Insectar

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Mă surprind, în această amiază de duminică stereotipă, tentaţiile cu totul suspecte ale distinsului blogger Alexandru Seres. Ştiu, a mă lua de el, gazda atât de amabilă a textuleţelor mele, este echivalent cu a-mi scuipa amfitrionul la rădăcina nasului, tocmai când mă întreabă dacă mi-au picat bine icrele negre. În plus, îmi mai pun în cap, o dată, cohorta vibratilă a comilitonilor domniei sale, într-ale ziaristicii de internet. Fie, ingratitudinea este indiciul rebeliunilor împotriva complicităţii de protocol.

Alexandru Seres se simte obligat să constate superioritatea presei online în faţa celei tipărite. Dacă enunţul venea din partea unui exaltat într-ale comunicării de tip sms ori messenger, nu mă deranjam. Stuporile juvenile trebuiesc mai degrab’ încurajate, tocmai pentru că presupusele interogaţii ale unui viţel în faţa unei porţi nou-nouţe sunt infinit mai fertile decât meditaţiile unui bou dedat studiului pe care l-a avut ţesala în istoria higienei de staul. Primul argument invocat de amicul meu, ţine de un mit al modernităţii: el extrage superioritatea online, în dauna unui Gutenberg cu totul inactual, pe baza unei calităţi evidente - rapiditatea. Presa electronică, iată!, este mult mai „nervoasă”, ea permite mesajului să fie aproape sincron cu evenimentul la care se referă. Practic, specialiştii în comunicare discută de multişor despre faptul că mesajul anticipă deja un lucru, mass-media fiind un formidabil factor de presiune asupră realităţii virtuale. Dar tocmai această rapiditate provoacă, exact prin randamentul pe care informaţia difuzată o are asupra mulţimii receptorilor, o manipulare de-o perversitate diabolică. Cel mai sfruntat, dar şi credibil se minte „live”. În mustul evenimentului, câtă vreme semnificaţiile şi angrenajul unui fenomen în derulare nu se disting, minciuna se deghizează în spontaneitate, iar interesul ascuns în spirit de observaţie. Înghiţim totul pe nemestecate, halim, ne îmbuibăm şi vomităm zilnic imense cantităţi de informaţie, fără a avea răgazul să ne dezmeticim şi să punem întrebări elementare: la ce ne folosesc toate acestea? Cine ne zoreşte din spate? De ce galopăm printre nimicuri sforăitoare? Rapiditatea actului de comunicare este invers proporţională cu accesul la înţelegere, cu profunzimea şi limpezimea a ceea ce tocmai cunoaştem, nu din experienţa noastră, ci vicarial - mijlocit de „profesionalimul” şi „dezinteresul” comunicatorilor. Viaţa noastră este, tot mai evident, un imens ciclon al efemeridelor. Furtunile de ştiri ne mătură zilnic, precum valurile unui tsunami, spălând informaţiile reziduale de ieri-alaltăieri, şi păstrându-ne într-un imediat, pe cât de superficial, pe atât de frivol. Mărturisesc aici, dragă Shery, că tocmai rapiditatea pe care o lauzi este coşmarul ce va învălui încet, dar sigur, comunicarea. Vom avea, nu peste mult, nostalgia zăbavei. Speriat, gândul se va opri, o clipă, într-o clandestinitate periculoasă, pentru a căuta să desluşească, tot mai incongruent, ce e acela un gând. Patrule înarmate vor veghea ca umanoizii să fie la curent cu ultimele noutăţi (sic!) ale unei lumi schizoide, în timp ce cărvunarii reveriilor mentale vor fi căutaţi şi în gaură de şarpe.

De altfel, ecruisajul reflexiv pe care îl provoacă superioritatea online, pe care tocmai o pustulezi, mi-a fost evocat recent, citind unele mesaje la textele mele, „semnate” de inşi cu o identitate mai fluidă decât mercurul. Poate asta mă face să nu cred în insurgenţa pululativă a comunicării online. Dimpotrivă, rămân vetustul scutier al aristocratei litere de tipar.

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Da, da, da! De trei ori DA! Mă număr şi eu printre cei care cred că Ilie Bolojan are de plătit o datorie. Nu una mică, nu una uşoară, ci este vorba chiar de datoria vieţii lui. Dacă aş fi, Doamne fereşte!, în pielea noului primar, măcar în nopţile cu lună plină aş avea grave insomnii, aş fi bântuit de angoase şi aş da târcoale duhovnicului personal sau Drumului de Centură. Personal, nu ştiu cum va reuşi să şi-o achite, fie şi într-un mandat lat de 4 ani.

Nu este vorba câtuşi de puţin însă, de o datorie acumulată la poker sau de vreo creanţă aflată acum la scadenţă. Este sau nu Bolojan omul fraţilor Micula, iată o interogaţie cu iz metafizic ce nu mă zguduie. Poa’ să fie omul unor copii din flori sau al Sfântului Dezideriu. Problema este cu totul alta. Pentru prima dată în zglobia noastră democraţie, primarul de Oradea a fost ales din primul tur. Ei bine, veţi riposta, mare scofală?! Mare, câtă vreme nu trăim în Vaslui, iar aproape o treime din voturi au pe dungă un alt tricolor. Este, totuşi, remarcabil scorul din 1 iunie, cu condiţia ca tocmai atunci orădenii să nu fi dat în mintea copiilor. A fost, se vede de la o poştă, un vot negativ, iar în al doilea rând unul cu iz mesianic. Am vrut un salvator! Un supererou dispus, dar şi capabil să ne mântuie de neputinţe, de o viaţă cenuşie, precum şi de terifianta corupţie. Bolojan nu m-a convins prin program ( o însăilare de prostii solemne, iar pe alocuri gogomănii sadea), ci mai ales prin strategia de campanie electorală. Nu m-a făcut să lăcrămez nici când şi-a pus pe fundal echipa. Astfel de coregrafii cu subrete gata umectate am mai văzut, iar rezultatul final a fost lamentabil. A câştigat din primul tur mai degrabă speculând slăbiciunile de olog ale principalului adversar, incoerenţa echipei acestuia, o anume violenţă nătângă, fructul unei frustrări de învins prealabil. Ar fi câştigat, poate la un scor mai confortabil şi dacă pleca în Ohio, într-o vacanţă oferită de agenţia de turism „Apostolul Târle” SRL, aterizând pe aeroportul nostru somalez în preziua alegerilor.

Acum voi spune un truism pentru care îmi cer scuze, în prealabil. Marea datorie pe care o are de plătit Bolojan este faţă de fiecare orădean în parte, cât de insignifiant o fi el. Avem un primar pe cauţiune. Nu ştiu cum, nu ştiu cu cine, dar va trebui să dovedească ceea ce va fi dramatic de greu: capacitatea de a se impune drept un primar priceput şi cinstit, devotat unui orădean capricios, clevetitor, mare amator de viaţă bună pe vătrai. În ultimele două mandate, Oradea a avut o dinamică cu totul remarcabilă, dar investiţiile au fost gestionate lamentabil, cu termene de predare cu mult depăşite, cu suspiciuni mari privind chibzuinţa cu care au fost cheltuiţi banii publici. Următorul mandat a promis o administraţie elveţiană într-un burg de la periferiile Levantului.  Cu tot respectul, dar Bolojan nu este născut lângă Geneva, ci pe cursul mijlociu al Crişului Repede. Chiar de mâine, va fi asaltat de ciumeţi cu alură de investitori suedezi, de profeţi mitocani şi de oportunişti bine calibraţi pe ciolanul garnisit cu fonduri europene. Oameni cu orgoliu şi frică de Maica Sfântă îl vor linge-n iezerul dintre noade cu o frenezeie demnă de-un  mistic talentat. Partenerii luaţi la guvernarea locală nu vor osteni să-şi facă mendrele, după un interes „naţional” - suspect şi strict personal. Atunci să-i văd „programul”.

Politica este murdară, poate chiar o curvă, iar Ilie Bolojan nu este clona unui Făt-frumos din Lacrimă. Din fericire, sper…

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Încerc să-mi fac curaj, să mă urnesc din lâncezeala duminicala (adipoasă şi rumegătoare). Secţiile de votare s-au deschis la orele 7. Cetăţenii cu instinct matinal, verde şi patriot, şi-au exprimat deja, în deplină cunoştinţă de cauză, opţiunea. Şi-au ales reprezentanţii dorinţelor civice pentru următorii 4 ani. Toată dimineaţa, am tras de timp. Cu destulă laşitate m-am refugiat în bucătărie, am făcut mâncăruri fel de fel şi am lins o bere. Scorpions cântă la calculator, afară, cerul dă să se limpezească, temperaturile cresc disconfortant, mai nimeni pe stradă, doar maşini înţepenite, în parcarea neterminată. Dănuţ, băiatul meu de 15 ani, înfulecă spaghetele cu şuncă, smântână şi caşcaval. În ce-l priveşte, laşitatea mea a fost binevenită.

Aş avea motive să stau acasă, să aştept să termine de fiert pilaful de orez, apoi să mănânc pulpele de pui şi să somnolez, fără nici cel mai mic gând. Campania electorală m-a extenuat. Nu neapărat mental. Este însă obositor să stai, mai în fiecare seară, de vorbă cu inşi detestabili, clone ale unor rataţi în proiect. Noroc cu câte unul, amuzant la modul imbecil, ori cu un altul, remarcabil de expresiv în prostia naturală pe care o prezintă cu o dezinvoltură de manechin. Prefer un prost unui nătâng, la orice oră. Binele public pare un banc sec, iar lipsa de aderenţă a candidaţilor la gramatica limbii române este o caracteristică genuină, un brand care observ că iradiază dinspre local, înspre naţional. Cei cu şanse de reuşită la aceste alegeri fac parte dintr-o infinită colecţie de suspecţi, de indivizi cu chemare de-a înşela, de-a vâna iluzii şi de-a ultragia buna aşteptare. Ce să creditez? Pe acel autodeclarat salvator al urbei, un fel de Robin Hood pitit în epiderma excoriată a unui caporal de schimb, gata să facă ordine în corpul de gardă şi să ne înveţe, patru ani, cum se execută corect „dreapta-mprejur”? Sau mai bine pe cel ce are apucăturile drăgălaşe ale unei bone şi a cărui omenie ar fi mai nimerită în fruntea unei asociaţii a asistenţilor maternali? Aş avea şi opţiunea de-a trage un şut în fund votului etnic şi să debarc în Europa otova de poimâine, cu un secol înaintea poporului molcom, dar calificat la Euro, din care mă extrag. Doamna are veleităţile unei Lolita, surprinsă făcând sex oral cu ursuleţul de pluş, iar domnul de la judeţ este dovada supraponderală a faptului că şcoală şi cartea sunt naşpa.

Cu destul timp în urmă, din cu totul alte motivaţii, un filosof francez constata că mergem spre neant, indiferent de alegerea pe care o facem, la un moment dat. În fiecare clipă, suntem asediaţi de alternativele care ne îmbie să le transformăm din potenţialitate în act. Gestul, de cele mai multe ori inconştient şi necalculat, prin care efectuăm decizia este un carnagiu. Infinitatea de alternative moare instantaneu, aşteptând momentul unei alte opţiuni. Chiar şi posibilitatea aleasă are o soartă tragică: prin chiar voinţa de-a alege, posibilitatea însăşi se volatilizează, devenind realitate. Cam aşa se juca Sartre cu libertatea fiinţei şi neantului, condamnându-ne la o existenţă mereu aflată pe buza nimicului.

M-am decis! Mă îmbrac şi păşesc. Spre neant… Mă duc să-i trag un vot, de să nu se vadă candidat cu candidat. Am citit un studiu care spune, pe bază de dovezi ştiinţifice irefutabile, că masturbarea nu dăunează grav sănătăţii. Precum ţigara, domnule Seres!

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Vă propun următorul experiment extrem: încercaţi să scrieţi despre voi înşivă. Nu, nu mă refer la un simplu exerciţiu de contabilizare a nimicurilor zilnice, cam cum se petrec lucrurile într-un jurnal. A scrie despre tine însuţi, este o operaţiune temerară, în ultimă instanţă cât se poate de periculoasă. Rişti enorm, inclusiv să te desparţi, ruşinat, de propria persoană. Prinşi în fluxul existenţei pedestre, nu avem răgazul întâlnirilor esenţiale, în care să ne analizăm traumele, să ne lingem rănile sufleteşti, să ne iertăm nemerniciile, gândurile vinovate şi trăirile perverse. Examenele interioare sunt cu adevărat rarisime, tocmai pentru că sunt atât de inconfortabile. Cui îi convine să constate că ascunde sub piele un nătărău, sau, şi mai rău, un ticălos cu instinct civic alterat? Apoi, nu avem deprinderea pedepsei aplicată asupra propriului ins. Oricum, vine scuza - sunt alţii care ne pedepsesc, poate nemeritat sau prea aspru. De aceea, îngăduinţa faţă de sine este o meteahnă cu tradiţie şi stil. Procurorul din noi are, invariabil, rechizitoriile redactate pentru faptele altora, izbăvindu-ne, în prealabil, de ipostaza martirajului provocat de autoacuze severe. Doar sadicii se supun judecăţii unui Eu acuzativ.

A scrie despre tine însuţi este aproape un sacrilegiu. Deşi o recunoaştem cu atâta greutate, un singur personagiu este mai important decât însuşi Bunul Dumnezeu. Aţi ghicit - fiecare dintre noi, în contul său personal… Nu se cuvine, aşadar, să ucidem un mit, să aruncăm în criză singura fiinţă care ar merita, la o adică, să populeze pământul - fiinţa noastră. Ne uităm în oglindă numai atunci când ne inspectăm frumuseţea sau când avem de făcut mici operaţiuni de ajustare: un fard, o bărbiereală, un pensat, o stoarcere a unui coş insolent. Nu pătrundem dincolo de aparenţele unui dialog de complezenţă cu un om, totuşi, atât de apropiat nouă!

Cei ce citesc acest Insectar, s-ar putea întreba, pe bună dreptate, de ce am acest puseu de… solipsism? La urma-urmei, lucrurile par a fi în regulă, iar cutremurările interioare nu se practică pe blog, ci exclusiv în discreţia aulică a meditaţiilor şi a reculegerilor private. Nu fac parte din nici o comunitate emo, asta ca să risipesc şi ultimele suspiciuni cu privire la posibilele temeiuri suicidale ale acestui text. Pur şi simplu, am o problemă de situare, într-o perioadă cât se poate de sensibilă. Este luna de campanie electorală, precum se poate destul de lesne şi dramatic vedea. Văd, ating, ascult, privesc, analizez, compătimesc, suspectez, dispreţuiesc, evaluez mulţi oameni ce se chinuie să mă convingă despre faptul că sunt predestinaţi pentru a face binele public. Ursitoarele au fost generoase cu ei - le-au dat harul sacrificiului pe altarul Binelui comun. Luna mai, a acestui an, a adus la rut instinctul prea-omenesc al demnităţii, al gestului dezinteresat, al faptei cumsecade. În jurul nostru fojgăie supermani în ambalaje electorale. Metrul patrat s-a umplut cu samariteni, iluminaţi, experţi ai laudei de sine, înţelepţi cu doctrina împrumutată de la echipe de campanie căpiate de sondajele de opinie. Am mai fost de câteva ori martorul unor astfel de perioade libere de orice morală. Am mai văzut sicofanţi de duzină şi idioţi cu alură de profeţi de-un mandat. De fiecare dată mi-am spus că tocmai atunci prostia a ajuns la climax. Că niciodată fariseismul şi prefăcătoria nu vor putea fi întrecute de o altă ocazie. M-am înşelat! Alegerile locale 2008, sunt o culme a ignoranţei, minciunii, înşelătoriei. Carcase politicoide zâmbesc tembel, promit sau acuză. Stau şi mă întreb: strigoii ăştia, când s-au uitat ultima dată în oglindă?

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Gigi Becali este un produs migălos, nu un accident reprobabil. La fel cum pomul coace roadele, aducând la pârg fructul, societatea românească şi-a pus la bătaie sevele, zămislind ceea ce-i stătea în fire. Culegi ceea ce semeni, se ştie atât de bine. Naţia nu a avut parte, la naşterea noilor vremuri, de-un Havel sau de un Walesa, ci de inşi suspecţi, samsarii unei revoluţii trucate. Au urmat vremuri tulburi, maculate, virusate de vinovăţii bine camuflate şi de interese tenebroase. Un clientelism politic venal a compromis foarte repede reforma. România devenea, încet şi fatidic, ţara unor experimente întunecate, în frunte cu o clasă politică pe deplin iresponsabilă. Istoria ultimilor 19 ani sunt ilustrarea unei evoluţii organice, de la totalitarism spre cabala neghiobilor. Gigi Becali nu este altceva decât exponentul acestei depravări.

De aproape 20 de ani, prăsim scandalul. De la misterul teroriştilor, la Mătuşa Tamara - totul este o laborioasă şi sinistră punere în scenă. Nu ştiu dacă a avut cineva inspiraţia de-a glosa scandalurile cărora le-am fost martori curioşi cel mult trei zile. Avem o recoltă impresionantă. Aş putea spune, România însăşi a ajuns să fie un scandal! Lucruri incredibile s-au petrecut sub ochii noştri uimiţi, dar iertători. Cine îşi mai aduce aminte cum politicienii au devalizat băncile, în primii ani ‘90? V-au mai rămas în memorie Bancorex, Caritas, SAFI sau SOV Invest? Nu, pentru că mereu suntem martorii unor alte fapte ce întrec orice închipuire. Justiţia a fost capul de afiş al corupţiei. Câte nelegiuiri nu s-au consumat la adăpostul pervers al legii! Un om condamnat pentru crimă a putut pleca din România fără nici o problemă. E vorba de Frantisek Priplata. Un terorist (Omar Hayssam) s-a făcut, la rându-i nevăzut, lăsându-ne cu impresia că suntem un neam de idioţi. Frustrările se ţin lanţ, ticăloşi în Armani ne sunt profeţii şi moraliştii limbuţi, în timp ce orice construcţie politică menită să ne dea o geană de speranţă a eşuat revoltător, din cauza unor politicieni patibulari. CDR şi Alianţa DA sunt marile traume ale unei Românii îngenunchiată de neputinţe. În acest decor carnavalesc şi toxic marii actori sunt briganzii clipei. Modelele neamului, simbolurile şi charismele au căzut în netrebnicie.

Valizele cu bani, aflate într-un portbagaj, la Cluj, trimise de creştinul activ şi reactiv, George Becali, nu sunt decât „fructele mâniei”, poamele unui lung şir de ani funeşti. Comportamentul liderului PNG nu este scandalos, ci pe deplin firesc! Aşa se procedează, acesta este noul modus operandi într-o patrie a obscenităţilor transformate în filosofie a vieţii. Tocmai suntem martorii unei campanii electorale. Ce este ea, dincolo de discursuri şi coregrafii partinice, pe cât de ipocrite, pe atât de scârboase? Nimic altceva decât o nouă cavalcadă a banilor negri, aruncaţi în bătălia pentru Putere fără nici o reţinere şi fără ca o instituţie a statului de drept să ia atitudine. Răul face norma, urâtul este tiparul, iar penalul încununează dreptul.

România este victima unei depravări organice. De 19 ani, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Zără răgaz, fără ostenire. Ultimul scandal nu este decât un moment dintr-un şir ce pare inepuizabil. Gigi este brandul României fascinante, luptătorul luminii şi marele samaritean. Cine dă în el, dă în Mihai Viteazul, Decebal şi Burebista, dă în mine, dă în tine, dă în Noi, dă în fabrici şi uzine. Gigi Becali, iată cel mai glorios exemplu al dezmăţului public. Jos labele de pe cel mai ilustru român!

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Situaţie cu totul stânjenitoare, chiar la debut de campanie electorală, în PD-L Bihor. Nu ştiu să existe vreun precedent la această telenovelă cu mici accente psyho. Marcel Boloş a dat un comunicat şi a făcut mai multe declaraţii, în „Săptămâna Luminată” (!) cu totul ieşite din tiparul monotoniei noastre de Crişul Repede, când siropoasă, când tembeluţă. Marcel a clacat? Cel puţin eu asta aş crede. Îl cunosc, fără a fi măcar amici, şi cred despre el că este un om de ispravă, cu ambiţii şi un traseu profesional rapid, dacă nu chiar fulminant. Iată însă, că la întâlnirea cu politica a intrat într-un „delir” greu de evaluat raţional şi imposibil de prognozat în perspectiva imediată, a alegerilor de la 1 şi 15 iunie. Imediat după ce şi-a anunţat intenţia de a renunţa la calităţile de city manager şi candidat de consilier pe listele democrat-liberale (miercuri, 30 aprilie), directorul AIO a intrat într-o tăcere vag-misterioasă. Antologicul comunicat de presă i-a lăsat mască pe toţi cei din staful de campanie al PD-L. Au aflat de la jurnalişti despre intenţia bizară a unuia dintre cei ce urmau să ducă greul bătăliei electorale. Umiliţi şi nerutaţi, au intrat într-o panică din care nici în Duminica Tomii nu îşi vor reveni. Cum de e posibil ca un tânăr cu perspectivă frumoasă în politică, administraţie şi sfera academică, un talent din pepiniera săracă a junimii în care ne punem speranţele pentru reformarea clasei politice hodorogite şi corupte, să comită un asemenea derapaj? Cată de-nţelege! Fireşte, pompierii de partid au intervenit prompt, încercând să astupe un scandal ce risca să devină un pârjol cu dimensiuni de catastrofă. S-a spus că nu Marcel ar fi fost autorul comunicatului, ci un duşman, ce a folosit neautorizat un canal informatic al Serviciului Comunicare, din Primărie. Ieri, însă, Boloş şi-a asumat paternitatea textului, făcând şi mai stângenitoare situaţia în partid, la un pas de-a fi sancţionat pentru minciună şi manipulare…

Toate acestea se petrec la debutul unei campanii electorale, în care miza este colosală. Oricine va căuta să găsească explicaţii şi nu puţini vor glosa înfioraţi pe scenarii malefice, cu agenţi partinici sub acoperire, culise oneroase, „defectări” cu profit. Ştiu ce eforturi depun cei din conducerea PD-L Bihor pentru a-l readuce pe „drumul cel bun” pe fiul rătăcit. Doar că Marcel Boloş nu se lasă, rezistând unui asediu costisitor, baricadat într-o obsesie: reforma din administraţia publică locală. Pare a fi un joc absurd. Colacul peste pupăză a fost pus, aparent fără nici o legătură cu criza din PD-L, tot de către Marcel Boloş. Ieri, dimineaţă, Piaţa Unirii a fost teatrul unei noi confruntări dintre militanţii verzi şi administraţie. Motivul: defrişarea unei zone aflată în vecinătatea Bisericii cu Lună, de pe care au fost raşi mai mulţi arbori de tuia (specie rară şi protejată!). Primarul, Mihai Groza nu ştia nimic! Întreaga afacere este o prostie patentată. Cine este atât de „inocent” încât să rişte un conflict pe o temă sensibilă - protecţia naturii - după episodul cu malurile Crişului? E stupid, lipsit complet de noimă. Surpriza abia acum urmează: cel ce a dat ok-iul proiectului de reamenajare ambientală a Pieţei Unirii a fost… Marcel Boloş, fără a se fi consultat cu nimeni!

Unele lucruri rămân de neînţeles. Mai zilele trecute, am privit un cârd de muncitori, la treabă: trei se sprijineau în lopeţi, alţi trei vorbeau la telefonul mobil! Am intrat la ABC şi am cumpărat o pâine şi şerveţele umede. La casă, vânzătoarea îmi făcea socotelile, vorbind la telefonul mobil cu o persoană dragă. Comunicăm, comunicăm până la extenuare. Tocmai de aceea, niciodată nu ne-am înţeles mai prost unii cu alţii…

*

Citeşte comentariile lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Am crezut dintotdeauna că prea multă informaţie nu doar că zăpăceşte, dar predispune la prostie. Nu putem, astăzi, procesa corect şi fiabil cantitatea imensă de ştiri pe care imperiile media le oferă spre consum instant. Gândim tot mai puţin. Dar asta nu este totul. Cu mult mai grav decât diminuţia gândului este procesul de extincţie a discernământului. Nu mai avem zăbava nuanţei, nimic nu mai durează dincolo de o clipă, totul se risipeşte zglobiu în insignifianţa „evenimentului”. Prăsim deşertăciunea…

Incidentul despre care vreau să scriu s-a petrecut în seara zilei de vineri, într-un studio de la Realitatea TV. Trei oameni ce aveau de spus lucruri interesante, dar mai ales adevărate, despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, fuseseră invitaţi de Răzvan Dumitrescu pentru o discuţie nu neapărat encomiastică, în prealabil spray-ată cu esenţă de scorţişoară. Totul decurgea bine, eram fericit că aveam „la ce mă uita” într-o Vinerea Mare manelizată de retoricile unui creştinism făţarnic. Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu şi Emil Hurezeanu povesteau, cugetau şi mai ales vorbeau cu aplicaţie despre un cuplu care a marcat de la distanţă, dar pregnant, inteligenţa comunistoidă valahă - „Monicii”, cum îi numea, la un moment dat, Paul Goma, cu un oarecare sarcasm drăgăstos (scuzaţi oximoronul!). Urnele funerare ale celor doi tocmai sosiseră dintr-un exil memorabil.

Când totul părea la locul lui, când inteligenţa lucrativă a lui Hurezeanu confia cu raţionalitatea analitică a lui Liiceanu şi cu profunzimile ingenue ale lui Dan C. Mihăilescu, s-a produs catastrofa. Astăzi, Apocalipsa a luat straie cotidiane şi se numeşte cât se poate de… civic - breaking news! Dintr-o dată vraja s-a destrămat, iar imaginea uşor iconizată a celor doi, deveniţi cenuşă, a fost ştearsă de un bădăran politic - unul dintre cei prea mulţi şi fericiţi care-şi fac veacul pe Dâmboviţa. Candidatura lui Sorin Oprescu la primăria Capitalei fusese acceptată de către Curtea de Apel, după ce BEM îl descalificase, pe motivul, deplin întemeiat, al superficialităţii cu care îşi întocmise listele de aderenţi. O mică scenetă, cu intervenţia unui reporter special şi cu o declaraţie la cald a marelui învingător, un adevărat Mesia cu siglă levantină, a fost improvizată dexter de un producător TV capabil în orice context să transforme un strănut repetitiv într-o pandemie aviară sau un amor frugal consumat la boschet, într-un viol monstruos, cu efecte devastatoare asupra inconştientului colectiv. Hurezeanu a izbucnit! Liiceanu a preferat să atace prin învăluire, apreciind profesionalismul moderatorului, dar ofilind net mojicia postului tv. Mihăilescu s-a făcut că nu simte mirosul de ciorapi ce învăluise, mult prea brusc, studioul.

Un incident, veţi spune. Un biet episod nedorit, necuvenit, dar, pe de altă parte, ca redacţie de ştiri, Realitatea TV era, poate, obligată la o obrăznicie cu iz de sacrilegiu. Un politician cu alură de bragagiu de Obor era mai tare şi infinit mai actual decât două urne funerare. Scandalos, dar inevitabil. Insolenţa calificată la care am asistat, doar pe jumătate stupefiat, m-a făcut să înţeleg şi mai profund faptul că manipularea la care ne supune tubul catodic nu are conotaţiile unor minciuni bine ambalate. Atacul masiv al carcaselor umanoide din platou şi al urangutanilor din regiile de emisie au o ţintă temerară - discernământul nostru etic. Excitaţia face inutil gândul. Cred tot mai mult că Răstignirea a fost un gest ratat.

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean
florin.ardelean@tvs.ro

Adrian Cioroianu a demisionat! Jurnaliştii vor fi fiind mâhniţi, câtă vreme un izvor cristalin al gafelor demne de antologiile ridicolului a secat. Traian Băsescu are motive de satisfacţie retrospectivă – nu a vrut să semneze decretul de numire în funcţie a tânărului liberal, avertizând că nu e omul potrivit. Încăierarea dintre palate a fost, însă, factor decizional. În mai puţin de un an, am asistat la compromiterea imaginii unuia dintre cei mai promiţători intelectuali, istorici şi politicieni români. Penibilul a defulat în diplomaţia românească, după decenii în care politica externă a fost un fel de nestemată a neamului. România a avut şefi ai diplomaţiei de rasă, care, deseori, au reuşit să contrabalanseze politici interne deplorabile sau chiar insignifianţa unui stat balcanic mai totdeauna în defect de morală sau ţintă. Titulescu este un mit, Corneliu Mănescu sau chiar Ştefan Andrei au făcut, sub regimul comunist, figură onorabilă, iar după 1989, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Meleşcanu, Adrian Severin sau Petre Roman au avut mandate care le-au fortificat imaginea publică şi le-au poleit carierele politice. Penultimul ministru al afacerilor externe, Mihai Răzvan Ungureanu a clacat din cauza unei distopii: fiind omul lui Băsescu, premierul, care îi era şi şef de partid, abia a aşteptat scandalul cu cei doi jalnici spioni din Irak pentru a-l mătrăşi. A fost, ca să spun aşa, victima „improvizaţiei şi absurdului” din faza crepusculară a Alianţei DA.

Adrian Cioroianu s-a impus, până la a fi numit ministru, drept o speranţă de top a României, adevărat regat al dezamăgirilor perpetue. Istoric apreciat, component al echipei rafinate de la Dilema, liberal de mare perspectivă, cu o charismă la care avea acces şi datorită unui fizic de dandy, logodnicul Alexandrei Coman a început prin a fi papagalul Condoleezzei Rice.  Şi-a continuat “mandatul” printr-o declaraţie uluitoare în privinţa rromilor, demni de-a deveni locuitorii unui ipotetic land, în deşertul Egiptului, dar şi prin gestul de-a face schimb de salivă cu delicventul Costică Argint, pe una dintre cele Şapte Coline. În timpul summit-ului de la Bucureşti a fost desemnat să fie piesă de fundal, de teamă să nu facă o boacănă. Dacă, Doamne fereşte, i-ar fi venit în minte să reitereze gestul făcut regelui Spaniei, cu degetul opozabil încremenit în sus, şi i-ar fi arătat preşedintelui Bush degetul mijlociu, în aceeaşi ipostază semeaţă?!

Drama unui tânăr român mort într-o închisoare din Polonia i-a fost preşul pe care Tăriceanu l-a tras cu obidă. Merită să ne încerce vreun regret? În ceea ce-l priveşte pe ins, e cât se poate de clar că răspunsul este negativ. Un regret însă, cu totul special, mă încearcă. Despre ce este vorba?…

Cei 18 ani şi mai bine de tranziţie i-am dus în spate cu speranţa că va veni ziua în care clasa politică românească – încropită, vulgară, coruptă şi stupidă – va fi înlocuită cu politiceni dintr-o altă generaţie - oameni şcoliţi, cu maniere, dar mai ales cu vocaţia politicii performante. Adrian Cioroianu tocmai mi-a dovedit că ne-am făcut iluzii. Parcă niciodată Eclesiastul n-a fost mai actual în privinţa zădărniciei. Un exponent de primă mână dintre cei foarte puţini de care legăm mitul transformării politicianului român, din gunoi cu ştaif în aristocrat al vorbei şi faptei, a plecat cu coada între picioare. Cu nepermisă lejeritate, şi-a bătut joc mai întâi de noi, abia apoi de el. Asta mă face să spun că între generaţiile de politicieni români nu există un conflict. Există doar un scârbavnic compromis.

*

Citeşte articolele lui Florin Ardelean şi pe blogul lui Alexandru Seres

Florin Ardelean

florin.ardelean@tvs.ro

Emoţionant textul lui Dan Boeriu dedicat lui George Pruteanu, Limba celor singuri. Mi-a provocat chiar vagi remuşcări, câtă vreme, trebuie să mărturisesc, l-am detestat vârtos pe defunctul cavaler al limbii române. Îmi reprim cu greu tentaţia de a ignora un sfat străbun – despre morţi, numai de bine! Vreau să spun însă ce am de spus, pe baza unui principiu pe care îl consider suficient deconsistent: cel ce te-a dezamăgit nu se poate „bucura” de prerogativa iertării prin tăcere. Or, te dezamăgesc doar cei ce, odinioară, te-au indus în amăgire, bucurându-se de acreditarea nesfârşită a credinţei tale. George Pruteanu a fost unul dintre cei foarte puţini care m-au amăgit. I-am dat credit nelimitat şi necondiţionat. Făcea, la Pro TV, emisiunea Doar o vorbă să-ţi mai spun şi vedeam cum gramatica limbii române, filtrată printr-un spirit uluitor, poate contribui la un miracol politic – mântuirea neamului de către Convenţia Democrată, aflată în luptă dreaptă cu balaurul criptocomunist. Se întâmpla acum o duzină de ani…

A urmat însă, crunta dezamăgire. George Pruteanu se dovedise a fi un personaj mai mult decât malefic. Aflasem de la amicii culturali faptul că Pruteanu este un ins suspect. Făcuse nişte lucruri care nu se fac, în anii vechiului regim, fapte penibile, ce frizau absurdul (episodul cu furtul murăturilor şi borcanelor cu zacuscă) sau avusese un comportament inavuabil, în perioada stagiului militar. N-am vrut să cred. Aveam nevoie de un idol, de un reper, de un cristal. Ce-a urmat, se ştie prea bine! L-am „admirat” pe traseistul politic Pruteanu, am asistat la jalnicele lui cavalcade naţionaliste, pentru ca, într-o zi, să aud că Făt-frumosul limbii române a devenit valetul ideologic al sinistrului Vadim. Disonanţa cognitivă se instala în mentalul meu, fiind incapabil să discern între judecăţi şi informaţii. Impostura lui George Pruteanu era evidentă şi dureroasă. Mi-am dus aminte de un eseu citit, despre „Politropia omului şi culturii”, scris de Gabriel Liiceanu, un admirabil text despre „înşelătoriile” spirituale la care se dedă intelectualul. Dar aici era vorba de cu totul altceva. Pruteanu îşi înşela fiinţa. Sau poate că nu. Fiinţa lui fusese una ascunsă, iar disonanţa mea cognitivă fusese declanşată de pernicioasa lui disonanţă etică. Cavalerul limbii române se dovedise a fi un şarlatan periculos, o hahaleră politică, un gunoi de tranziţie! Cristalul se spărsese, „jocul ielelor” cocheta, în cazul profesorului ieşean, cu perversiuni de neînchipuit şi de neadmis.

Un caz, trebuie să spun, diferit de cel al lui Adrian Păunescu. Mentorul Cenaclului „Flacăra” este un ales al lui Dumnezeu, dar care nu a rezistat ademenirilor Satanei. Explic. Păunescu a fost înzestrat cu un har poetic mai rar decât diamantele mari ca pumnul. Dovadă îi stau volumele de versuri, mai ales acelea de dinainte de „Pământul, deocamdată”. Dar acelaşi ins adiat de divina inspiraţie lirică s-a lăsat prins în mrejele prostituţiei preomeneşti. Şi-a amanetat talentul extraordinar în serviciul Leviathanului, devenind o scursoare. În tranziţie, a rămas consecvent. Pentru el, trecutul este nu doar scuzabil, ci mai mult ca legitim. Pruteanu a devenit maestrul sperjurului tocmai când libertatea de-a fi tu însuţi era plenară. Petulanţele lui, jocul de glezne şi ipocriziile de talkshow nu au scuza dictaturii. Un hoţ de zacuscă a ajuns cât se poate de natural o lepră expresivă. În ceea ce mă priveşte, îi prefer pe autenticii George Becali şi Vanghelie unui cleptoman histrionic, dus în lumea celor drepţi. Afinul său deplorabil a fost Antonie Iorgovan.

Florin Ardelean
florin.ardelean@tvs.ro 

Farmecul discret al provinciei… A-ţi trăi insignifianţa într-o urbe în care singurele evenimente frisonante sunt trecerea fără incidente de stradă la ora de vară, înflorirea ramurilor de păducel prin tufele din Podgoria şi votul căzut la datorie, pentru schimbarea in corpore a vajnicilor directori din Primărie. Plictis şi melancolie. Nici un muşchi nu tresare, nici un gând nu palpită. După trei zile de primăvară, astăzi (duminică), orădenii vor ieşi, sunt convins, la iarbă verde, după o lungă hibernare cenuşie. Fleicile vor sfârâi, ceaunele vor bolborosi, hormonii vor benchetui, celebrând campestru acest debut pentru „o pictură parfumată cu vibrări de violet”.

Dar în timp ce noi bacoviem, pe Dâmboviţa se petrec fapte glorioase, demne de pus în panoplia unei naţiuni cu instinct de colecţionar – istoria noastră este un mănunchi de eşecuri, când şi când întrerupte de erezii morale de-o clipă. Cuvântul magic este summit. Tot un termen împrumutat, dar spre deosebire de „mişmaş”, nu provine din turca veche, ci din engleza de New York. Ne-am ajuns - Bucureştiul este capitala lumii! Lucrul acesta, cu totul nefiresc şi, în bună măsură, caraghios îmi aduce în minte o replică pe care, se zice, Petre Ţuţea ar fi rostit-o în faţa şefului diplomaţiei lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, în momentul în care, la Viena, a fost cedat Ardealul de Nord, în august, 1940: „Excelenţă, cum aţi putut face o asemenea nedreptate, câtă vreme Ardealul este centrul universului?”. „Cum să fie centrul universului?”, a întrebat, consternat, cel ce a semnat pactul cu Molotov – „Pentru că nu cunosc un altul”…, i-a replicat înţeleptul de cafenea, de mai târziu. Ei bine, peste aproape 70 de ani, iată, la Bucureşti nu-şi dau întâlnire doar craii de Curtea Veche şi zarzavagiii de Bragadiru, ci chiar Atlaşii post-moderni ai lumii. Cum ar spune cineva, toate „cadavrele opulente” ale Occidentului au purces spre Levantul în care, odinioară, sultanii de la ’Stambul îşi trimiteau fioroşii călăi pentru a-l sugruma pe vodă cel indolent şi intrigant. Acum, culoarul unic este pentru delegaţiile tuturor statelor care fac parte din Organizaţia Nord-Atlantică, spre frustrarea miticilor, ajunşi un fel de intruşi, fire de praf în ochii celor clarvăzători. Toată Capitala a fost zdruncinată, bunul mers al lucrurilor sau mai bine zis prostul mers al lucrurilor a fost deranjat, s-a făcut chiar şi curăţenie, s-a asfaltat, jandarmi şi poliţişti din toată ţara au afluit spre Palatul Parlamentului. Cerşetorii şi prostituatele au intrat în şomaj tehnic, iar politicienii autohtoni vor trebui, pentru trei zile, să pară responsabili. Toată ţara vibrează, într-o aşteptare crispată. Vin în vizită neamurile cu ştaif şi nu se cuvine să le întâmpinăm cu rufele murdare pe aeroport. Avem timp de păruieli memorabile, după ce pleacă, doar n-au intrat zilele în sac, iar anul de graţie 2008 va sta în două rânduri de alegeri cu poalele-n cap.

E greu, este chiar extenuant să pari ceea ce nu eşti şi nu vei ajunge vreodată. Timp de trei zile, Bucureştiul va fi cel mai important loc de pe planetă. Straniu cadou pentru un valet pur-sânge. În ceea ce mă priveşte, admir păducelul înflorit prin tufele din Podgoria şi constat, demn, succesul irefutabil al trecerii la ora de vară. Imnul, vă rog!