Dan-Liviu Boeriu - Cu cartile pe fata

Dan-Liviu Boeriu

Motivul pentru care mereu scriu la persoana întâi este că nu sunt capabil de ficţiune. Nu pot inventa lumi, tot aşa cum un orb nu poate explica nimănui dimensiunea reală a percepţiilor sale. Complexitatea ameţitoare a naturii umane, policromia ei lacomă, tangajul permanent între previzibil şi surprinzător sunt de natură să-mi anihileze orice impuls zămislitor. Încât intimitatea diaristică, aflată - fireşte - la limita atât de subţire a adevărului obiectiv, devine singura metodă de dez-văluire, de desfacere a realului înconjurător în felii veridice, în constructe geometrice, în agresivităţi raţionale. Viaţa ca introspecţie proiectată înspre „afară”.

Inapetenţa mea de a naşte lumi are origini străvechi, pe care le pot rezuma într-o singură frază: nu cred în validitatea absolută a artificiilor creatoare, pentru că nimeni nu are într-o asemenea măsură harul alienării încât să-şi poată extirpa complet subiectivitatea. În fiecare Flaubert zace câte o madame Bovary, independent de cadrul colorat şi pestriţ în care primul o camuflează pe a doua. Ce rezultă de aici e dorinţa mea de a nu conferi literaturii o dimensiune ipocrită. Pentru că - o!, culme a naivităţii! - refuz, în continuare, să cred în duplicitatea artei.

Frumuseţea spectrală a fragmentului. Estetica neechivocă a secvenţei. Bucuria smintită a clipei de acum şi gustul amar al celei imediat următoare.

Trăiesc continuu cu spaima că eu nu contez decât ca absenţă; în ochii celor din jur reprezint o valoare doar în mod virtual; prezenţa mea fizică are darul de a spulbera bruma de iluzii pe care cineva şi le-ar face în legătură cu mine. Nu-mi rămâne decât să respect frumuseţea acestor iluzii şi să aleg singurătatea ca triumf al imaginarului asupra realului. Alunecarea în sine ca remediu împotriva durerii pe care conturul tău o provoacă pielii celorlalţi.