Moartea şi memoria
Florin Ardelean
Emoţionant textul lui Dan Boeriu dedicat lui George Pruteanu, Limba celor singuri. Mi-a provocat chiar vagi remuşcări, câtă vreme, trebuie să mărturisesc, l-am detestat vârtos pe defunctul cavaler al limbii române. Îmi reprim cu greu tentaţia de a ignora un sfat străbun – despre morţi, numai de bine! Vreau să spun însă ce am de spus, pe baza unui principiu pe care îl consider suficient deconsistent: cel ce te-a dezamăgit nu se poate „bucura” de prerogativa iertării prin tăcere. Or, te dezamăgesc doar cei ce, odinioară, te-au indus în amăgire, bucurându-se de acreditarea nesfârşită a credinţei tale. George Pruteanu a fost unul dintre cei foarte puţini care m-au amăgit. I-am dat credit nelimitat şi necondiţionat. Făcea, la Pro TV, emisiunea Doar o vorbă să-ţi mai spun şi vedeam cum gramatica limbii române, filtrată printr-un spirit uluitor, poate contribui la un miracol politic – mântuirea neamului de către Convenţia Democrată, aflată în luptă dreaptă cu balaurul criptocomunist. Se întâmpla acum o duzină de ani…
A urmat însă, crunta dezamăgire. George Pruteanu se dovedise a fi un personaj mai mult decât malefic. Aflasem de la amicii culturali faptul că Pruteanu este un ins suspect. Făcuse nişte lucruri care nu se fac, în anii vechiului regim, fapte penibile, ce frizau absurdul (episodul cu furtul murăturilor şi borcanelor cu zacuscă) sau avusese un comportament inavuabil, în perioada stagiului militar. N-am vrut să cred. Aveam nevoie de un idol, de un reper, de un cristal. Ce-a urmat, se ştie prea bine! L-am „admirat” pe traseistul politic Pruteanu, am asistat la jalnicele lui cavalcade naţionaliste, pentru ca, într-o zi, să aud că Făt-frumosul limbii române a devenit valetul ideologic al sinistrului Vadim. Disonanţa cognitivă se instala în mentalul meu, fiind incapabil să discern între judecăţi şi informaţii. Impostura lui George Pruteanu era evidentă şi dureroasă. Mi-am dus aminte de un eseu citit, despre „Politropia omului şi culturii”, scris de Gabriel Liiceanu, un admirabil text despre „înşelătoriile” spirituale la care se dedă intelectualul. Dar aici era vorba de cu totul altceva. Pruteanu îşi înşela fiinţa. Sau poate că nu. Fiinţa lui fusese una ascunsă, iar disonanţa mea cognitivă fusese declanşată de pernicioasa lui disonanţă etică. Cavalerul limbii române se dovedise a fi un şarlatan periculos, o hahaleră politică, un gunoi de tranziţie! Cristalul se spărsese, „jocul ielelor” cocheta, în cazul profesorului ieşean, cu perversiuni de neînchipuit şi de neadmis.
Un caz, trebuie să spun, diferit de cel al lui Adrian Păunescu. Mentorul Cenaclului „Flacăra” este un ales al lui Dumnezeu, dar care nu a rezistat ademenirilor Satanei. Explic. Păunescu a fost înzestrat cu un har poetic mai rar decât diamantele mari ca pumnul. Dovadă îi stau volumele de versuri, mai ales acelea de dinainte de „Pământul, deocamdată”. Dar acelaşi ins adiat de divina inspiraţie lirică s-a lăsat prins în mrejele prostituţiei preomeneşti. Şi-a amanetat talentul extraordinar în serviciul Leviathanului, devenind o scursoare. În tranziţie, a rămas consecvent. Pentru el, trecutul este nu doar scuzabil, ci mai mult ca legitim. Pruteanu a devenit maestrul sperjurului tocmai când libertatea de-a fi tu însuţi era plenară. Petulanţele lui, jocul de glezne şi ipocriziile de talkshow nu au scuza dictaturii. Un hoţ de zacuscă a ajuns cât se poate de natural o lepră expresivă. În ceea ce mă priveşte, îi prefer pe autenticii George Becali şi Vanghelie unui cleptoman histrionic, dus în lumea celor drepţi. Afinul său deplorabil a fost Antonie Iorgovan.