Dan-Liviu Boeriu - Cu cartile pe fata

Dan-Liviu Boeriu

dan.boeriu@gmail.com

Există oameni pe care erudiţia nu i-a ajutat deloc. Oameni cărora cartea nu le-a folosit la nimic. Persoane şterse, care şi-au făcut din parcurgerea grăbită a unor tomuri uriaşe un scut împotriva lumii. Retragerea lor între patru pereţi, ca un semn ostentativ al unei false neînţelegeri, al unei detaşări superioare, îi coboară în ridicol.

Pe de altă parte, există şi oameni care au crezut, de-a lungul timpului, că un strop de cultură sădit în suflete nu se poate trăi plenar decât prin împrăştierea lui către semeni. Că bucuria unei idei găsite printre pagini roase de vreme trebuie împărtăşită, trebuie degrabă pulverizată înspre orice minte capabilă s-o primească. Că, în fine, cultura este un bun comun, vital la fel ca apa ori hrana. George Pruteanu a fost unul din aceşti oameni.

Într-o perioadă în care limba română agoniza sub greutatea becalilor şi a vanghelilor, George Pruteanu se lupta pentru ca fibra sănătoasă a dialectului românesc să rămână intactă. Într-o lume în care deşănţarea a ajuns marcă a libertăţii, George Pruteanu milita pentru cumsecădenie şi măsură. Într-o ţară în care verbul gros, adjectivul răcnit şi sudalma usturătoare făceau rating, George Pruteanu se ocupa cu traducerea Infernului lui Dante. Nimic mai elegant decât ambiţia acestui personaj ce părea vetust în naivitatea lui aproape neverosimilă printre granguri şi ţoape vioaie…

La moartea lui George Pruteanu, limba română a pierdut un aliat de nădejde. Atât de firavă în drumul ei către găsirea unui ritm optim de acomodare la noile influenţe, limba română se află în impas. Autorul celebrei „Doar o vorbă să-ţi mai spun” a încetat să mai vorbească. A încetat să mai facă din cultivarea respectului pentru limbă un spectacol captivant, ludic şi educativ deopotrivă. În semn de respect pentru omul care şi-a construit viaţa în jurul unor idei pe care nu le-a trădat niciodată, aş da un ucaz ca toţi aceia care spun „am decât”, „minunt”, „servici”, „părerile care le avem” să facă efortul de a tăcea pentru câteva ore. În liniştea aceea, poate că ultimele ecouri ale vorbelor de duh ale profesorului Pruteanu s-ar mai putea face auzite. Asta înainte ca vacarmul inestetic al schingiuitorilor limbii să renască, triumfător, peste o ţară fără nume.

Aş fi ipocrit să nu recunosc că am şi motive subiective pentru care-l regret pe omul despre care vorbeşte, în pustiu, acest text. George Pruteanu m-a ajutat să debutez cu eseu în revista Luceafărul. Se întâmpla acum 3 ani. „Retorica diferenţei”, textul pe care cu sfială l-am trimis spre citire profesorului Pruteanu, a apărut cu sprijinul lui în ultimul număr pe 2005 al revistei menţionate. Tot George Pruteanu a fost cel care m-a felicitat pentru paginile din „Colecţionarul de praf”, apărute în revista Familia, anul trecut. „E foarte bine! Daţi-i bice!”, mi-a scris atunci, într-un mail pe care, ca un copil care primeşte un cadou şi nu vrea să se despartă de el nici la maturitate, îl păstrez şi acum.

Atunci când unul dintre păstrătorii convingerilor tale părăseşte brusc scena, decorul sărac al încăperii te poate face să te simţi stingher. Aşa m-am simţit eu la aflarea veştii morţii lui George Pruteanu. Ieşeam zâmbind dintr-un supermarket, într-o seară călduţă, străfulgerată de luminile unui oraş insensibil la drame. În aglomerarea aceea de maşini, ţipete şi becuri fosforescente, telefonul care mi-a anunţat teribila veste mi-a tăiat legătura cu lumea. Culorile s-au estompat, glasurile au amuţit, zâmbetul mi-a îngheţat. Cuvântul se transformase în corvoadă. Zdrenţele rămase din frazele schimonosite ale celor din jurul meu începeau să mă zgârie. Murise George Pruteanu.