Dan-Liviu Boeriu - Cu cartile pe fata

Dan-Liviu BOERIU

Da, m-am mutat şi pe wordpress (http://danboeriu.wordpress.com), însă acolo e vorba de o cu totul altă mâncare de peşte (somon, de preferinţă).

 Ne vedem acolo!

http://danboeriu.wordpress.com

Parcându-mi maşina pe o străduţă în Cluj, mi-am întors privirea către gardul mic şi chinuit lângă care oprisem. ”Alba Iulia 16″. Ajunsesem, fără s-o fi prevăzut şi fără să fi ştiut măcar vreo stradă din Cluj, în faţa casei Doinei Cornea. Întâmplare? Mică atenţie a destinului? Habar n-am. Cert este că am rămas atât de şocat în mijlocul trotuarului, încât Ioana a avut răbarea să fumeze vreo trei ţigări, fără să scoată un cuvânt, până când am reuşit să articulez primele vorbe şi să-i spun despre ce era vorba. Ca să nu mai spun că povestea s-a repetat cu o şi mai mare intensitate în momentul în care ne-am întors la maşină, pentru că, atunci, pe treptele casei, îmbrăcată într-un pulover verde şi ţinându-şi mâinile împreunate ca într-o rugăciune mută, era chiar Doamna Doina Cornea, cu ochii înfipţi în carnea pământului, imobilă ca o statuie şi totuşi strălucind intens. Am rămas pironit în mijlocul şoselei, despărţit de această femeie printr-un singur gard şubred, având inconştienţa şi indiscreţia de a o privi insistent. N-am avut curajul să schiţez vreun alt gest decât să mă urc în maşină, să demarez în trombă şi să-mi ascund lacrimile care-mi curgeau pe obraji. Pentru că, dacă sinceritatea frustă mai are astăzi vreo valoare, consider că până şi postarea asta nenorocită pe facebook (şi pe blog) are legătură cu demnitatea şi forţa de nestăpânit de care a dat dovadă Doina Cornea în cei mai negri ani ai istoriei României. Mâncăm la Mc Donalds, ne înjurăm copios pe forumuri, călătorim în străinătate ŞI datorită faptului că această Doamnă nu a permis, atunci, ca noi să fim călcaţi în picioare. Aşa este: fiecare gest mărunt al libertăţii noastre de azi are înscris în ADN-ul său numele Doamnei Doina Cornea.

Dan-Liviu Boeriu

Motivul pentru care mereu scriu la persoana întâi este că nu sunt capabil de ficţiune. Nu pot inventa lumi, tot aşa cum un orb nu poate explica nimănui dimensiunea reală a percepţiilor sale. Complexitatea ameţitoare a naturii umane, policromia ei lacomă, tangajul permanent între previzibil şi surprinzător sunt de natură să-mi anihileze orice impuls zămislitor. Încât intimitatea diaristică, aflată - fireşte - la limita atât de subţire a adevărului obiectiv, devine singura metodă de dez-văluire, de desfacere a realului înconjurător în felii veridice, în constructe geometrice, în agresivităţi raţionale. Viaţa ca introspecţie proiectată înspre „afară”.

Inapetenţa mea de a naşte lumi are origini străvechi, pe care le pot rezuma într-o singură frază: nu cred în validitatea absolută a artificiilor creatoare, pentru că nimeni nu are într-o asemenea măsură harul alienării încât să-şi poată extirpa complet subiectivitatea. În fiecare Flaubert zace câte o madame Bovary, independent de cadrul colorat şi pestriţ în care primul o camuflează pe a doua. Ce rezultă de aici e dorinţa mea de a nu conferi literaturii o dimensiune ipocrită. Pentru că - o!, culme a naivităţii! - refuz, în continuare, să cred în duplicitatea artei.

Frumuseţea spectrală a fragmentului. Estetica neechivocă a secvenţei. Bucuria smintită a clipei de acum şi gustul amar al celei imediat următoare.

Trăiesc continuu cu spaima că eu nu contez decât ca absenţă; în ochii celor din jur reprezint o valoare doar în mod virtual; prezenţa mea fizică are darul de a spulbera bruma de iluzii pe care cineva şi le-ar face în legătură cu mine. Nu-mi rămâne decât să respect frumuseţea acestor iluzii şi să aleg singurătatea ca triumf al imaginarului asupra realului. Alunecarea în sine ca remediu împotriva durerii pe care conturul tău o provoacă pielii celorlalţi.

pentru că voi
n-aţi asistat
la naşterea mea
între geamăt şi ţipăt
nu
n-aţi simţit
transpiraţia asfaltului sub
marşul înfometaţilor
cu faţa suptă a anilor 80
nu v-aţi cufundat
în pâinea noastră
cea de toate zilele
să-i înjuraţi
mucegaiul

de pe voi
s-a zvântat sângele
din iarna speranţei
noastre

leagănul vostru
miroase a coca-cola şi
a occident
pe voi vă
duc taţii de mână
la curve
pe voi vă piaptănă
mamele
în fiecare dimineaţă

cum de nu
sună în voi
cerceii agăţaţi în piele
ca-ntr-o sferă de sticlă în
care încap toate mărgelele pământului
puteţi să măturaţi
colbul acesta netrăit
sub unghiile
paparudelor electrice
saliva fierbinte a
tuturor mamelor de dincolo
de cutiile cu lapte
din alimentara
(pe colţ cum faceţi stânga după staţia de autobuz
mulţumesc
n-aveţi pentru ce
chiar n-aveţi)

nu v-a întrebat nimeni
dacă vreţi
să sugeţi la sfârcul
cosmic
nici dacă vă sunt
suficient de calde
tegumentele zbârcite 
şi nici
măcar dacă aveţi bilet de trecere
printre noi

aşteptăm
să treacă ziua
(coborâţi la prima?)

*

era soare şi era
bine
pe mine mă preocupau
taxele impozitele şi întrebarea
cum de nu sună în voi
pielea invadată
de cercei

acum
noaptea e
rotundă ca mierea
(mâine se anunţă
febră şi
descărcări nervoase
vântul va sufla slab spre insignifiant)

Dan-Liviu Boeriu 

Dacă ar fi să mă iau după corul bocitoarelor de la televiziuni (dar n-o fac!), ar trebui să-mi pară foarte rău, dar ştiţi cum?, straşnic de rău!, pentru că cetăţeanul Becali George îşi petrece postul Paştelui îmbrăcat în dungi, în spatele gratiilor. Ar trebui, dacă tot suntem într-o perioadă a iertării şi a autocriticii, să empatizez cu sufletul său chinuit, cu păcatele sale mărunte, cu figura de arhanghel rătăcit printre intelectuali eretici, cu derapajele comportamentale ale dumisale. Şi, ca întregul tablou să aibă coerenţă, ar trebui să merg şi mai departe: să arăt cu degetul, într-o pornire gratuit-justiţiară, vinovatul pentru această nelegiuire. Băsescu. El şi numai el.

Ei bine, nu pot! Iertaţi-mi lipsa de omenie în pragul sărbătorilor, dar nu mă interesează deloc cetăţeanul Becali. Sau, probabil, mă interesează numai în măsura în care vreau să duc acest text la bun sfârşit. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt de o simplitate surprinzătoare pentru ţara în care orice băşină mai sonoră e motiv de suspiciune cu iz iudeo-masonic ori unguresc: un cetăţean, să-i spunem G.B., a sechestrat nişte persoane, pe care le acuză că i-ar fi furat maşina. Procuratura se autosesizează şi propune ca persoana respectivă să fie arestată preventiv. Judecătoria sectorului 1, Bucureşti, e de aceeaşi părere şi, drept urmare, făptuitorul ajunge după gratii o perioadă de timp. Atât!

Apărătorii democraţiei şi ai justiţiei curate, aduşi la televiziuni ca maimuţa pe plajă, s-au apucat să transforme o decizie simplă şi corectă în prilej de bâlci. În loc să recunoască deschis că un asemenea precedent e îmbucurător pentru speranţa că s-ar putea să avem şi noi o justiţie care chiar să funcţioneze, distinşii analişti şi jurnalişti au văzut ceea ce prostimii îi e inaccesibil, şi anume: 1) că operaţiunea e orchestrată de Băsescu pentru a deturna atenţia de la probleme penale ale familiei sale; 2) că, în comparaţie cu alţi infractori, G.B. a săvârşit un gest minor; 3) că, în raport cu înseşi faptele personajului în discuţie, această măruntă faptă putea rămâne nesancţionată. Prima idee, pe lângă faptul că e expresia aceleiaşi păcătoase teorii a conspiraţiilor de care părem a nu mai scăpa, a fost uşor demontată de Mircea Mihăieş într-un text din “Evenimentul zilei”, prin următorul argument: chiar de ar fi adevărată informaţia, cine obligă televiziunile să dea la o parte cazul Băsescu? De ce nu se continuă saga familiei sale? Le obligă cineva să difuzeze exclusiv Becali? A doua ipoteză de mai sus e absolut şocantă: dacă s-ar instituţionaliza o asemenea mostră de imbecilitate, ar însemna ca niciun om să nu fie vreodată arestat, pentru că oricând se găsesc inşi care au săvârşit fapte mai periculoase. A treia enormitate emisă de invitaţii la toc-şouri ar fi comică, dacă n-ar fi tristă. Sechestrarea de persoane, lipsirea de libertate săvârşită de o persoană fizică asupra alteia, în afara oricărei intervenţii a puterii de stat, tendinţa de a-ţi face dreptate singur sunt văzute de români ca atitudini fireşti, la ordinea zilei, dacă nu de-a binelea recomandabile şi lăudabile. De ce să mai aştepţi intervenţia forţelor de ordine, când poţi să-i căsăpeşti şi să-i ţii prizonieri olecuţă pe hoţi?

Dacă aş fi mai riguros juridiceşte, aş putea spune că ceea ce a făcut cetăţeanul Becali George e o formă de subminare a puterii de stat. Însă, deocamdată, am simţul ridicolului suficient de dezvoltat încât să-mi dau seama că o astfel de etichetă, deşi corectă în plan penal, ar stârni dezaprobarea ignară a celor cu mesajul “Free Gigi” pe piept. Aşa că, vorba unui apărător mai domol al latifundiarului, zic că nu mă risc. Şi mă duc şi eu cu gloata, gata să îmbrăţişez ideea că soarta lui Becali e decisă de cei care-l invidiază pentru mioarele dumisale. Oaia vecinului Becali e în pericol. Vă rog doar să staţi liniştiţi: mai are şi altele…

Dan-Liviu Boeriu 

În România, există o categorie profesională căreia criza economică îi profită din plin: clasa politică. În sfârşit, bravii noştri guvernanţi au un alibi pe cât de serios, pe atât de incontestabil. Ştiţi de ce nu avem bani de pensii? Pentru că e criză! Ştiţi de ce se va alege praful din planul măreţ de a construi, în timp record, cei 1000 km de autostradă? Pentru că e criză! Ştiţi de ce nu ne mai interesează mărirea cu 50% a salariilor dascălilor? Pentru că e criză! Ştiţi de ce, vorba unui cântec drăguţ, vaca nu mai dă lapte şi nici găina ouşor? Din acelaşi motiv: e criză, dom’le! Nimeni nu se întreabă de ce aceste lucruri n-au fost realizate înainte ca această ciumă a capitalismului (rânjiţi, nu-i aşa, tovarăşe Iliescu…) să ne lovească, din moment ce singura explicaţie pentru eşecul tuturor proiectelor e pârdalnica criză economică… Guvernanţii s-au pitit în spatele celei mai comode scuze, oamenii de rând dau din umeri neputincioşi şi tac resemnaţi, ţara prosperă…
*
Campionul naţional al  vorbelor dintr-o bucată este, indiscutabil, preşedintele Băsescu. Nu e puţin lucru să reuşeşti performanţa de a anihila, printr-un singur cuvânt, strădaniile unei întregi minorităţi etnice. Aflat la Budapesta, preşedintele a fost întrebat când se va putea vorbi, în România, despre autonomie teritorială. Răspunsul prompt şi percutant („Niciodată!”) a avut efectul unui trăsnet ivit din senin. Ca în fragmentul de mai sus, explicaţia lui Băsescu era uluitor de simplă: nu ne permite Constituţia. Atât şi nimic mai mult. Articolul invocat de preşedinte (art.152) este însă, din punct de vedere juridic, fără vreo eficienţă, pentru că instituie anumite limite ale revizuirii Constituţiei prezente (printre aceste limite figurând şi caracterul unitar şi indivizibil al statului). Ceea ce n-a menţionat preşedintele Băsescu este că oricare dintre prevederile nesusceptibile de revizuire în cadrul constituţional actual vor putea fi abrogate în momentul în care ne vom hotărî că vrem o nouă Constituţie. Pe scurt: noua Constituţie nu ne permite s-o modificăm pentru a obţine autonomie teritorială, însă nimic nu ne împiedică să ne dorim o Constituţie nou-nouţă, pe care s-o validăm prin referendum şi prin prevederile căreia blestemata indivizibilitate teritorială să devină un vis urât. Nu mă îndoiesc că preşedintele cunoaşte aceste lucruri, însă, în cazul dumnealui, nevoia virilă de a da cu pumnul în masă la o întâlnire oficială l-a obligat să recurgă la cel mai simplu argument: Constituţia. Cinstit din partea domniei sale ar fi fost să declare că, indiferent de hibele constituţionale (remediabile, de altfel), o autonomie teritorială a secuilor nu va putea fi înfăptuită pentru că, evident, n-ar trece niciodată testul obligatoriu al referendumului naţional şi nu pentru că actuala Constituţie se prevalează de absurdul art. 152. Ca să nu mai spun că acel „Niciodată!” mi-a dat fiori. Asemănători acelora pe care i-am resimţit aducându-mi aminte de celebrul „Nem, nem, soha!” al lui Wass Albert…
*
Madonna şi U2 nu mai vin să concerteze în România. În cazul lor, nu criza economică ori vreun alineat ghiduş al Constituţiei îi împiedică, şi nici, aşa cum s-a sugerat în presă, că n-ar dispune de stadioane suficient de încăpătoare pentru evenimente de o asemenea anvergură, ci lipsa sponsorilor. Nimeni nu vrea să-şi asume „riscul” de a se vedea cu biletele necumpărate, de parcă am vorbi despre vreun gurist proaspăt lansat pe care nu-l cunoaşte nimeni şi nu despre nume grele ale muzicii, ale căror bilete se vând în maximum jumătate de oră de la punerea lor în vânzare. Inapetenţa organizatorilor români pentru astfel de evenimente vine, probabil, din plictiseala de a se înhăma la un proiect care, conform standardelor impuse de entertainerii cu pricina, ar trebui să funcţioneze impecabil, cu o minuţiozitate perfectă. Refugierea în potenţial („Am fi putut şi noi!”) e mult mai odihnitoare decât realizarea acţiunii, ca să nu mai vorbim de faptul că, din punctul de vedere al satisfacţiei organizatorilor, efectul înlocuirii mentale a rateului cu posibilitatea înfăpturii proiectului iniţial e cam acelaşi. La drept vorbind, decât să cauţi s-o mulţumeşti pe Madonna, nu e mai uşor să organizezi un concert cu Sorinel Copilul de Aur la Căminul Cultural din Mizil?

Notă ulterioară, 20.02: Am aflat ieri (19.02) că, totuşi, Madonna vine în România pe 26 august. E grăitor, în schimb, faptul că negocierile cu staff-ul solistei au durat, în cazul nostru, mai mult de un an şi jumătate…

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com

       Am participat, ieri, la lansarea (scuzaţi-mi şi mie cacofonia, domnule FA!) celei mai recente cărţi a lui Florin Ardelean, colecţia de texte din Jurnal bihorean, reunite sub titlul de „Insectar”. Nici că se putea o denumire mai bună pentru a ilustra amalgamul de personalităţi şi personulităţi care, în mod nediscriminatoriu, populau atât cartea, cât şi sala în care ne aflam.
      

       Pe de altă parte, bănuiesc că Florin Ardelean a fost cuprins de o blândeţe suavă când şi-a botezat suculenta rubrică din Jurnal bihorean cu numele „Insectar”; mă bate chiar gândul că la mijloc e vorba despre o ironie acidă, de un sarcasm condescendent. Personajele lui Florin Ardelean nu au nimic de-a face cu inocenţa primară a larvelor, cu graţia fluturilor ori cu micimea (în sens fizic, fireşte) a târâtoarelor. Eroii cărţii sunt mai degrabă porci solemni, boi metafizici, prepeliţe erotice, măgari ambiţioşi ori găini revoltate. Lumea în care se învârt aceşti fericiţi e policromă: în ea regăsim atât coloristica agresivă a bordelului de provincie, cât şi, prin contrast, cenuşiul rezultat din acţiunile zoologice ale principalelor personaje. Nu căldura humusului li se potriveşte, ca unor veritabile insecte, ci stridenţa tribunelor sforăitoare, cocina vreunei săli de protocol, haznaua incertă a unui consiliu de administraţie. Nu vibrează la adierea vântului, ci la vocabula groasă, mustind a demagogie. În fine, nu se hrănesc cu frunze, dude ori păpădii, ci cu hălci impresionante de carne vie.

       Lansarea cărţii, care vorbeşte atât de firesc, ba chiar cu simpatie uneori, despre excentrica faună a politichiei locale, ne-a prilejuit întâlnirea cu diverse exponate de seamă ale acesteia. Mă simţeam ca la ora de zoologie din generală şi mă aşteptam ca autorul să deschidă aleatoriu cartea ca, pe urmă, cu un băţ pedagogic, să ne arate în sală, în toată splendoarea lui, personajul principal al respectivului capitol, înspre o mai bună receptare a moralei. Portretele vivante ale cărţii se găseau, nestingherite, în acea încăpere. Haotic coexistau aroganţa jalnică a lui Petru Filip cu inocenţa mută a lui Gavrilă Ghilea, bonomia paternă a lui Mircea Bradu cu volubilitatea tonică a Liei Pop, sfiala feciorelnică a lui Sorin Borza cu dezinvoltura sonoră a lui Mihai Bar, teribilismul juvenil al lui Mircea Matei cu discreţia deplină a lui Gheorghe Carp, zâmbetul duplicitar al lui Ştefan Seremi cu seriozitatea studiată a lui Traian Abrudan ş.a.
      

       Acestea sunt condiţiile în care Florin Ardelean, cu o inconştienţă premeditată (scuzaţi-mi şi oximoronul, domnule FA!), şi-a dezlegat la aripi insectele şi le-a dat drumul să zboare. Autorul le-a deschis, astfel, calea către o posteritate deseori nemeritată. Gestul autorului seamănă, din acest motiv, cu o graţiere colectivă şi iresponsabilă. De-acum înainte, acestea nu vor colcăi doar în intimitatea birourilor lor, ci şi pe rafturile bătrâne ale bibliotecilor, la loc de cinste între sobrietatea academică a istoriei presei locale şi frivolitatea omogenă a schiţelor erotice. Un lucru e însă cert: animalele bolnave, travestite cu har în insecte, vor fi fericite. Nicăieri nu se simt ele mai bine decât între argumentul cinic cu care-şi construiesc traseul, călcând totul în picioare într-o istorie dezordonată, şi suspendarea orgasmică a moralei, prin stropirea inestetică a cearşafurilor curvelor de lux ale tranziţiei româneşti.          

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com

Pentru că, probabil, voi intra într-o acută lipsă de inspiraţie şi timp în perioada imediat următoare, postările mele pe blog vor intra într-un sabat care va dura până în a doua jumătate a lunii octombrie. Dar cum însemnările personale nu mor niciodată, voi continua să scriu, reactualizând mereu această postare, frânturi din deja-exasperantul (pentru mine!) colecţionar de praf. 

* 

1 septembrie

Dimineaţă frumoasă cu Ioana. Stare de lehamite generală. Nu mă pot mobiliza complet, simt mereu că ziua e suficient de lungă încât să-mi permită diluări iresponsabile, în timp ce serile îmi aduc, concomitent, beţii de optimism şi scufundări în cea mai neagră hrubă. Efectul pervers al luminii: sub greutatea ei, ideile ţesute anemic printre circumvoluţiuni par perle mici, imaculate, care-mi umplu ţeasta până la durere.

3 septembrie

Nu pot nici acum trişa în lupta cu dimineţile. Poate că metoda cea mai eficientă ar fi să le ignor total, să mă acopăr integral cu o pătură groasă, după care să-mi astup urechile şi să aştept, liniştit, căderea serii. Ironia zilelor m-a atins şi pe mine. Auzeam, cândva, despre o persoană care, nevrând să fie mereu sclav al timpului, îşi regla ceasul de la mână după pofta inimii, astfel încât, în miez de noapte, i se părea că e ora 3 după-amiaza, spre pildă. Senzaţia de libertate pe care i-o dădea acest lucru reuşea să estompeze până la difuz toate eventualele obligaţii pe care le avea de îndeplinit. E drept că, atunci când controlezi până şi ritmicitatea secundelor, nu te mai preocupă într-atât fatalele dependenţe care-ţi croiesc, zi de zi, existenţa. Aş face şi eu la fel. Însă îmi dau seama, mâhnit, că nu am ceas.

4 septembrie

Sub soarele ăsta transpirat, toate mişcările par slow. Şi e, totuşi, septembrie. Un septembrie liniştit, fără metafore şi fără ipocrizii. O simplă lună a noua dintr-un an în care am învăţat că zilele se pot număra şi altfel. Că nu trebuie să bată ora exactă ca să ştiu că sunt la locul potrivit, aşezat în matca timpului bun. Un an în care m-am legănat bicisnic în hamacul ţesut de altcineva, între doi copaci fragili, pe care încă nici nu ştiu cum să-i botez.

Vreau să-mi mut ferestrele în podea. Deocamdată, mi-am aşternut pe jos doar perdelele transparente, prin care întrezăresc linii paralele, enigmatice şi reci.

6 septembrie

Uneori, mi se pare că nu sunt decât proiecţia naivă a primelor mele înfăţişări, a primelor mele întâlniri conştiente cu „lumea”. E, în toată această aglomeraţie de feţe derulate ca la cinematograf, în bliţuri orbitoare, o anume sfială a mea în faţa omului care am devenit. Totul se reduce la banalităţi bombastice, la cheaguri de sânge oprite involuntar pe artere, la degete mici şi tăcute, la şoapta deja ininteligibilă a vocii dinăuntru. Nimic nu mai pare original, nimic nu s-a născut azi. Toate moleculele din care sunt alcătuit au înscrise pe certificatul de naştere ziua de ieri.
…şi Ioana se ceartă, pedagogic, cu resturi din mine.  

7 septembrie

E o căldură insuportabilă. Pisica s-a tolănit, leneşă, pe asfaltul incandescent şi mă priveşte cu ochi mari, albaştri, din spatele ferestrei încinse. Intensitatea luminii îmi încetineşte mişcările. Dacă aş fi o plantă, aş funcţiona tocmai pe dos: acest galben agresiv care a împânzit atmosfera nu m-ar înviora, ci m-ar arunca în cea mai discretă coborâre în sine. M-aş topi încet, în ritmuri de vals, între pereţii aceştia atât de albi încât le pot ghici vârsta printre crăpături. 

8 septembrie

Ghicesc o regie compensatorie în alternanţa intemperiilor. Aerul s-a curăţat brusc. E ca şi cum cineva ar fi inhalat nesătul întreaga bucată de vânt care ne biciuia, ieri, obrajii şi care pârjolea iarba. N-a rămas decât un suflu slab, o adiere bleagă, răcoroasă şi nouă. Razele soarelui s-au apucat sârguincios să lingă zidurile şi să gâdile scoarţa copacilor. Dacă îmi ascut suficient simţurile, pot chiar să aud chicote naive şi ghiduşe printre frunzele care se mai ţin de creangă într-un singur fir de aţă.

Păianjenii au năpădit colţurile. Miroase a mere putrede. 

9 septembrie

Am dat prea mult credit scrisului. Am crezut mereu că efectul pe care-l are asupra lucrurilor incorporale care-mi populează cutia craniană e acela de a face mai uşoară tranziţia lor dinspre inavuabil către mărturisibil. Azi, în schimb, descopăr că am ridicat o iluzie la grad de panaceu. Îmi dau seama, trist, că n-am suficient curaj ca să-mi scrijelesc în carne atât de adânc încât să extrag cu hotărâre tumorile pulsânde care nu mă lasă, uneori, să respir firesc. Găsesc mereu scuze profitabile în apărarea laşităţii mele. În spatele globilor oculari, lumea care se deschide în fiecare noapte e monocromă. Niciun obiect nu are contur, nicio formă nu poate fi adulmecată, nicio nuanţă nu e detectabilă. Astfel încât întâlnirea vulgară de dimineaţă cu policromia mă proiectează într-o lamentabilă confuzie.

După o noapte încinsă, în care cearşafurile mi-au ars pielea lipită de a ei, Ioana a plecat. Cu şlapi mici, jeanşi suflecaţi şi microcosmosuri negre prinse în urechi. Norul de praf care rămăsese în urma ei mi s-a părut roz ca vata de zahăr din copilărie. Nu mai simt nimic. E linişte.    

13 septembrie

Trăiesc o imensă plăcere când simt pământul rostogolindu-mi-se pe sub picioare. E un transfer surprinzător al puterii: legea gravitaţiei nu mai funcţionează dinspre centrul humusului către mine, ci invers - eu sunt acela care îmi lipesc conştiincios lutul de piele, atrăgând materia. Sfera care iniţial fusese globul pământesc devine astfel urma scobită a tălpilor, umbra minusculă a paşilor pe care-i fac, inconştient, zi de zi. Lumea întreagă la picioarele mele. Iată visul oricărui paj trezit prea devreme din somnul de sâmbătă dimineaţa…

15 septembrie

Peisaj lichid, cu pietre lucioase şi vânt zumzăitor. Picăturile de apă care coboară de undeva de deasupra noastră, lovind delicat acoperişul roşiatic, par mărgele albe, care se sparg în mii de bucăţi în momentul în care ating peticele de şosea alunecoasă. Şuvoaie timide se ridică discret în şanţul din faţa ferestrei mele. În toată mobilitatea aceasta frenetică, în kinetica nepăsătoare a vremii, mă simt static. Contemplu mirat spectacolul autohrănirii pe care natura mi-l livrează cu dărnicie, fără să-mi ceară măcar să-i prezint biletul de intrare. Gust cu voluptate această plăcere vinovată. Mă simt ca un copil obraznic care, pitit după cortina grea, de catifea, urmăreşte o piesă de teatru destinată, în exclusivitate, unui public adult şi avizat.   

21 septembrie

Nimic nu mă înspăimântă mai mult decât durerea fizică. Apropierea ei, aidoma unui murmur care, fără a declanşa propriu-zis un cutremur devastator, doar îl anticipează subtil, mă împietreşte. Mă las, atunci, pradă gândurilor celor mai negre, scufundat, cu ochii-n orbite, în primul fotoliu care-mi iese-n cale. Durerea mă cuprinde de undeva de jos, intrându-mi prin tălpi, urcând ameninţător prin capilare, în cel mai leneş mod cu putinţă, până când îmi cuprinde, înfometată, fiecare celulă a trupului. Doar pupilele-mi rămân neatinse, dilatate într-o crispare surdă, gata să ceară ajutorul oricui trece prin aria lor de cuprindere. Globii oculari mătură febril încăperea, în timp ce degetele se strâng tot mai tare în conturul patului, smulgând în neştire promisiunea fadă a vreunei tămăduiri urgente. Golirea de sens a întrebărilor se întrepătrunde neaşteptat cu lipsa oricărei determinări de a mă auto-ajuta. În acel malign masochism, văzul, mirosul şi auzul devin singurele mele legături cu lumea, în timp ce corpul meu rămâne prizonierul de lux şi docil al propriilor fantasme.     

24 septembrie

Mă întreb cum aş fi fost eu dacă drumul meu nu s-ar fi intersectat niciodată cu al nimănui; încerc să-mi imaginez conturul fiinţei care am devenit, în lipsa creionării acestuia de oamenii care au trecut prin mine. Dacă e adevărat că, mereu, nu suntem altceva decât suma tuturor experienţelor noastre anterioare, curiozitatea mea se îndreaptă către identificarea acelui om, acelui gând, acelei fapte sau acelui experiment fără de care chipul meu privit într-o oglindă fidelă ar fi arătat complet altfel. Care zgârietură adâncă ascunsă între zgârciurile mele, care amprentă albastră lăsată între coaste, care palmă presată delicat asupra circumvoluţiunilor mele a avut efectul definitoriu, capabil să mă eticheteze iremediabil şi, după caz, infamant sau onorabil?

Să fi fost M., cu afecţiunea ei mereu prost înţeleasă, cu stilul spartan de a se impune, cu veşnicele impulsuri de a-şi clădi prestigiul pe o benignă, dar nu mai puţin deranjantă, teroare soft? Sau T., cu jucăuşa lui indiferenţă, cu paternalismul jovial şi, deseori, absent? Să fi fost doamna primei litere, cu privirea aceea de copil în căutarea altuia care să-i iubească nesăbuinţele? Ori domnişoara cu nume din “Patul lui Procust”, cu rotunjimile ei derutante, cu ifosele de femme fatale, cu icnetele vag erotice şi mângâierile stângace şi ezitante? Sau poate A., cu prietenia lui constantă, devotată şi cu uimitoarele episoade de telepatie pe care mi le transmite aproape palpabil, ca nişte scurtcircuite luminoase şi tonice?

Să fie Ioana? Ioana, cu fiecare literă a ei, cu fiecare respiraţie în scobitura gâtului meu, cu fiecare bătaie a inimii pe care o simt în partea dreaptă a pieptului meu, în ceasurile mici şi meschine ale restului de noapte? Ioana, cu părul ei obraznic, cu coapsele ei neliniştite şi cu buzele cuminţi? Ioana, Ioana, Ioana?

25 septembrie

Paradoxul existenţei acestor rânduri (pe care tu le vezi deja gata tricotate, aşezate simetric în pagină, înainte ca gândurile mele să le fi putut cuprinde consistenţa în palme) este că autorul lor nu crede, deocamdată, în mântuirea prin cuvânt. Idealul acesta, de o suspectă şi frumoasă naivitate, încă nu mi-a înmugurit în carnea minţii. Nu pot da la o parte niciun nivel din acel dulap scorojit, cu sertare aşezate după o logică prestabilită, care formează modul meu de a gândi. Iluziile care pătrund, prin efracţie, în camera cu respiraţii, au mereu statutul de simpli toleraţi, musafiri nepoftiţi pe care ţi-e jenă să-i dai afară, convins că bunul lor simţ îi va determina, într-un sfârşit, să se retragă de bunăvoie. Nu le-am pregătit patul cu aşternuturi curate, nu le-am dat mâncare, nu i-am invitat, politicos, la ocuparea pe termen nelimitat a vreunui raft din mine. Astfel încât, dincolo de stânjeneala firească pe care mi-o provoacă aceşti străini multicolori şi excentrici, rămân un conservator neclintit. Nu-mi voi evacua niciodată locatarii fideli şi statornici, numai pentru că o iluzie tânără mi-a făcut, lasciv, un semn neechivoc din registrul unei malefici strategii de seducţie.

Am terminat de scris acest rând. Mozaicul e complet. Am alungat încă o iluzie: aceea că există vorbe ce rămân pentru totdeauna neterminate, ilizibile, castrate de sensul prim. Acum respir din nou liniştit, printre cunoscute.  

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com 

S-a iscat o mare vâlvă în jurul anunţului potrivit căruia nimeni alta decât celebra, talentata, oau!, sexoasa Oana Zăvoranu va candida pentru Camera Deputaţilor într-o circumscripţie din Bucureşti. Între două ştiri cu sinistraţi şi una puternică în care preşedintele Băsescu îl face “imbecil” pe un ministru (fără să-i dea, fireşte, numele), vestea candidaturii neliniştitei Oana a căzut ca un duş rece pe spinarea înfierbântată a oricărui votant cu simţ civic.

Trebuie să mărturisesc că nu-mi place Oana Zăvoranu. “Stilul” dumneaei, aflat la limita dintre ţâfnos şi vulgar, dintre enervant şi drăcesc, e de natură s-o facă indezirabilă unui tip aşezat ca mine. N-aş avea, în schimb, nimic împotrivă să avem în Parlamentul României primul “deputat cu tatuaje”, aşa cum, gazetăreşte, au catalogat-o cotidianele. Dacă e ceva de reproşat acestei guriste cu buze cărnoase, nu e nicidecum tatuajul inestetic, ci lipsa completă a forţei argumentative, precum şi o anume ignoranţă agresivă. E adevărat că, auzind-o vorbind, e imposibil să nu observi că doamna cu pricina se exprimă niţeluş mai bine decât majoritatea parlamentarilor noştri de azi. Însă nu totul stă în formă. E foarte obositor să constaţi că, după 20 de ani de libertate a opţiunii, românul arhetipal e încă obsedat de estetic, în detrimentul fondului, atunci când vine vorba despre reprezentanţii neamului. E suficient să-mi aduc aminte despre interminabilele discuţii din 2004, în care diverşi tâmplari fără dinţi încercau să mă convingă că Băsescu “n-are faţă” de preşedinte. Ei bine, Oana are faţă de deputat, orişicât!

Motivul pentru care C.V. Tudor a ales-o pe Oana Zăvoranu să reprezinte P.R.M.-ul la următoarele alegeri e numai la prima vedere ambiguu. Personajul Oana Zăvoranu închide în el toată galeria de frustrări cu care partidul-gargară ne-a obişnuit în trista-i existenţă. Oana Zăvoranu e actriţă de mâna a şaptea cu acte în regulă, cântăreaţă afonă, îşi urăşte duşmanii, vorbeşte apăsat ca o precupeaţă harnică, n-are greţuri când vine vorba despre a-şi înjura mama în direct pe un post naţional, se ia la trântă cu oricine-şi permite să-i critice stilul de viaţă, e purtătoare de steag, neînfricată, cu frică de Dumnezeu şi cu ghioaga în poşetă. E, de fapt, un Vadim mai tânăr, cu fustă scurtă şi cu ţâţe siliconate. Mai trebuie doar instruită la şcoala conspiraţiilor internaţionale, a evreilor hrăpăreţi, a homosexualilor păcătoşi, a ţiganilor hoţi şi, cum altfel?, a ungurilor iredentişti. După asta, va fi gata de atac, într-un parlament în care ea ar putea da replica unor Sever Voinescu (după părerea mea, unul dintre cei mai buni jurnalişti-comentatori din România) ori Adriana Săftoiu…

Nu mă deranjează simpatiile personale ale celor care întocmesc listele cu candidaţii pentru alegerile din toamnă. Vadim Tudor e liber s-o prefere pe Oana Zăvoranu, la fel cum Boc are voie să creadă că la Bucureşti, sectorul 5, un candidat bun ar fi fotbalistul Ilie Dumitrescu. Îngrijorătoare în toată această ecuaţie e lipsa respectului pentru votant. După ce ani de zile a trâmbiţat peste tot că Parlamentul e plin de inculţi şi oameni de nimic, Vadim Tudor ne-o propune, drept remediu, pe Oana Zăvoranu. După ce ne-a împuiat capul cu iresponsabilitatea de care dă dovadă primul-ministru în alegerea oamenilor care să ocupe funcţii ministeriale, Emil Boc voia să ni-l trimită pe băncile Parlamentului pe Ilie Dumitrescu. Adică, ne preocupă soarta ţării, în calitatea noastră de opozanţi ai odiosului regim Tăriceanu, dar vă vom aduce la toamnă mahalagioaice turbulente şi fotbalişti inimoşi. Cerem, la o adică, profesionalism din partea Guvernului, dar vă propunem actriţe de telenovele şi maeştri ai balonului!

Această schizofrenie estivală e, oarecum, explicabilă. La primul vot uninominal post-decembrist, şefii de partide sunt la fel de debusolaţi ca alegătorul conştiincios. Alegerea e, şi pentru ei, dificilă, în lipsa unui precedent liniştitor. Un lucru e cert: votul din toamnă va sparge toate tiparele logicii şi ale bunului-simţ. Vom înlocui agramaţii cu şi-mai-agramaţii, corupţii cu vedete ale şoubizului, dinozaurii grei cu căprioare perplexe. Astfel încât, dacă ar avea vreo şansă la un mandat de parlamentar (dar, din fericire, nu are), aş striga fericit, în picioare şi aplaudând ritmic: “Zăvoranu, te iubim, / Că ca tine nu găsim!”.