Dan-Liviu Boeriu - Cu cartile pe fata

nu
nu e o poveste
e un caz real
atenţie
urmează
litere şocante

maşinile goneau
prin faţa ei
o întrecere a culorilor
a mărcilor a cailor
putere

stătea cu un picior pe
trecerea de
pietoni iar celălalt şi-l
ţinea ascuns
în spate de parcă
s-ar fi ruşinat de bătrâneţea
lui

pe locuri / fiţi gataaaaa

de data asta nu mai
conta dacă şoferul e
bărbat / femeie
adult / copil
bogat /sărac

un pic de curaj
haide
poezia nu aşteaptă
la nesfârşit
ştirile mai vechi de
o oră
sunt absurde

e a patra oară doamnă când vă aruncaţi inconştientă în faţa unui autoturism ca să cereţi daune morale şi cheltuieli de spitalizare înţeleg că aveţi o pensie mică şi că aşa mai agonisiţi câte ceva dar gândiţi-vă că-i nenorociţi pe oamenii ăştia ce vină au ei doamnă cu ce v-au greşit poate data viitoare nu veţi fi la fel de norocoasă şi bietul şofer va face puşcărie din vina dumneavoastră doamnă

aşa vorbea poliţistul
aşa o dojenea
ea stătea pierdută
cu părul alb târându-se prin
pat
cu ochii lipiţi de tavanul
alb
cu perfuziile
înfipte în oasele strâmbe
cu respiraţiile moi
şi încăpăţânate
cu urechile în care se cuibărea mereu
acelaşi sunet

scrâşnet de roţi / ţipăt de oameni / sirena ambulanţei

în seara aceea mă simţeam electric 

noaptea de crăciun / a anului trecut / împachetase până şi / macaralele în lumini galbene / monştri de fier / încălziţi de beculeţe / ca nişte / girafe mecanice / înnebunite de frig 

stăteau semeţe / vizavi de biserica gri / ca un mall  cu cruce / unde oamenii intrau înjurând în / gând / şi de unde ieşeau senini / cu zâmbete plesnite / peste feţe 

eu eram la mijloc / pe drumul care / le unea / şi mă vedeam ca-ntr-un / clip daft punk / îmi lipseau doar / costumul stelar / cizmele argintii / casca de protecţie / accentul franţuzesc 

şi mă gândeam / de ce n-or fi făcut / invers / să se închine lumea la macaraua / lucitoare / tăcută / smerită / şi să fi / împodobit pereţii domnului / cu faruri / colorate / cu beteală / şi cu mere nuci învelite / în staniol 

ei şi tu / mi-ai zis / fii mai atent / s-a făcut verde / la semafor / apasă pedala / dă drumul la muzică / sau cântă tu ceva / vezi că / ai un apel nepreluat / precis cineva / care s-a gîndit / să-ţi ureze sărbători / fericite  

cariile din / şosea / m-au gâdilat atunci / în talpă / la radio se anunţau gheaţă şi / temperaturi sub nişte grade / s-au topit în / spatele nostru / macaralele / biserica / girafele fosforescente / şi pereţii cu staniol  

degeaba mă simt / electric şi-mi sclipesc / ochii prin / parbriz   

tu-ţi aprinzi o ţigară tu te uiţi pe geamul tău

Dan-Liviu BOERIU

Da, m-am mutat şi pe wordpress (http://danboeriu.wordpress.com), însă acolo e vorba de o cu totul altă mâncare de peşte (somon, de preferinţă).

 Ne vedem acolo!

http://danboeriu.wordpress.com

Parcându-mi maşina pe o străduţă în Cluj, mi-am întors privirea către gardul mic şi chinuit lângă care oprisem. ”Alba Iulia 16″. Ajunsesem, fără s-o fi prevăzut şi fără să fi ştiut măcar vreo stradă din Cluj, în faţa casei Doinei Cornea. Întâmplare? Mică atenţie a destinului? Habar n-am. Cert este că am rămas atât de şocat în mijlocul trotuarului, încât Ioana a avut răbarea să fumeze vreo trei ţigări, fără să scoată un cuvânt, până când am reuşit să articulez primele vorbe şi să-i spun despre ce era vorba. Ca să nu mai spun că povestea s-a repetat cu o şi mai mare intensitate în momentul în care ne-am întors la maşină, pentru că, atunci, pe treptele casei, îmbrăcată într-un pulover verde şi ţinându-şi mâinile împreunate ca într-o rugăciune mută, era chiar Doamna Doina Cornea, cu ochii înfipţi în carnea pământului, imobilă ca o statuie şi totuşi strălucind intens. Am rămas pironit în mijlocul şoselei, despărţit de această femeie printr-un singur gard şubred, având inconştienţa şi indiscreţia de a o privi insistent. N-am avut curajul să schiţez vreun alt gest decât să mă urc în maşină, să demarez în trombă şi să-mi ascund lacrimile care-mi curgeau pe obraji. Pentru că, dacă sinceritatea frustă mai are astăzi vreo valoare, consider că până şi postarea asta nenorocită pe facebook (şi pe blog) are legătură cu demnitatea şi forţa de nestăpânit de care a dat dovadă Doina Cornea în cei mai negri ani ai istoriei României. Mâncăm la Mc Donalds, ne înjurăm copios pe forumuri, călătorim în străinătate ŞI datorită faptului că această Doamnă nu a permis, atunci, ca noi să fim călcaţi în picioare. Aşa este: fiecare gest mărunt al libertăţii noastre de azi are înscris în ADN-ul său numele Doamnei Doina Cornea.

Dan-Liviu Boeriu

Motivul pentru care mereu scriu la persoana întâi este că nu sunt capabil de ficţiune. Nu pot inventa lumi, tot aşa cum un orb nu poate explica nimănui dimensiunea reală a percepţiilor sale. Complexitatea ameţitoare a naturii umane, policromia ei lacomă, tangajul permanent între previzibil şi surprinzător sunt de natură să-mi anihileze orice impuls zămislitor. Încât intimitatea diaristică, aflată - fireşte - la limita atât de subţire a adevărului obiectiv, devine singura metodă de dez-văluire, de desfacere a realului înconjurător în felii veridice, în constructe geometrice, în agresivităţi raţionale. Viaţa ca introspecţie proiectată înspre „afară”.

Inapetenţa mea de a naşte lumi are origini străvechi, pe care le pot rezuma într-o singură frază: nu cred în validitatea absolută a artificiilor creatoare, pentru că nimeni nu are într-o asemenea măsură harul alienării încât să-şi poată extirpa complet subiectivitatea. În fiecare Flaubert zace câte o madame Bovary, independent de cadrul colorat şi pestriţ în care primul o camuflează pe a doua. Ce rezultă de aici e dorinţa mea de a nu conferi literaturii o dimensiune ipocrită. Pentru că - o!, culme a naivităţii! - refuz, în continuare, să cred în duplicitatea artei.

Frumuseţea spectrală a fragmentului. Estetica neechivocă a secvenţei. Bucuria smintită a clipei de acum şi gustul amar al celei imediat următoare.

Trăiesc continuu cu spaima că eu nu contez decât ca absenţă; în ochii celor din jur reprezint o valoare doar în mod virtual; prezenţa mea fizică are darul de a spulbera bruma de iluzii pe care cineva şi le-ar face în legătură cu mine. Nu-mi rămâne decât să respect frumuseţea acestor iluzii şi să aleg singurătatea ca triumf al imaginarului asupra realului. Alunecarea în sine ca remediu împotriva durerii pe care conturul tău o provoacă pielii celorlalţi.

pentru că voi
n-aţi asistat
la naşterea mea
între geamăt şi ţipăt
nu
n-aţi simţit
transpiraţia asfaltului sub
marşul înfometaţilor
cu faţa suptă a anilor 80
nu v-aţi cufundat
în pâinea noastră
cea de toate zilele
să-i înjuraţi
mucegaiul

de pe voi
s-a zvântat sângele
din iarna speranţei
noastre

leagănul vostru
miroase a coca-cola şi
a occident
pe voi vă
duc taţii de mână
la curve
pe voi vă piaptănă
mamele
în fiecare dimineaţă

cum de nu
sună în voi
cerceii agăţaţi în piele
ca-ntr-o sferă de sticlă în
care încap toate mărgelele pământului
puteţi să măturaţi
colbul acesta netrăit
sub unghiile
paparudelor electrice
saliva fierbinte a
tuturor mamelor de dincolo
de cutiile cu lapte
din alimentara
(pe colţ cum faceţi stânga după staţia de autobuz
mulţumesc
n-aveţi pentru ce
chiar n-aveţi)

nu v-a întrebat nimeni
dacă vreţi
să sugeţi la sfârcul
cosmic
nici dacă vă sunt
suficient de calde
tegumentele zbârcite 
şi nici
măcar dacă aveţi bilet de trecere
printre noi

aşteptăm
să treacă ziua
(coborâţi la prima?)

*

era soare şi era
bine
pe mine mă preocupau
taxele impozitele şi întrebarea
cum de nu sună în voi
pielea invadată
de cercei

acum
noaptea e
rotundă ca mierea
(mâine se anunţă
febră şi
descărcări nervoase
vântul va sufla slab spre insignifiant)

Dan-Liviu Boeriu 

Dacă ar fi să mă iau după corul bocitoarelor de la televiziuni (dar n-o fac!), ar trebui să-mi pară foarte rău, dar ştiţi cum?, straşnic de rău!, pentru că cetăţeanul Becali George îşi petrece postul Paştelui îmbrăcat în dungi, în spatele gratiilor. Ar trebui, dacă tot suntem într-o perioadă a iertării şi a autocriticii, să empatizez cu sufletul său chinuit, cu păcatele sale mărunte, cu figura de arhanghel rătăcit printre intelectuali eretici, cu derapajele comportamentale ale dumisale. Şi, ca întregul tablou să aibă coerenţă, ar trebui să merg şi mai departe: să arăt cu degetul, într-o pornire gratuit-justiţiară, vinovatul pentru această nelegiuire. Băsescu. El şi numai el.

Ei bine, nu pot! Iertaţi-mi lipsa de omenie în pragul sărbătorilor, dar nu mă interesează deloc cetăţeanul Becali. Sau, probabil, mă interesează numai în măsura în care vreau să duc acest text la bun sfârşit. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt de o simplitate surprinzătoare pentru ţara în care orice băşină mai sonoră e motiv de suspiciune cu iz iudeo-masonic ori unguresc: un cetăţean, să-i spunem G.B., a sechestrat nişte persoane, pe care le acuză că i-ar fi furat maşina. Procuratura se autosesizează şi propune ca persoana respectivă să fie arestată preventiv. Judecătoria sectorului 1, Bucureşti, e de aceeaşi părere şi, drept urmare, făptuitorul ajunge după gratii o perioadă de timp. Atât!

Apărătorii democraţiei şi ai justiţiei curate, aduşi la televiziuni ca maimuţa pe plajă, s-au apucat să transforme o decizie simplă şi corectă în prilej de bâlci. În loc să recunoască deschis că un asemenea precedent e îmbucurător pentru speranţa că s-ar putea să avem şi noi o justiţie care chiar să funcţioneze, distinşii analişti şi jurnalişti au văzut ceea ce prostimii îi e inaccesibil, şi anume: 1) că operaţiunea e orchestrată de Băsescu pentru a deturna atenţia de la probleme penale ale familiei sale; 2) că, în comparaţie cu alţi infractori, G.B. a săvârşit un gest minor; 3) că, în raport cu înseşi faptele personajului în discuţie, această măruntă faptă putea rămâne nesancţionată. Prima idee, pe lângă faptul că e expresia aceleiaşi păcătoase teorii a conspiraţiilor de care părem a nu mai scăpa, a fost uşor demontată de Mircea Mihăieş într-un text din “Evenimentul zilei”, prin următorul argument: chiar de ar fi adevărată informaţia, cine obligă televiziunile să dea la o parte cazul Băsescu? De ce nu se continuă saga familiei sale? Le obligă cineva să difuzeze exclusiv Becali? A doua ipoteză de mai sus e absolut şocantă: dacă s-ar instituţionaliza o asemenea mostră de imbecilitate, ar însemna ca niciun om să nu fie vreodată arestat, pentru că oricând se găsesc inşi care au săvârşit fapte mai periculoase. A treia enormitate emisă de invitaţii la toc-şouri ar fi comică, dacă n-ar fi tristă. Sechestrarea de persoane, lipsirea de libertate săvârşită de o persoană fizică asupra alteia, în afara oricărei intervenţii a puterii de stat, tendinţa de a-ţi face dreptate singur sunt văzute de români ca atitudini fireşti, la ordinea zilei, dacă nu de-a binelea recomandabile şi lăudabile. De ce să mai aştepţi intervenţia forţelor de ordine, când poţi să-i căsăpeşti şi să-i ţii prizonieri olecuţă pe hoţi?

Dacă aş fi mai riguros juridiceşte, aş putea spune că ceea ce a făcut cetăţeanul Becali George e o formă de subminare a puterii de stat. Însă, deocamdată, am simţul ridicolului suficient de dezvoltat încât să-mi dau seama că o astfel de etichetă, deşi corectă în plan penal, ar stârni dezaprobarea ignară a celor cu mesajul “Free Gigi” pe piept. Aşa că, vorba unui apărător mai domol al latifundiarului, zic că nu mă risc. Şi mă duc şi eu cu gloata, gata să îmbrăţişez ideea că soarta lui Becali e decisă de cei care-l invidiază pentru mioarele dumisale. Oaia vecinului Becali e în pericol. Vă rog doar să staţi liniştiţi: mai are şi altele…

Dan-Liviu Boeriu 

În România, există o categorie profesională căreia criza economică îi profită din plin: clasa politică. În sfârşit, bravii noştri guvernanţi au un alibi pe cât de serios, pe atât de incontestabil. Ştiţi de ce nu avem bani de pensii? Pentru că e criză! Ştiţi de ce se va alege praful din planul măreţ de a construi, în timp record, cei 1000 km de autostradă? Pentru că e criză! Ştiţi de ce nu ne mai interesează mărirea cu 50% a salariilor dascălilor? Pentru că e criză! Ştiţi de ce, vorba unui cântec drăguţ, vaca nu mai dă lapte şi nici găina ouşor? Din acelaşi motiv: e criză, dom’le! Nimeni nu se întreabă de ce aceste lucruri n-au fost realizate înainte ca această ciumă a capitalismului (rânjiţi, nu-i aşa, tovarăşe Iliescu…) să ne lovească, din moment ce singura explicaţie pentru eşecul tuturor proiectelor e pârdalnica criză economică… Guvernanţii s-au pitit în spatele celei mai comode scuze, oamenii de rând dau din umeri neputincioşi şi tac resemnaţi, ţara prosperă…
*
Campionul naţional al  vorbelor dintr-o bucată este, indiscutabil, preşedintele Băsescu. Nu e puţin lucru să reuşeşti performanţa de a anihila, printr-un singur cuvânt, strădaniile unei întregi minorităţi etnice. Aflat la Budapesta, preşedintele a fost întrebat când se va putea vorbi, în România, despre autonomie teritorială. Răspunsul prompt şi percutant („Niciodată!”) a avut efectul unui trăsnet ivit din senin. Ca în fragmentul de mai sus, explicaţia lui Băsescu era uluitor de simplă: nu ne permite Constituţia. Atât şi nimic mai mult. Articolul invocat de preşedinte (art.152) este însă, din punct de vedere juridic, fără vreo eficienţă, pentru că instituie anumite limite ale revizuirii Constituţiei prezente (printre aceste limite figurând şi caracterul unitar şi indivizibil al statului). Ceea ce n-a menţionat preşedintele Băsescu este că oricare dintre prevederile nesusceptibile de revizuire în cadrul constituţional actual vor putea fi abrogate în momentul în care ne vom hotărî că vrem o nouă Constituţie. Pe scurt: noua Constituţie nu ne permite s-o modificăm pentru a obţine autonomie teritorială, însă nimic nu ne împiedică să ne dorim o Constituţie nou-nouţă, pe care s-o validăm prin referendum şi prin prevederile căreia blestemata indivizibilitate teritorială să devină un vis urât. Nu mă îndoiesc că preşedintele cunoaşte aceste lucruri, însă, în cazul dumnealui, nevoia virilă de a da cu pumnul în masă la o întâlnire oficială l-a obligat să recurgă la cel mai simplu argument: Constituţia. Cinstit din partea domniei sale ar fi fost să declare că, indiferent de hibele constituţionale (remediabile, de altfel), o autonomie teritorială a secuilor nu va putea fi înfăptuită pentru că, evident, n-ar trece niciodată testul obligatoriu al referendumului naţional şi nu pentru că actuala Constituţie se prevalează de absurdul art. 152. Ca să nu mai spun că acel „Niciodată!” mi-a dat fiori. Asemănători acelora pe care i-am resimţit aducându-mi aminte de celebrul „Nem, nem, soha!” al lui Wass Albert…
*
Madonna şi U2 nu mai vin să concerteze în România. În cazul lor, nu criza economică ori vreun alineat ghiduş al Constituţiei îi împiedică, şi nici, aşa cum s-a sugerat în presă, că n-ar dispune de stadioane suficient de încăpătoare pentru evenimente de o asemenea anvergură, ci lipsa sponsorilor. Nimeni nu vrea să-şi asume „riscul” de a se vedea cu biletele necumpărate, de parcă am vorbi despre vreun gurist proaspăt lansat pe care nu-l cunoaşte nimeni şi nu despre nume grele ale muzicii, ale căror bilete se vând în maximum jumătate de oră de la punerea lor în vânzare. Inapetenţa organizatorilor români pentru astfel de evenimente vine, probabil, din plictiseala de a se înhăma la un proiect care, conform standardelor impuse de entertainerii cu pricina, ar trebui să funcţioneze impecabil, cu o minuţiozitate perfectă. Refugierea în potenţial („Am fi putut şi noi!”) e mult mai odihnitoare decât realizarea acţiunii, ca să nu mai vorbim de faptul că, din punctul de vedere al satisfacţiei organizatorilor, efectul înlocuirii mentale a rateului cu posibilitatea înfăpturii proiectului iniţial e cam acelaşi. La drept vorbind, decât să cauţi s-o mulţumeşti pe Madonna, nu e mai uşor să organizezi un concert cu Sorinel Copilul de Aur la Căminul Cultural din Mizil?

Notă ulterioară, 20.02: Am aflat ieri (19.02) că, totuşi, Madonna vine în România pe 26 august. E grăitor, în schimb, faptul că negocierile cu staff-ul solistei au durat, în cazul nostru, mai mult de un an şi jumătate…

Dan-Liviu Boeriu
dan.boeriu@gmail.com

       Am participat, ieri, la lansarea (scuzaţi-mi şi mie cacofonia, domnule FA!) celei mai recente cărţi a lui Florin Ardelean, colecţia de texte din Jurnal bihorean, reunite sub titlul de „Insectar”. Nici că se putea o denumire mai bună pentru a ilustra amalgamul de personalităţi şi personulităţi care, în mod nediscriminatoriu, populau atât cartea, cât şi sala în care ne aflam.
      

       Pe de altă parte, bănuiesc că Florin Ardelean a fost cuprins de o blândeţe suavă când şi-a botezat suculenta rubrică din Jurnal bihorean cu numele „Insectar”; mă bate chiar gândul că la mijloc e vorba despre o ironie acidă, de un sarcasm condescendent. Personajele lui Florin Ardelean nu au nimic de-a face cu inocenţa primară a larvelor, cu graţia fluturilor ori cu micimea (în sens fizic, fireşte) a târâtoarelor. Eroii cărţii sunt mai degrabă porci solemni, boi metafizici, prepeliţe erotice, măgari ambiţioşi ori găini revoltate. Lumea în care se învârt aceşti fericiţi e policromă: în ea regăsim atât coloristica agresivă a bordelului de provincie, cât şi, prin contrast, cenuşiul rezultat din acţiunile zoologice ale principalelor personaje. Nu căldura humusului li se potriveşte, ca unor veritabile insecte, ci stridenţa tribunelor sforăitoare, cocina vreunei săli de protocol, haznaua incertă a unui consiliu de administraţie. Nu vibrează la adierea vântului, ci la vocabula groasă, mustind a demagogie. În fine, nu se hrănesc cu frunze, dude ori păpădii, ci cu hălci impresionante de carne vie.

       Lansarea cărţii, care vorbeşte atât de firesc, ba chiar cu simpatie uneori, despre excentrica faună a politichiei locale, ne-a prilejuit întâlnirea cu diverse exponate de seamă ale acesteia. Mă simţeam ca la ora de zoologie din generală şi mă aşteptam ca autorul să deschidă aleatoriu cartea ca, pe urmă, cu un băţ pedagogic, să ne arate în sală, în toată splendoarea lui, personajul principal al respectivului capitol, înspre o mai bună receptare a moralei. Portretele vivante ale cărţii se găseau, nestingherite, în acea încăpere. Haotic coexistau aroganţa jalnică a lui Petru Filip cu inocenţa mută a lui Gavrilă Ghilea, bonomia paternă a lui Mircea Bradu cu volubilitatea tonică a Liei Pop, sfiala feciorelnică a lui Sorin Borza cu dezinvoltura sonoră a lui Mihai Bar, teribilismul juvenil al lui Mircea Matei cu discreţia deplină a lui Gheorghe Carp, zâmbetul duplicitar al lui Ştefan Seremi cu seriozitatea studiată a lui Traian Abrudan ş.a.
      

       Acestea sunt condiţiile în care Florin Ardelean, cu o inconştienţă premeditată (scuzaţi-mi şi oximoronul, domnule FA!), şi-a dezlegat la aripi insectele şi le-a dat drumul să zboare. Autorul le-a deschis, astfel, calea către o posteritate deseori nemeritată. Gestul autorului seamănă, din acest motiv, cu o graţiere colectivă şi iresponsabilă. De-acum înainte, acestea nu vor colcăi doar în intimitatea birourilor lor, ci şi pe rafturile bătrâne ale bibliotecilor, la loc de cinste între sobrietatea academică a istoriei presei locale şi frivolitatea omogenă a schiţelor erotice. Un lucru e însă cert: animalele bolnave, travestite cu har în insecte, vor fi fericite. Nicăieri nu se simt ele mai bine decât între argumentul cinic cu care-şi construiesc traseul, călcând totul în picioare într-o istorie dezordonată, şi suspendarea orgasmică a moralei, prin stropirea inestetică a cearşafurilor curvelor de lux ale tranziţiei româneşti.