Zădărnicia şi compromisul
Florin Ardelean
florin.ardelean@tvs.ro
Adrian Cioroianu a demisionat! Jurnaliştii vor fi fiind mâhniţi, câtă vreme un izvor cristalin al gafelor demne de antologiile ridicolului a secat. Traian Băsescu are motive de satisfacţie retrospectivă – nu a vrut să semneze decretul de numire în funcţie a tânărului liberal, avertizând că nu e omul potrivit. Încăierarea dintre palate a fost, însă, factor decizional. În mai puţin de un an, am asistat la compromiterea imaginii unuia dintre cei mai promiţători intelectuali, istorici şi politicieni români. Penibilul a defulat în diplomaţia românească, după decenii în care politica externă a fost un fel de nestemată a neamului. România a avut şefi ai diplomaţiei de rasă, care, deseori, au reuşit să contrabalanseze politici interne deplorabile sau chiar insignifianţa unui stat balcanic mai totdeauna în defect de morală sau ţintă. Titulescu este un mit, Corneliu Mănescu sau chiar Ştefan Andrei au făcut, sub regimul comunist, figură onorabilă, iar după 1989, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Meleşcanu, Adrian Severin sau Petre Roman au avut mandate care le-au fortificat imaginea publică şi le-au poleit carierele politice. Penultimul ministru al afacerilor externe, Mihai Răzvan Ungureanu a clacat din cauza unei distopii: fiind omul lui Băsescu, premierul, care îi era şi şef de partid, abia a aşteptat scandalul cu cei doi jalnici spioni din Irak pentru a-l mătrăşi. A fost, ca să spun aşa, victima „improvizaţiei şi absurdului” din faza crepusculară a Alianţei DA.
Adrian Cioroianu s-a impus, până la a fi numit ministru, drept o speranţă de top a României, adevărat regat al dezamăgirilor perpetue. Istoric apreciat, component al echipei rafinate de la Dilema, liberal de mare perspectivă, cu o charismă la care avea acces şi datorită unui fizic de dandy, logodnicul Alexandrei Coman a început prin a fi papagalul Condoleezzei Rice. Şi-a continuat “mandatul” printr-o declaraţie uluitoare în privinţa rromilor, demni de-a deveni locuitorii unui ipotetic land, în deşertul Egiptului, dar şi prin gestul de-a face schimb de salivă cu delicventul Costică Argint, pe una dintre cele Şapte Coline. În timpul summit-ului de la Bucureşti a fost desemnat să fie piesă de fundal, de teamă să nu facă o boacănă. Dacă, Doamne fereşte, i-ar fi venit în minte să reitereze gestul făcut regelui Spaniei, cu degetul opozabil încremenit în sus, şi i-ar fi arătat preşedintelui Bush degetul mijlociu, în aceeaşi ipostază semeaţă?!
Drama unui tânăr român mort într-o închisoare din Polonia i-a fost preşul pe care Tăriceanu l-a tras cu obidă. Merită să ne încerce vreun regret? În ceea ce-l priveşte pe ins, e cât se poate de clar că răspunsul este negativ. Un regret însă, cu totul special, mă încearcă. Despre ce este vorba?…
Cei 18 ani şi mai bine de tranziţie i-am dus în spate cu speranţa că va veni ziua în care clasa politică românească – încropită, vulgară, coruptă şi stupidă – va fi înlocuită cu politiceni dintr-o altă generaţie - oameni şcoliţi, cu maniere, dar mai ales cu vocaţia politicii performante. Adrian Cioroianu tocmai mi-a dovedit că ne-am făcut iluzii. Parcă niciodată Eclesiastul n-a fost mai actual în privinţa zădărniciei. Un exponent de primă mână dintre cei foarte puţini de care legăm mitul transformării politicianului român, din gunoi cu ştaif în aristocrat al vorbei şi faptei, a plecat cu coada între picioare. Cu nepermisă lejeritate, şi-a bătut joc mai întâi de noi, abia apoi de el. Asta mă face să spun că între generaţiile de politicieni români nu există un conflict. Există doar un scârbavnic compromis.
*
Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres