Dan-Liviu Boeriu - Cu cartile pe fata

Dan-Liviu BOERIU

Da, m-am mutat şi pe wordpress (http://danboeriu.wordpress.com), însă acolo e vorba de o cu totul altă mâncare de peşte (somon, de preferinţă).

 Ne vedem acolo!

http://danboeriu.wordpress.com

Parcându-mi maşina pe o străduţă în Cluj, mi-am întors privirea către gardul mic şi chinuit lângă care oprisem. ”Alba Iulia 16″. Ajunsesem, fără s-o fi prevăzut şi fără să fi ştiut măcar vreo stradă din Cluj, în faţa casei Doinei Cornea. Întâmplare? Mică atenţie a destinului? Habar n-am. Cert este că am rămas atât de şocat în mijlocul trotuarului, încât Ioana a avut răbarea să fumeze vreo trei ţigări, fără să scoată un cuvânt, până când am reuşit să articulez primele vorbe şi să-i spun despre ce era vorba. Ca să nu mai spun că povestea s-a repetat cu o şi mai mare intensitate în momentul în care ne-am întors la maşină, pentru că, atunci, pe treptele casei, îmbrăcată într-un pulover verde şi ţinându-şi mâinile împreunate ca într-o rugăciune mută, era chiar Doamna Doina Cornea, cu ochii înfipţi în carnea pământului, imobilă ca o statuie şi totuşi strălucind intens. Am rămas pironit în mijlocul şoselei, despărţit de această femeie printr-un singur gard şubred, având inconştienţa şi indiscreţia de a o privi insistent. N-am avut curajul să schiţez vreun alt gest decât să mă urc în maşină, să demarez în trombă şi să-mi ascund lacrimile care-mi curgeau pe obraji. Pentru că, dacă sinceritatea frustă mai are astăzi vreo valoare, consider că până şi postarea asta nenorocită pe facebook (şi pe blog) are legătură cu demnitatea şi forţa de nestăpânit de care a dat dovadă Doina Cornea în cei mai negri ani ai istoriei României. Mâncăm la Mc Donalds, ne înjurăm copios pe forumuri, călătorim în străinătate ŞI datorită faptului că această Doamnă nu a permis, atunci, ca noi să fim călcaţi în picioare. Aşa este: fiecare gest mărunt al libertăţii noastre de azi are înscris în ADN-ul său numele Doamnei Doina Cornea.

Dan-Liviu Boeriu 

Dacă ar fi să mă iau după corul bocitoarelor de la televiziuni (dar n-o fac!), ar trebui să-mi pară foarte rău, dar ştiţi cum?, straşnic de rău!, pentru că cetăţeanul Becali George îşi petrece postul Paştelui îmbrăcat în dungi, în spatele gratiilor. Ar trebui, dacă tot suntem într-o perioadă a iertării şi a autocriticii, să empatizez cu sufletul său chinuit, cu păcatele sale mărunte, cu figura de arhanghel rătăcit printre intelectuali eretici, cu derapajele comportamentale ale dumisale. Şi, ca întregul tablou să aibă coerenţă, ar trebui să merg şi mai departe: să arăt cu degetul, într-o pornire gratuit-justiţiară, vinovatul pentru această nelegiuire. Băsescu. El şi numai el.

Ei bine, nu pot! Iertaţi-mi lipsa de omenie în pragul sărbătorilor, dar nu mă interesează deloc cetăţeanul Becali. Sau, probabil, mă interesează numai în măsura în care vreau să duc acest text la bun sfârşit. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt de o simplitate surprinzătoare pentru ţara în care orice băşină mai sonoră e motiv de suspiciune cu iz iudeo-masonic ori unguresc: un cetăţean, să-i spunem G.B., a sechestrat nişte persoane, pe care le acuză că i-ar fi furat maşina. Procuratura se autosesizează şi propune ca persoana respectivă să fie arestată preventiv. Judecătoria sectorului 1, Bucureşti, e de aceeaşi părere şi, drept urmare, făptuitorul ajunge după gratii o perioadă de timp. Atât!

Apărătorii democraţiei şi ai justiţiei curate, aduşi la televiziuni ca maimuţa pe plajă, s-au apucat să transforme o decizie simplă şi corectă în prilej de bâlci. În loc să recunoască deschis că un asemenea precedent e îmbucurător pentru speranţa că s-ar putea să avem şi noi o justiţie care chiar să funcţioneze, distinşii analişti şi jurnalişti au văzut ceea ce prostimii îi e inaccesibil, şi anume: 1) că operaţiunea e orchestrată de Băsescu pentru a deturna atenţia de la probleme penale ale familiei sale; 2) că, în comparaţie cu alţi infractori, G.B. a săvârşit un gest minor; 3) că, în raport cu înseşi faptele personajului în discuţie, această măruntă faptă putea rămâne nesancţionată. Prima idee, pe lângă faptul că e expresia aceleiaşi păcătoase teorii a conspiraţiilor de care părem a nu mai scăpa, a fost uşor demontată de Mircea Mihăieş într-un text din “Evenimentul zilei”, prin următorul argument: chiar de ar fi adevărată informaţia, cine obligă televiziunile să dea la o parte cazul Băsescu? De ce nu se continuă saga familiei sale? Le obligă cineva să difuzeze exclusiv Becali? A doua ipoteză de mai sus e absolut şocantă: dacă s-ar instituţionaliza o asemenea mostră de imbecilitate, ar însemna ca niciun om să nu fie vreodată arestat, pentru că oricând se găsesc inşi care au săvârşit fapte mai periculoase. A treia enormitate emisă de invitaţii la toc-şouri ar fi comică, dacă n-ar fi tristă. Sechestrarea de persoane, lipsirea de libertate săvârşită de o persoană fizică asupra alteia, în afara oricărei intervenţii a puterii de stat, tendinţa de a-ţi face dreptate singur sunt văzute de români ca atitudini fireşti, la ordinea zilei, dacă nu de-a binelea recomandabile şi lăudabile. De ce să mai aştepţi intervenţia forţelor de ordine, când poţi să-i căsăpeşti şi să-i ţii prizonieri olecuţă pe hoţi?

Dacă aş fi mai riguros juridiceşte, aş putea spune că ceea ce a făcut cetăţeanul Becali George e o formă de subminare a puterii de stat. Însă, deocamdată, am simţul ridicolului suficient de dezvoltat încât să-mi dau seama că o astfel de etichetă, deşi corectă în plan penal, ar stârni dezaprobarea ignară a celor cu mesajul “Free Gigi” pe piept. Aşa că, vorba unui apărător mai domol al latifundiarului, zic că nu mă risc. Şi mă duc şi eu cu gloata, gata să îmbrăţişez ideea că soarta lui Becali e decisă de cei care-l invidiază pentru mioarele dumisale. Oaia vecinului Becali e în pericol. Vă rog doar să staţi liniştiţi: mai are şi altele…

Dan-Liviu Boeriu 

În România, există o categorie profesională căreia criza economică îi profită din plin: clasa politică. În sfârşit, bravii noştri guvernanţi au un alibi pe cât de serios, pe atât de incontestabil. Ştiţi de ce nu avem bani de pensii? Pentru că e criză! Ştiţi de ce se va alege praful din planul măreţ de a construi, în timp record, cei 1000 km de autostradă? Pentru că e criză! Ştiţi de ce nu ne mai interesează mărirea cu 50% a salariilor dascălilor? Pentru că e criză! Ştiţi de ce, vorba unui cântec drăguţ, vaca nu mai dă lapte şi nici găina ouşor? Din acelaşi motiv: e criză, dom’le! Nimeni nu se întreabă de ce aceste lucruri n-au fost realizate înainte ca această ciumă a capitalismului (rânjiţi, nu-i aşa, tovarăşe Iliescu…) să ne lovească, din moment ce singura explicaţie pentru eşecul tuturor proiectelor e pârdalnica criză economică… Guvernanţii s-au pitit în spatele celei mai comode scuze, oamenii de rând dau din umeri neputincioşi şi tac resemnaţi, ţara prosperă…
*
Campionul naţional al  vorbelor dintr-o bucată este, indiscutabil, preşedintele Băsescu. Nu e puţin lucru să reuşeşti performanţa de a anihila, printr-un singur cuvânt, strădaniile unei întregi minorităţi etnice. Aflat la Budapesta, preşedintele a fost întrebat când se va putea vorbi, în România, despre autonomie teritorială. Răspunsul prompt şi percutant („Niciodată!”) a avut efectul unui trăsnet ivit din senin. Ca în fragmentul de mai sus, explicaţia lui Băsescu era uluitor de simplă: nu ne permite Constituţia. Atât şi nimic mai mult. Articolul invocat de preşedinte (art.152) este însă, din punct de vedere juridic, fără vreo eficienţă, pentru că instituie anumite limite ale revizuirii Constituţiei prezente (printre aceste limite figurând şi caracterul unitar şi indivizibil al statului). Ceea ce n-a menţionat preşedintele Băsescu este că oricare dintre prevederile nesusceptibile de revizuire în cadrul constituţional actual vor putea fi abrogate în momentul în care ne vom hotărî că vrem o nouă Constituţie. Pe scurt: noua Constituţie nu ne permite s-o modificăm pentru a obţine autonomie teritorială, însă nimic nu ne împiedică să ne dorim o Constituţie nou-nouţă, pe care s-o validăm prin referendum şi prin prevederile căreia blestemata indivizibilitate teritorială să devină un vis urât. Nu mă îndoiesc că preşedintele cunoaşte aceste lucruri, însă, în cazul dumnealui, nevoia virilă de a da cu pumnul în masă la o întâlnire oficială l-a obligat să recurgă la cel mai simplu argument: Constituţia. Cinstit din partea domniei sale ar fi fost să declare că, indiferent de hibele constituţionale (remediabile, de altfel), o autonomie teritorială a secuilor nu va putea fi înfăptuită pentru că, evident, n-ar trece niciodată testul obligatoriu al referendumului naţional şi nu pentru că actuala Constituţie se prevalează de absurdul art. 152. Ca să nu mai spun că acel „Niciodată!” mi-a dat fiori. Asemănători acelora pe care i-am resimţit aducându-mi aminte de celebrul „Nem, nem, soha!” al lui Wass Albert…
*
Madonna şi U2 nu mai vin să concerteze în România. În cazul lor, nu criza economică ori vreun alineat ghiduş al Constituţiei îi împiedică, şi nici, aşa cum s-a sugerat în presă, că n-ar dispune de stadioane suficient de încăpătoare pentru evenimente de o asemenea anvergură, ci lipsa sponsorilor. Nimeni nu vrea să-şi asume „riscul” de a se vedea cu biletele necumpărate, de parcă am vorbi despre vreun gurist proaspăt lansat pe care nu-l cunoaşte nimeni şi nu despre nume grele ale muzicii, ale căror bilete se vând în maximum jumătate de oră de la punerea lor în vânzare. Inapetenţa organizatorilor români pentru astfel de evenimente vine, probabil, din plictiseala de a se înhăma la un proiect care, conform standardelor impuse de entertainerii cu pricina, ar trebui să funcţioneze impecabil, cu o minuţiozitate perfectă. Refugierea în potenţial („Am fi putut şi noi!”) e mult mai odihnitoare decât realizarea acţiunii, ca să nu mai vorbim de faptul că, din punctul de vedere al satisfacţiei organizatorilor, efectul înlocuirii mentale a rateului cu posibilitatea înfăpturii proiectului iniţial e cam acelaşi. La drept vorbind, decât să cauţi s-o mulţumeşti pe Madonna, nu e mai uşor să organizezi un concert cu Sorinel Copilul de Aur la Căminul Cultural din Mizil?

Notă ulterioară, 20.02: Am aflat ieri (19.02) că, totuşi, Madonna vine în România pe 26 august. E grăitor, în schimb, faptul că negocierile cu staff-ul solistei au durat, în cazul nostru, mai mult de un an şi jumătate…

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com

       Am participat, ieri, la lansarea (scuzaţi-mi şi mie cacofonia, domnule FA!) celei mai recente cărţi a lui Florin Ardelean, colecţia de texte din Jurnal bihorean, reunite sub titlul de „Insectar”. Nici că se putea o denumire mai bună pentru a ilustra amalgamul de personalităţi şi personulităţi care, în mod nediscriminatoriu, populau atât cartea, cât şi sala în care ne aflam.
      

       Pe de altă parte, bănuiesc că Florin Ardelean a fost cuprins de o blândeţe suavă când şi-a botezat suculenta rubrică din Jurnal bihorean cu numele „Insectar”; mă bate chiar gândul că la mijloc e vorba despre o ironie acidă, de un sarcasm condescendent. Personajele lui Florin Ardelean nu au nimic de-a face cu inocenţa primară a larvelor, cu graţia fluturilor ori cu micimea (în sens fizic, fireşte) a târâtoarelor. Eroii cărţii sunt mai degrabă porci solemni, boi metafizici, prepeliţe erotice, măgari ambiţioşi ori găini revoltate. Lumea în care se învârt aceşti fericiţi e policromă: în ea regăsim atât coloristica agresivă a bordelului de provincie, cât şi, prin contrast, cenuşiul rezultat din acţiunile zoologice ale principalelor personaje. Nu căldura humusului li se potriveşte, ca unor veritabile insecte, ci stridenţa tribunelor sforăitoare, cocina vreunei săli de protocol, haznaua incertă a unui consiliu de administraţie. Nu vibrează la adierea vântului, ci la vocabula groasă, mustind a demagogie. În fine, nu se hrănesc cu frunze, dude ori păpădii, ci cu hălci impresionante de carne vie.

       Lansarea cărţii, care vorbeşte atât de firesc, ba chiar cu simpatie uneori, despre excentrica faună a politichiei locale, ne-a prilejuit întâlnirea cu diverse exponate de seamă ale acesteia. Mă simţeam ca la ora de zoologie din generală şi mă aşteptam ca autorul să deschidă aleatoriu cartea ca, pe urmă, cu un băţ pedagogic, să ne arate în sală, în toată splendoarea lui, personajul principal al respectivului capitol, înspre o mai bună receptare a moralei. Portretele vivante ale cărţii se găseau, nestingherite, în acea încăpere. Haotic coexistau aroganţa jalnică a lui Petru Filip cu inocenţa mută a lui Gavrilă Ghilea, bonomia paternă a lui Mircea Bradu cu volubilitatea tonică a Liei Pop, sfiala feciorelnică a lui Sorin Borza cu dezinvoltura sonoră a lui Mihai Bar, teribilismul juvenil al lui Mircea Matei cu discreţia deplină a lui Gheorghe Carp, zâmbetul duplicitar al lui Ştefan Seremi cu seriozitatea studiată a lui Traian Abrudan ş.a.
      

       Acestea sunt condiţiile în care Florin Ardelean, cu o inconştienţă premeditată (scuzaţi-mi şi oximoronul, domnule FA!), şi-a dezlegat la aripi insectele şi le-a dat drumul să zboare. Autorul le-a deschis, astfel, calea către o posteritate deseori nemeritată. Gestul autorului seamănă, din acest motiv, cu o graţiere colectivă şi iresponsabilă. De-acum înainte, acestea nu vor colcăi doar în intimitatea birourilor lor, ci şi pe rafturile bătrâne ale bibliotecilor, la loc de cinste între sobrietatea academică a istoriei presei locale şi frivolitatea omogenă a schiţelor erotice. Un lucru e însă cert: animalele bolnave, travestite cu har în insecte, vor fi fericite. Nicăieri nu se simt ele mai bine decât între argumentul cinic cu care-şi construiesc traseul, călcând totul în picioare într-o istorie dezordonată, şi suspendarea orgasmică a moralei, prin stropirea inestetică a cearşafurilor curvelor de lux ale tranziţiei româneşti.          

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com 

S-a iscat o mare vâlvă în jurul anunţului potrivit căruia nimeni alta decât celebra, talentata, oau!, sexoasa Oana Zăvoranu va candida pentru Camera Deputaţilor într-o circumscripţie din Bucureşti. Între două ştiri cu sinistraţi şi una puternică în care preşedintele Băsescu îl face “imbecil” pe un ministru (fără să-i dea, fireşte, numele), vestea candidaturii neliniştitei Oana a căzut ca un duş rece pe spinarea înfierbântată a oricărui votant cu simţ civic.

Trebuie să mărturisesc că nu-mi place Oana Zăvoranu. “Stilul” dumneaei, aflat la limita dintre ţâfnos şi vulgar, dintre enervant şi drăcesc, e de natură s-o facă indezirabilă unui tip aşezat ca mine. N-aş avea, în schimb, nimic împotrivă să avem în Parlamentul României primul “deputat cu tatuaje”, aşa cum, gazetăreşte, au catalogat-o cotidianele. Dacă e ceva de reproşat acestei guriste cu buze cărnoase, nu e nicidecum tatuajul inestetic, ci lipsa completă a forţei argumentative, precum şi o anume ignoranţă agresivă. E adevărat că, auzind-o vorbind, e imposibil să nu observi că doamna cu pricina se exprimă niţeluş mai bine decât majoritatea parlamentarilor noştri de azi. Însă nu totul stă în formă. E foarte obositor să constaţi că, după 20 de ani de libertate a opţiunii, românul arhetipal e încă obsedat de estetic, în detrimentul fondului, atunci când vine vorba despre reprezentanţii neamului. E suficient să-mi aduc aminte despre interminabilele discuţii din 2004, în care diverşi tâmplari fără dinţi încercau să mă convingă că Băsescu “n-are faţă” de preşedinte. Ei bine, Oana are faţă de deputat, orişicât!

Motivul pentru care C.V. Tudor a ales-o pe Oana Zăvoranu să reprezinte P.R.M.-ul la următoarele alegeri e numai la prima vedere ambiguu. Personajul Oana Zăvoranu închide în el toată galeria de frustrări cu care partidul-gargară ne-a obişnuit în trista-i existenţă. Oana Zăvoranu e actriţă de mâna a şaptea cu acte în regulă, cântăreaţă afonă, îşi urăşte duşmanii, vorbeşte apăsat ca o precupeaţă harnică, n-are greţuri când vine vorba despre a-şi înjura mama în direct pe un post naţional, se ia la trântă cu oricine-şi permite să-i critice stilul de viaţă, e purtătoare de steag, neînfricată, cu frică de Dumnezeu şi cu ghioaga în poşetă. E, de fapt, un Vadim mai tânăr, cu fustă scurtă şi cu ţâţe siliconate. Mai trebuie doar instruită la şcoala conspiraţiilor internaţionale, a evreilor hrăpăreţi, a homosexualilor păcătoşi, a ţiganilor hoţi şi, cum altfel?, a ungurilor iredentişti. După asta, va fi gata de atac, într-un parlament în care ea ar putea da replica unor Sever Voinescu (după părerea mea, unul dintre cei mai buni jurnalişti-comentatori din România) ori Adriana Săftoiu…

Nu mă deranjează simpatiile personale ale celor care întocmesc listele cu candidaţii pentru alegerile din toamnă. Vadim Tudor e liber s-o prefere pe Oana Zăvoranu, la fel cum Boc are voie să creadă că la Bucureşti, sectorul 5, un candidat bun ar fi fotbalistul Ilie Dumitrescu. Îngrijorătoare în toată această ecuaţie e lipsa respectului pentru votant. După ce ani de zile a trâmbiţat peste tot că Parlamentul e plin de inculţi şi oameni de nimic, Vadim Tudor ne-o propune, drept remediu, pe Oana Zăvoranu. După ce ne-a împuiat capul cu iresponsabilitatea de care dă dovadă primul-ministru în alegerea oamenilor care să ocupe funcţii ministeriale, Emil Boc voia să ni-l trimită pe băncile Parlamentului pe Ilie Dumitrescu. Adică, ne preocupă soarta ţării, în calitatea noastră de opozanţi ai odiosului regim Tăriceanu, dar vă vom aduce la toamnă mahalagioaice turbulente şi fotbalişti inimoşi. Cerem, la o adică, profesionalism din partea Guvernului, dar vă propunem actriţe de telenovele şi maeştri ai balonului!

Această schizofrenie estivală e, oarecum, explicabilă. La primul vot uninominal post-decembrist, şefii de partide sunt la fel de debusolaţi ca alegătorul conştiincios. Alegerea e, şi pentru ei, dificilă, în lipsa unui precedent liniştitor. Un lucru e cert: votul din toamnă va sparge toate tiparele logicii şi ale bunului-simţ. Vom înlocui agramaţii cu şi-mai-agramaţii, corupţii cu vedete ale şoubizului, dinozaurii grei cu căprioare perplexe. Astfel încât, dacă ar avea vreo şansă la un mandat de parlamentar (dar, din fericire, nu are), aş striga fericit, în picioare şi aplaudând ritmic: “Zăvoranu, te iubim, / Că ca tine nu găsim!”. 

Dan-Liviu Boeriu

dan.boeriu@gmail.com

 Dacă aş fi pus să dau o definiţie cât mai scurtă poporului român, primul lucru care mi-ar veni în minte ar fi acela că suntem o naţie de curioşi. Fireşte, curioşi nu în sensul de “ciudaţi” (weirdos), ci în acela, mult mai trist, de scormonitori asidui, mereu în căutare de dedesubturi convenabile oricărei discuţii în maiou.

Uneori, am impresia că România a devenit o ţară în care instituţiile îşi pervertesc cu voioşie scopurile şi raţiunea de-a fi. Şi asta tocmai ca să dea apă la moară celor care sunt curioşi, la o adică, ce ascunde vecinul lor în beci. Luaţi, spre pildă, cazul celebrelor (şi savuroaselor!) declaraţii de avere ale demnitarilor. Seninătatea tâmpă cu care acestea au devenit, la noi, obligaţie legală, reprezintă consacrarea implicită a prezumţiei de vinovăţie. Nu-mi stă în fire să apăr averile dobândite ilegal ori să fiu avocatul vreunui deputat certat cu logica elementară. Înţeleg, de asemenea, că respectabile state europene au adoptat aceeaşi strategie de urmărire a eventualelor fapte de corupţie la nivel înalt. La noi, în schimb, declaraţia de avere nu serveşte, aşa cum ar fi firesc, instituirii unei transparenţe sănătoase şi, mai apoi, dubiului legitim, ci transformării supoziţiilor ranchiunoase în capete de acuzare.

Nu mi se pare în regulă, spre pildă, să fii chemat la DNA pentru că procurorilor li s-a năzărit că averea ta este nejustificat de mare în raport cu veniturile. Disproporţia vădită între avere şi veniturile “oficiale” nu este, eo ipso, o infracţiune. Procurorii, dacă tot se doresc a fi scrupuloşi, trebuie să găsească mai întâi fapta ilegală potenţială, săvârşită de demnitarul cercetat, urmând ca instanţa de judecată, dacă e cazul, să caute recuperarea prejudiciului. Dacă am trăi într-o ţară cu un sistem penal bine sudat, nimeni n-ar putea fi chemat la DNA ca să justifice de unde are tot ceea ce are; DNA ar trebui să găsească fapta ilegală, să dovedească legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să stabilească exact valoarea acestuia şi abia pe urmă să purceadă la anchetarea propriu-zisă a persoanei în cauză. La noi, lucrurile stau taman pe dos. Procurorii anti-corupţie te cheamă la DNA ca să prezinţi tu însuţi ceea ce ei, din neputinţă sau prostie, n-au putut găsi. Eşti chemat, aşadar, să-ţi întocmeşti propriul rechizitoriu! Curat constituţional, coane Fănică!

Pe de altă parte, trebuie s-o recunoaştem, acest sistem debil de a face dreptate îi mulţumeşte din plin pe românii curioşi. Deranjantă n-ar fi, aici, setea primitivă, dar eficientă, de a face lumină în ograda comună, ci curiozitatea sfredelitoare a omului simplu, invaziva lui indiscreţie.  Nu dorinţa de a-l vedea pe Năstase după gratii îl mână-n luptă, ci confortul psihic inegalabil de putea înjura cu motiv “lumea bună”. Ai văzut ce tip de termopane are fostul prim-ministru? Eşti câştigat! Ai voie să-l trimiţi, duios, la origini. După 4 vizite la DNA ale lui Bombonel, îţi va fi egal dacă Năstase păţeşte ceva au ba. Prin intermediul televiziunilor, i-ai intrat chiar şi în casă. I-ai admirat colecţia de cărţi în ediţie princeps, trofeele de vânătoare, argintăria de neamprost şi aglomerarea megalomană de decoraţii. Ai dreptul, prin urmare, să-ţi verşi năduful pe succesele discutabile ale acestui om. Declaraţia de avere, astfel înţeleasă, are un dublu rol: în primul rând, îi ajută pe procurori să ceară trimiterea ta la zdup pentru că ei, evident, au preocupări mai importante decât să cerceteze toate potlogăriile la care ai luat parte; în al doilea rând, funcţionezi aproape terapeutic: îl menajezi pe românul simplu care, dacă ar fi nevoit să ţină în el toate injuriile care-i vin periodic, ar muri sufocat. Îl mai interesează dacă ai făcut ceva ilegal? dacă ai fost condamnat? dacă există probe suficiente? Ei, aş! Justiţia rămâne în copac, dar ce înjurătură răcoritoare ţi-a tras, dom’ne… 

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com

De câte ori aud de isprăvile lui Ilie Bolojan în Primăria Oradea, mă încearcă un sentiment mixt: pe de o parte convingerea că fără puţin testosteron în decizii lucrurile nu vor putea deveni eficiente, iar pe de altă parte stupoarea în faţa unor atitudini pe care nu mi le explic decât fie prin necunoştinţa de cauză a noului edil, fie prin, la rigoare, obtuzitate.

Am înţeles că se doreşte ca Primăria Oradea, până nu demult bugetivoră înrăită, să devină o instituţie atentă până la pedanterie cu banul public. Am înţeles şi că în aceeaşi instituţie există departamente, comitete şi comiţii, populate de neghiobi cu diplome sau de gospodine arţăgoase şi iresponsabile. Curăţenia de vară, instituită de Ilie Bolojan, nu era decât pasul firesc după opt ani în care priorităţile de pe afişe nu coincideau cu cele din birourile ermetic închise pentru pulime. Şi totuşi, parcă nu tot ce se construieşte într-o etapă anterioară trebuie distrus, numai fiindcă ţi se pare că nu “cadrează” cu noua orânduire.

Vorbesc, desigur, despre “Ziarul Primăriei” şi despre hotărârea lui Ilie Bolojan de a nu reînnoi contractul cu firma editoare, ceea ce duce, implicit, la dispariţia publicaţiei. E evidentă lovitura de imagine pe care Bolojan se căzneşte s-o dea fostei administraţii locale. Eliminarea bruscă a ceea ce ziarele de bine au numit “oficiosul Primăriei” îi gâdilă lubric pe cei care au contestat utilitatea lui încă înainte ca acesta să se fi născut. Ilie Bolojan va fi, astfel, cel care, chipurile!, a dărâmat soclul pe care Ziarul primăriei îl clădea, lingual, edilului-şef Filip.

Decizia lui Ilie Bolojan, în această privinţă, are ceva din rigiditatea unui caporal ranchiunos. Din următoarele motive: 1) o publicaţie, oricare ar fi ea, nu poate fi catalogată într-un anume mod (de regulă, infamant), decât dacă fondul ei se pliază perfect pe această caracterizare. Aceia care au afirmat că Ziarul Primăriei a fost prosopul imaculat care ştergea jegul produs de fosta administraţie vor trebui s-o dovedească. Altfel, acuza rămâne la stadiul de gargară. 2) dacă Ilie Bolojan a fost deranjat de prima parte a publicaţiei, numită “editorială”, putea foarte bine să renunţe la ea, rezultând un simplu monitor oficial al Primăriei, util mai ales prin faptul că simplului cetăţean îi sunt puse la dispoziţie, gratuit!, hotărârile de Consiliu sau dispoziţiile primarului în funcţie. 3) dacă stindardul de luptă al noului primar este respectul necondiţionat pentru banul public, cu atât mai mult această publicaţie trebuia păstrată, fiind dovedit (cu cifre!) că toate costurile de editare a ei sunt mult inferioare (cu cel puţin 1 miliard de lei vechi!) plăţilor pe care bugetul local le suporta anterior pentru publicarea în presa locală a hotărârilor de Consiliu. 4) dacă Ilie Bolojan s-a apărat, pe drept cuvânt, de alegaţiile stupide conform cărora ar fi “omul fraţilor Micula”, desfiinţarea Ziarului Primăriei şi publicarea materialelor emise de Primărie în “Crişana”, spre pildă, nu-l va ajuta prea mult… Nu înţeleg în ruptul capului de ce se alege ca din bugetul local să se plătească un preţ dublu pentru publicarea hotărârilor de Consiliu într-un ziar local, când acest lucru s-ar putea realiza, mult mai ieftin, printr-o publicaţie proprie, care nici măcar nu trebuie să păstreze acelaşi format care-i provoacă ameţeli primarului Bolojan.

Nu neg faptul că despre Petru Filip se poate afirma, fără a greşi, că este un personaj obsedat de crearea unei imagini care rareori e sinonimă cu “dedesubtul”. E cel puţin hilar ca un ins care se înfăţişează, bovaric, ca având alese preocupări livreşti să se exprime cu suficienţa unui ignar cu studii aproximative. Dar decizia lui Ilie Bolojan în privinţa Ziarului Primăriei denotă, dacă nu naivitate suspectă, atunci măcar o proastă identificare a adversarului. Până la urmă, dacă te cerţi cu un om, nu te apuci, bezmetic şi înnebunit de ură, să-i baţi copiii.

Dan-Liviu Boeriu 

dan.boeriu@gmail.com

O vizită forţată la Bucureşti m-a pus faţă în faţă cu spectacolul afişelor electorale. Trec (cu greu!) peste odioasa idee - şi efectul estetic aferent - de a amplasa cearşafuri imense peste ferestre, balcoane, ca-ntr-un bazar invaziv şi nesănătos. Ceea ce m-a frapat a fost unul dintre mesajele de campanie ale lui Vasile Blaga, bihoreanul paraşutat în capitală pe post de continuator al măreţelor realizări pedeliste.

“Vasile Blaga - un om dintr-o bucată!”. Iniţial, am crezut că afişul cu pricina este o glumă proastă. N-aş fi bănuit niciodată că un alegător niţeluş cizelat ar putea să “pună botul” la asemenea ademeniri cu iz de pegră. Ce iaşte, până la urmă, omul dintr-o bucată? În primul rând, acest tip de om n-are dubii; trăieşte într-o inflaţie generoasă de răspunsuri la orice problemă stringentă. Acolo unde se impune reflecţia, omul dintr-o bucată opune sentinţa. Acolo unde problemele trebuie adulmecate cu grijă, acelaşi om trânteşte rezolvarea ca aluatul proaspăt pe masa de lemn. În al doilea rând, omul dintr-o bucată e un pionier al empirismului brutal. Nu crede în ideologii, ci în combinaţii câştigătoare. Nu pariază pe filosofie, ci pe muşchi. Nu-l impresionează atât Aristotel, cât volutele abrupte ale lui Prigoană. În al treilea rând, omul dintr-o bucată e impenitent. Nu greşeşte niciodată. Şcoala vieţii e mai importantă decât orice leşinătură cu gust livresc predată de ochelarişti frustraţi prin şcoli. Omul dintr-o bucată e “vânos”, e hotărât, maleabil ca muntele şi înţelegător ca un inchizitor. În al patrulea rând, omul dintr-o bucată are principii. Pe care nu le aplică coerent, ci agresiv şi suficient. Nu se face, mă-nţelegi, să n-ai un set minim de reguli după care să te ghidezi. “Eu am principii!” - iată scuza oricărui om dintr-o bucată în faţa derapajelor halucinante pe care le comite ţanţoş ca un curcan excitat.    

M-a mirat această strategie a lui Vasile Blaga. Dacă o fi, într-adevăr, un om dintr-o bucată, ăsta ar fi fost un motiv suficient pentru care eu nu i-aş fi dat niciodată votul. Bănuiesc că nu s-a încercat decât contracararea stilului lui Sorin Oprescu, personaj care reprezintă cu cinste categoria “omului dintr-o bucată”. Bucureştenii au avut, aşadar, ocazia să voteze două “bucăţi”: una autentică, stridentă, ambalată în celofanul gavroche-ului grizonant (Oprescu) sau una fabricată la repezeală, nu mai puţin strepezitoare, în persoana unui outsider agresiv şi sufocat de propria predestinare (Blaga). Nu le-a fost uşor. Rezultatele au arătat că, deocamdată, bucureştenii preferă bădărănia autentică, în detrimentul înjurăturii ipocrite.

Dacă aş fi fost bucureştean, nu m-aş fi prezentat la vot în acest al doilea tur pentru Primăria Capitalei. N-aş fi putut alege între pupilul lui Iliescu şi aroganţa semidoctă a lui Blaga. Şi, mai mult decât atât, mi-am adus aminte de un fapt aparent minor: în zilele când imaginea omului dintr-o bucată Blaga se lăfăia pe clădirile capitalei, se împlineau 18 ani de când cei mai autentici oameni dintr-o bucată veneau în Bucureşti să facă ordine şi să planteze panseluţe în Piaţa Victoriei şi în capetele “legionarilor”. Nu mi se pare deplasat, în aceste condiţii, să întorci scârbit capul atunci când constaţi că ”omul dintr-o bucată” nu numai că nu simte penibilul acestei definiţii, dar vrea să devină şi şef…   

Dan-Liviu Boeriu 

dan.boeriu@gmail.com

Am considerat justificate criticile celor care spuneau că, de regulă, campania electorală începe mult mai repede decât îi permite calendarul oficial. Tot românul e liber-schimbist, analist politic ad-hoc, nemulţumit euforic sau gracil lăudător al puterii. De ce ar face altfel membrii partidelor politice ori presa de la picioarele lor? E firesc ca într-un an efervescent, în care urile politice devin viscerale iar alianţele se nasc cu forcepsul, să nu aşteptăm calmul necesar pre-deliberării electorale. Nu toţi, însă, am adoptat în faţa urnelor grimasa metafizică şi ipocrită a la Octavian Bot. Există şi alegători indecişi până în ultimul moment (mă număr printre ei), care în faţa buletinului de vot se simt ca la târgul de vite, unde ai de ales între o capră chioară şi o găină care nu face ouă. 

N-aş fi crezut, în schimb, că şi etapa post-electorală poate livra atât de multe mostre de rea-credinţă, prostie şi frustrare. Victoria lui Ilie Bolojan a fost, atât cât se cuvine, umbrită de împroşcarea cu căcat contrafăcut de către fiţuicile ale căror patroni se găsesc, în iunie canicular, la răcoare. Pentru că izbânda a fost neechivocă, cârtiţele disperate s-au chinuit pînă au încropit un text semi-agramat despre, chipurile, datoria plătită (!) a lui Ilie Bolojan. Stupefiant nu e atât procesul de intenţie creat, ci mai ales evacuarea din logică a oricărei ieşiri onorabile. Adică: dacă Ilie Bolojan ar fi avut încă restanţe către o anumită instituţie, jenanta publicaţie ar fi spus că noul primar al Oradiei e - vai, soro! - rău platnic! Dacă, în schimb, edilul nou ales şi-a achitat celebra datorie, e musai vândut, pentru că, nu-i aşa, se naşte întrebarea specifică ţaţelor ofuscate: “cu ce bani, dragă?!”. Din această dilemă n-avem cum ieşi.

Această publicaţie, care emitea până de curând oarecari pretenţii, are deja conturată o tradiţie în afişarea cu ostentaţie a unei mentalităţi de tabloid falimentar. Prezumţia de nevinovăţie e înlocuită cu rechizitoriul, iar logica e substituită cu certitudinea tăioasă. Ca să nu mai vorbim de limba română certată cu propriile-i reguli (numai aici am văzut, cu scrisul de-o şchioapă, titlul: “Şpaga ca şi mod de viaţă”), amatorismul absolut al scriiturii şi acreala editorială. Nu face, însă, nimic: şi revista “România Mare” se bucură, se pare, de cititori, din moment ce are o existenţă de aproape două decenii… Aşa cum în librării pot coexista fericit, una lângă cealaltă, o carte de Mario Vargas Llosa şi una de Pavel Coruţ, nu văd de ce pe tarabele cu ziare şi reviste n-ar putea să se “pupe” nişte “Idei în dialog” cu o gazetă oarecare…

Şi pentru că n-aş vrea să fiu acuzat de ipocrizie, mărturisesc că această publicaţie a preluat, în urmă cu ceva vreme (am descoperit târziu, citesc foarte rar astfel de producţii) citate dintr-un articol al meu, publicat pe blog (”Traian Bolojan”), prin care autorul voia să instituie ideea că “scriitorii de casă ai PNL” (adică eu!) încearcă o manipulare a electoratului prin utilizarea metodei confiscării artificiale de popularitate. În articolul meu - nici măcar numit în jenantul articol al gazetei cu pricina - făceam o comparaţie detaşată şi calmă între Traian Băsescu şi Ilie Bolojan, mai ales sub aspect stilistic, nicidecum sub acela al popularităţii (n-aş fi putut comite o asemenea nerozie). Pe autorul din gazetă nu l-a interesat acest lucru. Avea citatele “ritualice” la îndemână, nervul îi tremura în pix, iar neuronii săltau voios printre rândurile mele. Pusul săptămânal la zid era realizat.

Nu voi da numele revistei cu pricina, din două motive: în primul rând, nu se cade să îi fac tocmai eu reclamă, iar în al doilea rând, aceia care cunosc cât de cât presa bihoreană au înţeles, fie şi prin excludere, despre ce hârtiuţă e vorba. În final, spun doar atât: Cătălin Manea, te aştept la o bere! Dar să prezinţi, neapărat, buletinul la intrare. Măştile “curajoase” nu se pretează la un dialog cinstit.