui se ţin cu casa închisă.

Născut în 1949 la Londra, Richard Thompson este răspunzător de formarea grupului legendar Fairport Convention, în 1968, cu care a şi înregistrat de altfel cinci albume, clasice de-acum. Muzica lui se întinde de la rock’n'roll la folk, country, blues, nu de puţine ori abordînd şI texturi care ţin de zona experimentală. Ca şi ghitarist nu pot decît să spun un singur cuvînt: genial. Cele peste 30 de albume realizate dau dovada unei prolificităţi ieşite din comun, nemaipunînd la socoteală bootleg-urile live, unele absolute excepţionale.

„Sweet Warrior” îţi taie răsuflarea, atît e de meseriaş, rar mi se întâmplă în ziua de azi să ascult un album de la cap la coadă în neştire. „Dad’s Gonna Kill Me” e un protest-song veritabil, fiind piesa de rezistenţă a discului, prea subversivă însă pentru a o vedea vreodată pe vreunul dintre canalele care ne dictează gusturile.

Audierea lui Richard Thompson e un act de maturitate, recomandabil celor ce au depăşit vîrsta de 40 de ani.

VIDEO: Dad’s Gonna Kill Me

Personaj emblematic al rockului alternativ american, Bob Mould a fost membru al grupării Husker DU, formaţie ce a influenţat decisiv comportamentul independent al rockerilor de după ‘90. Dublul „Zen Arcade” din 1985 e şi azi un album care se vinde, e considerat arma secretă a rockului alternativ american, şi nu numai.

Husker Du A avut o viaţă scurtă iar la sfîrşitul anilor ‘80, Bob Mould înfiinţa o trupă despre care s-a crezut că n-are nici o şansă, însă Sugar au devenit o fabrică de hituri, complet „inexplicabil”. După trei albume, Mould a desfiinţat şi Sugar şi a început să înregistreze singur, fiind genul mai degrabă retras, decît star rock. Maniera lui de interpretare ghitaristică şi vocală e una foarte specială, intimă chiar, lipseşte exuberanţa caracteristică a celui ce vrea să devină vedetă. Cele şapte albume realizate pe parcursul a 17 ani au un statut oarecum cultic, fac referire la ele doar cei care deja au ajuns pe prima scenă.

După o perioadă intens eletrificată, Bob Mould se întoarce la rădăcini şi propune prin „District Line” un album ghitaristic 100%, plin de melodie şi melancolie. În demersul său e sprijinit doar de bateristul Brendan Canty şi cîteva secunde de violoncelista Amy Domingues, în rest el interpretează toate celelalte instrumente, respectiv ghitări, basuri şi ceva samplere. Nu se desprinde nici un hit din cele zece piese; de această dată, avem senzaţia că ascultăm de fapt o singură melodie doar cu ritmici diferite. Uşor angoasant, „District Line” se salvează prin calitatea compoziţiilor şi prin interpretarea caracteristică a maestrului Bob Mould.

Gabi Burllău

Cei ce-şi spun Hot Chip fac parte din noua pleiadă a pop-ului britanic, ceea ce înseamnă că practică o muzică destul de sofisticată, departe de pop-ul convenţional al anilor ’80, tehnicizată pe alocuri, foarte naivă, edulcorată şi acustică pe de altă parte. Cum de prinde acest gen la tineretul acelor meleaguri, e încă un mister pentru mine, iar o raită pe YouTube vă poate convinge că numărul de fani nu e minor.

Hot Chip îşi fac apariţia la începutul anilor 2000, iar în 2002 se produce debutul discografic cu „SanFrandisco E-Pee”, publicul englez cade pe spate, doar e vorba de o trupă londoneză, iar cel american nu bagă de seamă, fiind prea ocupat cu tot ceea ce ţine de r&b şi hip-hop. Urmează în 2005 „Coming On Strong”, nebăgat în seamă, iar în 2006 foarte popularul „The Warning”, cu al său hit „Over And Over”.

Recent, sub egida EMI Rec. iese la iveală „Made In The Dark”, poate cea mai valabilă realizare a celor de la Hot Chip, un album dens, ce îmbină electronica postmodernă cu pasajele melodioase pline de nostalgii şi reverii. Un album mai aproape de pop-ul convenţional decît anterioarele şi datorită hit-ului, deja, „Ready For The Floor”, piesă ce aminteşte în mod neruşinat de stilul celor de la New Order. Altfel, se remarcă sound-ul tip cristal, foarte corect, alternanţa  pieselor lente cu cele mai dinamice şi o uşoară bună dispoziţie ce parcurge toate cele 13 piese. Un album bunicel, însă nerecomandat audiţiei integrale.

Gabi Burllău

CIDEO: Hot Chips - Ready For the Floor

Surprizele pot să apară chiar şi la vârsta când crezi că ai măcinat destul istoria rock’n'roll-ului şi ai senzaţia că nu ţi-a scăpat nimic din istoria celui mai important fenomen cultural al acestui secol. Ei bine, pe Nick Lowe l-am descoperit foarte recent, aproape întâmplător şi instantaneu m-am simţit locatar al unei ţări bananiere unde rockul ajunge doar prin intermediul revistelor pentru adolescenţi.

Aflu despre el că e născut în 1949, în Anglia şi îşi începe activitatea muzicală pe la începutul anilor ‘70, în cadrul unei trupe numite Brinsley Schwarz, care, cică erau foarte la modă prin barurile occidentale ale acelor vremi. Apoi, în 1978, apare sub numele Nick Lowe albumul „Jesus Of Cool”, considerat un fel de piatră unghiulară a ceea ce se va numi mai târziu new-wave. Urmează 12 albume în 20 de ani, pline de hituri care au rodat tonomatele muzicale americane şi britanice. În paralel, Nick Lowe produce albume importante ale unor Pretenders, The Damned sau Elvis Costello şi apare de asemenea pe legendarul „Low” semnat de David Bowie.

La 58 de ani Nick Lowe nu se lasă şi iese pe piaţa muzicală cu „At My Age”, album pop-rock prin definiţie. Influenţele lui Nick Lowe sunt foarte diverse, de la country la punk, de la soul la funk. Chiar dacă nu e la vârsta la care mai poate decide gusturile publicului, reuşeşte să creeze piese pe care le-ai asculta în orice context optimizîndu-i concepţia despre viaţă. Cele 12 piese de pe „At My Age” ne relevă un artist pe care, sigur, vom începe să-l descoperim.

Gabi Burllău

VIDEO: Nick Love - I trained Her To Love Me (At My Age)

Sub această titulatură copilărească se ascunde un duo de excepţie, format din vocalista Imogen Heap şi aranjorul Guy Sigsworth, care, împreună, explorează un pop electronic de cea mai bună calitate.

Fără a avea pretenţia că fac ceva foarte nou, cei doi recunosc influenţe Bjork, Kate Bush sau Dido, însă cu o notă proprie plină de farmec şi naturaleţe. Dealtfel, Guy Sigsworth e considerat în branşă un fel de guru al pop-ului electronic, fiind colaborator apropiat al unor Bjork sau Madonna.

Cei doi îşi încep sesiunile de înregistrări pe la începutul anului 2000, albumul de debut fiind definitivat de abia în 2002, rezultatul fiind splendid, o muzică eterică, subtilă, plăcută, potrivită vremurilor pe care le traversăm. „Details” apare la casa de discuri MCA, astfel că, cu toate că e vorba de un proiect britanic, lansarea se face în SUA, unde succesul e limitat comparativ cu bătrîna Europă, unde discul e foarte bine primit, mai ales în mediile independente.

Cele 11 piese ale albumului „Details” ne oferă un sound strălucitor şi e printre puţinele dăţi cînd ascultăm muzică exclusiv sintetică, însă nu e deranjant, există melodie, tonurile ne sugerează largi orchestraţii acustice, iar vocea lui Imogen Heap e una dintre cele mai bune pe care le-am auzit în acest domeniu. „Breathe In” şi „It’s Good To Be In Love” sînt două piese antemice, singulare, care marchează un grup pentru o carieră întreagă. Pentru tînăra generaţie e un disc absolut recomandabil.

Gabi Burllău

VIDEO

Breathe In

It’s Good to Be In Love

Una dintre noutăţile acestui an, supertrio-ul Free From Funky Freqs, ne conferă convingerea că se va face, totuşi, muzică de calitate şi în 2008, ba poate chiar vom asista la surprize în ceea ce priveşte orientările marelui public, tot mai pretenţios, se pare.

Sub această titulatură se ascund trei instrumentişti legendari, respectiv Vernon Reid la ghitări, Jamalaaden Tacuma la chitară bas şi bateristul Grant Calvin Weston. E dificil de descris complexitatea celor zece piese prezente pe album, însă pot să vă asigur că iubitorii funk-jazz-rockului nu vor rămîne indiferenţi după audierea acestui disc. Pe de o parte e Vernon Reid, cu ghitara lui “murdară”, care aminteşte într-un fel de Hendrix şi de acea perioadă, solistici atonale, sacadate, pline de vervă şi dinamism, pe de altă parte virtuozul Jamaaladen Tacuma, care, cu basul său, e mai aproape de jazz decît de rock şi execută nişte linii de bas absolut imposibile, ştiind să fie cînd sinuos cînd foarte evident şi pronunţat. Nu e de neglijat nici aportul lui Grant Weston,  care oferă ritmica necesară unor astfel de evoluţii, fiind ceea ce trebuie să fie, adică un tobar de fusion.

Discul apare oarecum în underground, la o casă independentă, însă mai nou nu ne miră, escapadele anticorporaţioniste fiind deja o modă chiar şi la vedete. Pînă la urmă, tot auditoriul iese cel mai cîştigat, avînd o muzică fără compromisuri majore, fără preţuri imposibile şi fără lansări mediatice perturbatoare de discernămînt. Audiţie plăcută!

Gabi Burllău

Casa de discuri Blue Note, fieful american al jazz-ului aşa zis de divertisment, prezintă periodic cîte o compilaţie realizată de artiştii pe care îi are sub contract la data respectivă.

În cazul de faţă, ceea ce se ascunde sub titulatura de Various Artists e, de fapt, un supergrup format din saxofonistul Joshua Redman (Art Ensemble Of Chicago), trompetistul Roy Hargrove, pianistul Franck Amsallem, basistul Charles Fambrough şi flamboiantul ghitarist Danny Gatton. Ritmica e susţinută de Yuron Israel şi mai apare din cînd în cînd un saxofon alto în persoana lui Bobby Watson. Această  formulă de septet execută nouă piese standard, cum ar fi „One For Lenny”, „The Move” sau „5/4”.

Discul e un adevărat regal muzical, tonul e foarte dinamic, solisticile sînt egal împărţite iar ţinînd cont de valoarea protagoniştilor e dificil să-l remarci pe vreunul anume. E genul de album dedicat marelui public, fără a fi facil, tehnic la extrem şi cu un mesaj foarte pozitiv. Realizată în 1992, muzica acestul album e neatinsă de timp, sună la fel de bine şi acum şi asta datorită, probabil, sonorităţilor acustice, nepervertite de tehnologie, care, oricît de nouă, ajunge la un moment dat să se demodeze.

„New York Stories” e important şi datorită faptului că avem ocazia să prindem la un loc un set de muzicieni care, fiecare, îşi are traiectoria lui solistică foarte bine definită. Foarte recomandabil nu doar pentru colecţionari.

Gabi Burllău

 Scriitor, muzician, istoric, şaman, Julian Cope este personajul care dă sare şi piper boemei britanice. Născut în 1957 în Ţara Galilor, se mută în anii ‘70 la Liverpool, de unde va începe marea aventură psihedelică care încă nu s-a încheiat. Formează o mică comunitate muzicală cu cîţiva prieteni, ia naştere grupul The Teardrop Explodes la finele anilor ‘70, grup ce activează doar trei ani, însă influenţa lui nu s-a încheiat nici astăzi.

Inspirat de sonorităţile astrale ale lui Syd Barrett, Julian Cope reuşeşte să creeze un stil ce îmbină sonorităţile punk şi new-wave la modă în acei ani cu psihedelismul halucinogen al anilor ‘60, totul grefat pe o poetică distructivă nu lipsită uneori de umor. După cîteva încercări discografice dintre care amintim albumul “Saint Julian” în 1986, Cope realizează în 1991 “Peggy Suicide”, un dublu LP extrem de complex, definitoriu pentru întreaga lui carieră.

După cîteva albume orientate în sfera pop, Cope înfiinţează proiectul Brian Donor cu care realizează titluri precum “Too Freud To Rock’n'Roll, Too Jung To Die” sau “Love, Peace & Fuck”. Revine la muzica de autor şi îi apare “Citizen Cain’d” şi “Dark Orgasm” în 2005, ambele mai mult noise decît pop.

“You Gotta Problem With Me” se înscrie pe linia protest song-ului, abordînd tematici diverse precum războiul din Iraq sau chestiuni de divergenţe religioasă între Islam, creştinism şi iudaism. Cele 13 piese ne relevă un artist plin de contradicţii, de o sensibilitate aparte, care nu merită ratată.
 

Gabi Burllău

Reminiscenţă a defunctului grup Nirvana, Foo Fighters este creaţia lui Dave Grohl, bateristul care l-a susţinut pe Kurt Cobain în demersurile sale muzicale. Mulţi n-au dat şanse acestui proiect, mai ales că umbra lui Kurt încă era pregnantă. Însă în timp, Dave Grohl a reuşit să impună formaţia, care azi e foarte bine cotată, ia şi diverse premii muzicale, gen Grammy, e mediatizată corespunzător, are o atitudine alternativă, nu foarte convingătoare însă. 

Muzical, nimic inovator, scheme cîntate pe vremuri de Pixies, tonuri heavy, nu foarte agresive, piese cantabile, melodioase, pe care le uiţi instantaneu după terminarea discului. Nu pot să-mi explic succesul celor şapte albume realizate pînă acum - o fi chestie de reclamă. Ideea e că există foarte multe formaţii americane din zona alternativă, mult mai valabile decît Foo Fighters, dar care n-au cunoscut consacrarea acestora.

Ultimul disc, “Echoes, Silence, Patience & Grace” nu e cu nimic mai răsărit ca celelalte, acelaşi rock molcom, adolescentin, fără nici un mesaj, doar zdrăngăneală. Desigur, soundul e OK, însă asta e meritul casei de discuri RCA Rec., care a acordat o largă asistenţă tehnică fostului membru Nirvana.

Dintre cele 12 piese remarc doar una, “Cheer Up, Boys”, care mai învigorează ambientul prin riffurile mai decise, dovedind că există posibilităţi, dar lipseşte backgroundul creativ. Nu ştiu cui să recomand acest disc, care mi-a atras atenţia accidental, prin prisma noilor premii Grammy, acordate după criterii oculte care exclud total valoarea artistică.

Gabi Burllău

VIDEO: Foo Fighters - Cheer Up Boys

Unul din primele albume importante ale acestui an este, fără îndoială, materialul semnat de trompetistul american Steven Bernstein şi lansat de casa de discuri Tzadik Rec., aflată sub conducerea artistică a maestrului John Zorn.

“Diaspora Suite” face parte dintr-un ciclu început în 1999 cu “Diaspora “Soul”, continuat în 2002 şi 2004 cu “Diaspora Blues” şi respectiv, “Diaspora Hollywood”. Unul dintre criticii albumului “Diaspora “Suite” spunea că se simte ca şi cum i-ar asculta pe Miles Davis şi Gil Evans cîntînd într-o sinagogă, făcînd trimitere la fondul folcloric evreiesc ce impregnează, în general, creaţiile artistice ce apar sub egida Tzadik Rec.

Pe parcursul celor 12 piese găsim tot ce dorim, trăim felurite senzaţii, e un jazz impregnat cu de toate, funk, soul, latino, tente psihedelice şi avangardă bine controlată. Instrumentiştii sînt terifianţi, îi amintesc aici pe maestrul clarinetist Ben Goldberg, pe saxofonistul Peter Apfelbaum şi pe basistul Devin Hoff, care reuşesc interpretări fără cusur. Compoziţiile sînt semnate în întregime de Bernstein şi tot el îşi asumă şi producerea şi aranjamentele muzicale.

Steven Bernstein e un artist foarte versatil, colaborează cu nume din diferite zone muzicale de la Tricky la Aretha Franklin, sau de la Bootsy Collins la Don Byron. “Diaspora “Suite” e o realizare muzicală majoră, are conţinut, măiestrie şi e realizată de artişti cu o solidă cultură. E genul de album care face cinste oricărei colecţii muzicale cu pretenţii.

Gabi Burllău

Link la Steven Bernstein

Pentru a-i înţelege pe occidentali e suficient, uneori, să le ascultăm muzica şi să trepidăm în ritmul lor. Cea mai recentă compilaţie realizată de Strut Records, ne relevă gusturile şi orientările muzicale, uşor perverse, ale bătrînului şi mai tînărului continent.

Ambientul e declarat postmodern, iar cei care se aşteaptă la genul de disco ce ne invadează cluburile au surprize majore, deoarece e vorba de o ambianţă foarte retro, structuri muzicale primare, post-punk, electro pop, proto tehno, etc., de fapt piese vechi de vreo 20 de ani, reactivate şi aranjate prin metodele specifice noului mileniu.

Compilaţia se bucură de un succes deosebit, altfel n-aş fi auzit de ea, în fuga după postmodern, occidentalii ajungînd să recicleze materiale care n-au fost băgate în seamă la vremea lor. Ce să spun, probabil la noi, o astfel de muzică pur şi simplu n-ar avea auditoriu iar discoteca respectivă ar da faliment, în timp ce ei, plictisiţi de atîta house, tribal, jungle, drum’n’bass, descoperă insuccesele anilor trecuţi.

Titulaturi precum Six Sed Red, Kazino, Maximum Joy, Isotope, Konk sau Delta 5 în mod sigur nu spun mare lucru, însă ne introduc într-un ambient deosebit de cool şi de fiţos după tipicul occidental, mai ales acum, cînd a te pronunţa anti-mainstream e de bon ton. Mie, valoric, toată chestia nu mi se pare mai valabilă decît lălăiturile şi icnetele din cluburile noastre, însă în timp ce la ei înţelegem o atitudine, la noi nu mai înţelegem nimic.

Gabi Burllău

Grup american, independent prin excelenţă, Celebration practică o muzică ce îşi are originile prin gothic-ul anilor ‘80, existînd influenţe masive din atmosfera unor Siouxie & The Banshees, Cocteau Twins sau Dead Can Dance, perioada timpurie.

Pilonul principal al grupului îl constituie vocea Katrinei Ford, care se spune că e capabilă pe parcursul unei piese să cînte ca şi PJ Harvey, Elisabeth Fraser sau Nina Simone la un loc. Alături de ea evoluează soţul ei, Sean Antanaitis, care cîntă la mai multe instrmente şi face şi aranjamentele muzicale cu excepţia bateriei, care e mînuită de David Bergander.

După ce au cîntat în diverse formule, diverse muzici, cei trei şi-au spus Celebration şi au debutat discografic în 2005, cu un album self titled foarte bine primit de critici muzicali alternativi, mai ales că era editat de bastionul muzicii alternative de calitate, 4AD Rec.

În 2007, la aceeaşi casă de discuri, apare “The Modern Tribe”, un produs muzical la fel de bine primit, destul de sofisticat pentru noile gusturi, însă destul de previzibil şi simpluţ pentru cei hîrşiţi prin mediile alternative de după ‘80. Nimic de zis, cele 11 piese sună corect, se respectă toate regulile non-mainstream, însă poate tocmai asta e problema, non-comercialul e oarecum forţat, nenatural. Altfel, “The Modern Tribe” e un album corect, prinde la tineretul snob şi cult, se creează atmosferă uşor gotică, într-un cuvînt, cool.

Gabi Burllău

Unul dintre pionerii a ceea ce s-a numit mai târziu “Bristol sound”, Adrian Thaws, cunoscut sub numele de Tricky, îşi începe cariera muzicală la începutul anilor ‘90 în grupul de rap Wild Bunch, grup ce se va metamorfoza în Massive Attack, una dintre cele mai interesante formaţii post pop ale anilor ‘90. Fără a fi membru deplin al grupului Massive Attack, Tricky dă o mînă de ajutor pe albumele importante, reuşind să creeze acea atmosferă inimitabilă care a făcut o serie de prozeliţi în timp.

Primul album semnat integral Tricky este datat în 1995, “Maxinquaye” fiind o realizare de referinţă a acelui an, reuşind să fie fruntaş în toate topurile posibile din Marea Britanie. Este solicitat de o mulţime de staruri, remixează de la Bjork pînă la Garbage, via Elvis Costello, fiind, la această oră unul dintre cei mai apreciaţi oameni de studio ai muzicii aşa zise de club. Cariera sa numără opt albume, foarte variate stilistic, neconvenţionale, iar a afirma că avem de-a face cu un tip ce practică muzică electronică e un neadevăr, Tricky dovedindu-se foarte versatil, abordînd toate stilurile muzicale cu o tuşă foarte proprie.

“A Ruff Guide” este o compilaţie ce cuprinde o selecţie de 17 piese, selectate de pe albumele timpurii, fiind prezente şi versiuni ce n-au apărut pe discuri. “A Ruff Guide” este un manual postmodern de muzică pop alternativă, util pentru descifrarea sonorităţilor ce ne bîntuie cotidianul, un manifest ce promovează alienarea, depresia şi nonconformismul bine controlat.

Gabi Burllău

Supranumită noua Aretha Franklin, Mary J. Blige este una dintre cele mai mari staruri ale R&B-ului actual, fiind promovată pe măsură de canalele mediatice.

În vîrstă de 37 de ani, muzica interpretată de Mary J. are la bază o serioasă rădăcină soul, impregnată cu textura noilor sonorităţi dictate de revoluţia digitală. Debutează în 1992, cu albumul “What’s The 411”, care o propulsează în primul eşalon al muzicii de gen, cariera ei fiind de atunci într-o continuă ascendenţă. După 2001, odată cu albumul “No More Drama”, muzica ei capătă un caracter mai personal, ceea ce nu-i afectează însă succesul. Urmează o colaborare cu P. Diddy, există influenţe şi din hip-hop, succesul comercial este major, divertismentul asigurat.

“Growing Pains” este al 8-ulea album de studio semnat Mary J. Blige, iar cele 16 piese sînt aproape toate potenţiale hit-uri, obiectivul fiind atins. Chiar dacă ceea ce cîntă Mary J. are un obiectiv comercial evident, nu pot să nu remarc că avem de-a face cu o voce de primă mărime, demnă de o cauză mai bună, iar piesele ei sună ireproşabil din punct de vedere profesional.

“Growing Pains” are aranjamente perfecţioniste, muzicienii de studio care participă sînt, fără excepţie, excepţionali, iar sound-ul estge unul la care se poate doar visa pe plaiurile noastre mioritice. Mai mult, pe “Growing Pains”, Mary J. Blige evadează şi spre zone funk, virtuozitatea muzicii negre fiind demnă de apreciere. Fără a fi un album de ţinut minte, “Growing Pains” e un excelent produs de loisir, care poate face uneori viaţa mai plăcută şi vesel colorată.

Gabi Burllău

La această oră, pe plan mondial, cercul vibrafoniştilor activi în jazz e destul de restrîns, iar Eldad Tarmu e unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai tinerei generaţii de muzicieni, alături de Mike Freeman şi Gerry Grosz.

După ce, pe le mijlocul anilor ‚90 s-a afirmat prin cluburile de profil din L.A., Eldad Tarmu a intrat în atenţia marilor muzicieni care simţeau lipsa unui vibrafon veritabil şi aşa au început o serie de colaborări precum şi şansa unui debut personal.

Primul disc semnat Tarmu a fost lansat în 1998 cu un titlu predestinat, „Aluminium Forest”, bine primit de critică şi de public, iar în 2001 apare „Get Up Close”, care e deja un album perfect integrat în galeria jazzului de performanţă. Cele zece piese sînt compoziţii personale, pe o linie tradiţională post bop, finisate cu o precizie ce aminteşte de Modern Jazz Quartet.

Alături de Tarmu evoluează Ernie Watts, Ron Affif, şi Arturo Velasco, iar ceea ce e remarcabil e faptul că solisticile sînt împărţite democratic, un pasaj oarecum mai lung fiind alocat excelentului pianist invitat Cengiz Yaltkaya. Alături de aceştia mai punctează o serie de muzicieni, în special pe coloratura ritmică, astfel că mari minusuri chiar nu sînt de găsit acestui album. Ceea ce îi lipseşte, probabil, e acea maturitate care e sesizabilă la orice muzician de jazz trecut de 45 de ani, însă sînt convins că Eldad Tarmu e pe drumul cel bun. În rest, „Get Up Close” e absolut recomandabil.

Gabi Burllău

Nu este vorba de un nou album al celebrului grup, ci de o compilaţie, însă nu una oarecare. “Oh By the Way” este un box-set de 16 cd-uri ce conţine toate albumele semnate Pink Floyd, de la “The Piper At The Gates Of Down” la “The Division Bell”, aşa că cei care încă nu posedă discografia completă Floyd pot s-o obţină prin intermediul casei de discuri Capitol Rec., desigur, dacă au timp, dispoziţie şi bani pentru o astfel de întreprindere.

Ceea ce e foarte atractiv la acest box-set, pe lîngă latura muzicală, e un colaj de lucrări originale efectuate de artistul grafic Storm Thorgherson pentru fiecare album în parte. Sînt incluse, ca şi bonusuri, single-urile timpurii ale grupului, iar prima piesă a compilaţiei, “Astronomy Domine”, e mai mult decît potrivită pentru fantastica incursiune în peisajul sonor a unui grup care şi-a cîştigat de mult locul printre monştrii sacri ai rockului din toate timpurile.

Mulţimea celor 148 de piese pot să deconcerteze la o audiţie completă, principalul avantaj fiind că se poate crea o imagine a traseului muzical, care, după părerea mea, nu suferă deprecieri calitative legate de trecea timpului. Fără îndoială, “Oh By The Way” este un cadou extrem de potrivit de sărbători, mai ales pentru cei care au fost familiarizaţi doar cu cîteva din marile “hituri” ale formaţiei, gen “Another Brick In The Wall”…

Pe de altă parte, “Oh By The Way” este cea mai reuşită si cea mai completă compilaţie a acestui sfîrşit de an, demersul celor de la Capitol Rec. fiind mai mult decît binevenit.

Gabi Burllău

Sub această titulatură se ascunde o singură persoană, Jon Crosby, muzician american afirmat la sfîrşitul anilor ’90.

La vîrsta de 13 ani Jon Crosby e un ghitarist remarcat de „Guitar Player Magazine”, după care, conform obiceiului de artist din SUA, abandonează studiile şi se dedică în exclusivitate activităţii muzicale. Iniţial, îşi produce şi interpretează singur muzica, este distribuit de Shrapnel Rec., o casă de discuri specializată în ghitarişti, însă, pe măsură ce se maturizează, ambiţiile îi cresc şi vrea o muzică mai elaborată. Semnează un contract cu Elektra, îşi alcătuieşte o formaţie de acompaniament şi începe să concerteze sub numele VAST.

“Music For People” apare în 2000, la început nu atrage atenţia, însă cu timpul a ajuns să fie considerat unul din albumele importante ale ultimilor ani. ”Music For People” este destul de bizar din punct de vedere muzical, are o reminiscenţă gothică specifică new-wave-ului anilor ’80, are pasaje ambientale moderne şi accente industriale care pot fi asemănate cu ceea ce face Trent Reznor, cel ce se ascunde sub titulatura Nine Inch Nails. De remarcat este şi folosirea corului „Bulgarian Voices” la o piesă ceea ce dă un farmec aparte albumului.

Temele pot să pară banale, însă Jon Crosby se dovedeşte un vocalist de primă mînă, ghitara şi-o foloseşte de astă dată mai mult ca fundal şi reuşeşte refrenuri pe care parcă le ştim de cînd lumea, însă nu ştim de unde să le luăm. Tonul albumului este dulce amărui iar iubirea şi decepţia sînt motivele ce străbat fiecare melodie.

Gabi Burllău

Considerat unul dintre cei mai importanţi baterişti din jazzul modern, Dennis Chambers a avut şansa să lucreze cu cele mai mari nume de pe firmamentul jazzului actual. El s-a lansat, practic, odată cu apariţia pe piaţa muzicală a albumului “Pick Hits Live”, în 1987, semnat de John Scofield, o excelentă realizare în concert care a determinat mulţi toboşari să se lase de meserie. Dennis Chambers a mai înregistrat alături de John McLaughlin, saxofoniştii Bob Berg şi Bill Evans, Mike Stern, Victor Bayley şi mulţi alţii.

Adept al jazzului de fuziune, Dennis Chambers se remarcă printr-o tuşă extrem de puternică, versatilitate şi dinamism. Poate nu are fineţea unui Jack DeJohnette ori subtilitatea unui Tony Williams, însă reuşeşte să convingă prin dinamismul permanent ce-i însoţeşte ritmurile.

“Getting Even” este un album realizat sub nume propriu ce conţine însă diverse piese înregistrate de-a lungul timpului cu instrumentişti precum Bob Berg la saxofoane, Mike Stern şi John Scofield la ghitări şi Anthony Jackson la bas. Avem de-a face cu opt piese realizate într-o manieră electrică, de fuziune, poate puţin cam artificială, însă extrem de bine fundamentată din punct de vedere instrumental. Merită ascultat de cîteva ori, măcar pentru plăcerea unor evoluţii instrumentale de cel mai înalt nivel.

Gabi Burllău

Fără îndoială, grupul german Scorpions e una dintre cele mai populare grupări de hard’n'heavy europene şi nu numai… Chiar şi adversarii rockului sînt sensibilizaţi de balada “Wind Of Change”, iar “Rock You Like A Hurricane” poate fi fredonată de aproape orice rocker care se respectă cît de cît.

Scorpions activează de aproape 30 de ani, însă perioada lor de glorie s-a consumat în anii ‘80, cînd albume precum “Animal Magnetism”, “Black Out” sau “Love At First Sting” înregistrau vînzări record de milioane de unităţi, atît în SUA cît şi în Europa sau Japonia. După 1990 formaţia a intrat într-un oarecare con de umbră, au mai realizat discuri însă n-au reuşit să fie în pas cu vremurile, încurcîndu-se de multe ori în propriile lor maniere. Au urmat reeditări ale albumelor celebre care încercau să reînvie succesul de odinioară, însă noul public era îndreptat spre alte zone muzicale.

“Humanity Hour, Vol.1” e o încercare de revigorare, reuşită de astă dată, a sound-ului, iar vechii fani au fost realmente treziţi din amorţeală ascultînd piese precum “The Game Of Life” sau “The Future Never Dies”. Vocea lui Klaus Meine şi ghitările mînuite de Matthias Jabs şi Rudolf Schenker sună la fel de bine ca în vremurile bune şi e de semnalat şi aportul lui Billy Corgan şi Desmond Child, ceea ce face ca acest material să nu fie un simplu clişeu heavy metal. Recomand acest album ca o surpriză muzicală foarte plăcută a acestui sfîrşit de an, fiind o revenire pozitivă a unui grup care cîndva a însemnat foarte mult.

Gabi Burllău