Alexandru Seres

FOTO: Al. Seres

De o bucată de timp, găzduiesc pe blogul meu articolele scrise de deţinătorii unor (foste) rubrici din J.b. Întrucât am o relaţie specială cu ei, Florin Ardelean, Miron Beteg, Dan-Liviu Boeriu şi Adrian Gagiu au consimţit, la rugămintea mea, să scrie în continuare, chiar dacă unii dintre ei au renunţat din proprie iniţiativă la rubrica din ziar (Ardelean, Beteg), sau constrânşi de noua conducere a J.b. (Boeriu, Gagiu). 

(more…)

Prima oară când am auzit de propunerea de a se înfiinţa un Parc al Presei în Oradea am crezut că halucinez. Oare la ce s-or fi gândit iniţiatorii? Când ieşim la pensie, să avem unde juca şah? Sau cei mai tineri, învăţăcei în ale scrisului jurnalistic, să aibă unde se juca cu… găletuşele în nisip? Mai ştii, poate ne fac şi o statuie acolo.

Avem nevoie de mai multe parcuri în Oradea. Dar de ce tocmai un Parc al Presei? De ce nu Parcul Avocaţilor? Sau al Taximetriştilor? Parcul Brătianu se numea pe vremea defunctului regim Muncitorilor. Revenim la denumiri cu iz comunistoid? Poate ne fac şi o Casă a Presei.

Până la urmă, problema e alta. Cineva (nu spui cine, că e vărgată şi luceşte) a avut magnifica idee de a-şi atrage simpatia ziariştilor de partea sa. Căci vine campania electorală. Aşa că a inventat idioţenia cu parcul.

Până aici, nici n-ar fi fost vreo tragedie. Doar că manipularea a funcţionat. Atât de bine, încât aproape că nu trecea săptămână fără ca presa bihoreană să publice câte un articol pe tema parcului, încolonându-se, chiar şi fără să vrea, în dosul ideii.

Şi aici vine cireaşa de pe tort: acel cineva a mers mai departe, pretinzând că patru ziarişti ar susţine înfiinţarea parcului. O minciună crasă: ziariştii în cauză doar au însoţit-o la depunerea unui document oficial, exclusiv pentru a relata despre gest.

Să fie limpede: Jurnal bihorean se opune atât înregimentării presei sub stindardul “luptătorilor” pentru un mediu mai curat, cât şi denumirii de “Parcul Presei”. Nu de alta, dar în ţarc am trăit destul.

Mă întreabă unii-alţii de ce nu mai scriu pe blog. Iaca… d-aia. Controversa în jurul articolului postat cu două luni în urmă, scris de Florin Ardelean, m-a lăsat uşor mut şi pe gânduri (dacă se pot numi aşa chestiile care mi se învârt prin creier). Sau poate că mi s-a făcut lehamite, naiba ştie, dar nu mă mai atrage deloc exhibarea vârtejurilor din propria-mi căpăţână. Poate că Ardelean are, în felul lui dreptate. Sau poate că nu. Dar nu mă mai simt îmboldit să scriu în acest spaţiu. Luaţi-o ca şi explicaţie pentru tăcerea mea. M-oi mai gândi şi oi mai vedea.
Cine are chef să comenteze, n-are decât. Eu mă voi abţine, probabil de la răspunsuri, dar mai bag un ochi pe-aici, dac-oi avea chef. Salutare!

Introducerea obligativităţii înregistrării vizitatorilor care doresc să posteze comentarii la articolele de pe Bihor Online a fost primită favorabil de majoritatea userilor (vezi reacţii aici). Desigur că au fost şi nemulţumiţi - dar majoritatea acestora provin din rândul celor care bombardau Bihonul cu vulgarităţi şi comentarii şovine. Am şi câteva răspunsuri pentru nemulţumiţii care susţin că mai bine am fi pus filtre sau am fi cenzurat comentariile necivilizate.

(more…)

Începând de azi, pentru a putea posta comentarii la articolele de pe Bihor Online, a devenit obligatorie înregistrarea de utilizator. Măsură a fost luată în urma înmulţirii îngrijorătoare a comentariilor cu caracter ofensator, vulgar sau rasist. Ea afectează şi blogurile găzduite de Romblog, deci şi blogul meu.

(more…)

Se vede treaba că am rămas blocat după festival, de nu mai scriu decât despre Gărâna. Promit să fie ultima postare pe acest subiect - e doar un anunţ pentru cei interesaţi: vineri, 3 august, pe TVR Cultural, ora 21:35, se transmit fragmente din concertele care au avut loc acolo. Printre alţii, îi vom putea (re)vedea pe Jan Garbarek şi Scott Henderson. Cine nu a reuşit să meargă anul acesta la Gărâna, poate vedea ce a pierdut!

UPDATE: Din cauză de Teoctist (doliu naţional), emisiunea a fost scoasă din program! O fi jazz-ul mai nepotrivit decât maneaua? În orice caz, săptămâna asta urma Gărâna Jazz, partea a II-a, tot vineri, la aceeaşi oră. Poate avem noroc să nu mai moară nimeni!

Chiar dacă nu se compară ca mărime, în propria ierarhie nostalgic-personală, cu Al DiMeola (ah, Satu Mare!), Jan Garbarek mi-a gâdilat suficient sufletul ca să mă duc să-l văd la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Fix pe 13 iulie (şi pe deasupra vineri), cu cei 60 de ani ai săi în spinare, norvegianul va urca pe Semenic, tocmai la ţarcul muzical de la Gărâna, spre a cânta împreună cu Eberhard Weber (ah-ah), Manu Katche (oh-oh) şi Rainer Bruninghaus (?-!). Mai spre duminică, îl prindem şi pe Scott Henderson din State. Numai să nu plouă (prea tare), că-n rest avem cojoc pentru frig (nişte whisky, vodcă, ţuică - numai să aibă destule grade compensatorii).
.

Lulu Cremeneanu, neobosit colecţionar de bancuri, lansează în premieră mondială cel mai nou superbanc, creaţie proprie, tocmai pe blogul meu.
Întrebare: Care e culmea zgârceniei?
Răspuns: Să dai bip pe skype!
Ceea ce urmează, nu e de glumă… Un text care ar trebui să dea de gândit la toţi cei care postează comentarii pe net, folosindu-se de el de parcă ar fi WC public! Îl găzduiesc aici, pentru că dacă l-aş publica pe bihon, ar sări toţi imbecilii pe el.

Dragă Bihon,

Cred că le permiţi o libertate de expresie prea mare cititorilor tăi! De când ne luăm perfuzia cu ştiri de pe internet, cititorii pot să-şi scrie părerile în câteva secunde de la postarea articolului pe site. Fără teama de a fi perceput ca un nostalgic al cenzurii, sunt de părere că nu toate mesajele merită să ajungă în spaţiul public. E atât de multă otravă în unele, atât de multă răutate, prostie şi vulgaritate în altele, încât am renunţat de mult să le mai citesc.

A nu citi ceea ce nu-ţi place pare cea mai înţeleaptă şi la îndemână soluţie. Dar nu pot să nu mă gândesc la cei care citesc mesajele acelea şi la efectele pe care le pot avea asupra lor. Suntem un neam bolnav, măcinat de intoleranţă, rasism, discriminare, prejudecăţi şi alte boli. Nu avem nevoie de stimulente pentru a ne scoate la iveală toate baiurile. Nu aşa o să ne facem bine. Dacă îl iubeşti pe omul suferind, nu-i dai să mănânce ceea ce îi face rău. Dragă Bihon, dacă îţi pasă de cititorii tăi şi de societatea pe care o formează, nu îi instiga indirect la toate bolile de mai sus!

Ce s-ar întâmpla dacă fiecare om pe stradă ar avea un microfon şi o boxă în care să-şi urle fără discernământ toate problemele, nemulţumirile, frustrările şi părerile? Nici nu cutez să mă gândesc la efect. Dar pot să-l anticipez într-o oarecare măsură analizând mesajele postate de cititori pe www.bihon.ro şi răspunsurile la ele. Un război purtat în mediul virtual poate fi chiar mai devastator decât unul clasic. De ce? Pentru că oamenii nu mor, ci doar se degradează constant şi ireversibil, transmitându-şi genetic mai departe toate „calităţile”.

Libertatea de expresie în spaţiul public devine periculoasă atunci când nu se respectă regulile. Dacă redactorii tăi respectă nişte reguli deontologice, trebuie ca şi cititorii feedback-işti să respecte câteva reguli. În primul rând regula bunului simţ şi să nu fie vulgari. Apoi să nu se lege de persoana care scrie ci doar de ce anume se scrie. Să aducă contra-argumente. Să nu instige la ură. Şi, mai ales, să semneze cu numele real. Aşa se poate naşte o polemică sănătoasă şi nobilă.

Problema mesajelor postate de cititori nu e numai problema ta, ci a întregii prese româneşti cu apariţie pe internet. Cine deţine informaţia, deţine puterea. E marea mândrie a jurnaliştilor. Dar, aşa cum zice un slogan publicitar al unei firme, „Power is nothing without control”.

Lucian Cremeneanu

Evergrey (Suedia), Manticore (Danemarca), Timpuri Noi, Vama, Morandi, Sarmalele Reci. Anul trecut a fost Phoenix. Cine vine prin alte părţi? La Gărâna - Jan Garbarek (13 iulie), la Timişoara va fi Paco de Lucia (în toamnă), iar Al DiMeola a cântat tocmai la Satu Mare. Noi pe cine am adus până acum la Oradea? Boney M (o clonă!), Alphaville (jenant), Gombay Dance Band (ruşinooos!). Capul de afiş al acestui weekend ar trebui să fie Evergrey, de care se vor bucura o mână de metalişti înrăiţi din Oradea.

În rest, noroc cu Sarmalele reci şi Timpuri Noi, care vor cânta sâmbătă şi duminică, că de Manticore n-a auzit nimeni. De Morandi ce să mai zicem? Bucuria puicuţelor. Şi era vorba să vină Uriah Heep - sau chiar Jethro Tull… care or fi ei bătrâni şi uzaţi, dar tot sunt un nume. Dar de ce să aducem trupe de Doamne-ajută, dacă putem arunca banii pe prostii? Până şi Vanghelie a fost mai deştept, aducându-l de Revelion la Bucureşti pe Joe Cocker - şi a costat mai puţin decât au cheltuit edilii noştri cu Gombay Dance Band şi alte tâmpenii, de nu le-au mai rămas bani de artificii.

Jurnal de Oradea-blogging is trendy a postat albumele vechi ale lui Ciuraru: Valabil (96), Viaţa-i o durere (97) si Strictu necesar (99). Clic aici pentru download.

.

Azi e ziua aia stupidă fără fumat. O tâmpenie mare cât casa, drept pentru care am fumat toată ziua, în semn de protest faţă de privarea de drepturi a fumătorilor.

De mai mult timp îmi sfarm capul cu această întrebare, dar răspuns nu găsit-am încă. În tot cazul, constat cu mirare, vizavi de propria mea persoană (nu ştiu alţii cum sunt…), că aştept de fiecare dată cu nerăbdare comentarii la postările mele. No, aici s-ar putea ascunde ceva…

O definiţie clasică a blogului susţine că este un soi de jurnal personal, unde autorul scrie tot felul de însemnări. Cam asta făcea şi Ion Creangă în Amintiri din copilărie, doar că nu era online. Practic, bloggerii clasici de acest tip îşi scriu şi ei memoriile, doar că le publică instantaneu. Cam asta ar fi deosebirea faţă de jurnalul în versiune analog, plus posibilitatea de a primi feedback în timp real.

Dar blogurile sunt de mai multe feluri. De cele mai multe ori, dacă sunt făcute de jurnalişti, aceştia le folosesc pentru a posta comentariile lor, sau chiar pentru a publica ştiri (de multe ori în premieră). Practic, în acest caz, avem de-a face cu un ziar electronic, realizat de o singură persoană. Un ziar personal, aşadar. Un bun exemplu ar fi blogul lui Andrei Bădin, unul dintre cei mai activi bloggeri români, care postează până la 10 ştiri şi comentarii pe zi. Alţii nu fac decât să-şi posteze online comentariile publicate în ziare (Bârlogul lui Cornel Nistorescu). Dar cei mai mulţi ziarişti le folosesc în ambele scopuri - atât însemnări personale, cât şi ştiri sau comentarii (blogul lui Cătălin Tolontan). În cazul tuturor acestora, putem vorbi de ziare de autor, realizate în diverse scopuri. Cei mai mulţi bloggeri de acest tip îşi dau numele (altfel ar fi lipsiţi de credibilitate), blogul lor purtând în titulatură semnătura lor de jurnalişti.

Însă marea masă a bloggerilor este alcătuită din anonimi. Postările lor sunt dintre cele mai diverse: însemnări personale, comentarii, poze, videouri - de cele mai multe ori un bric-a-brac fără sens, o harababură de debara. Iau la întâmplare de pe blogul Melixei (!) o postare, cu titlu de exemplu:

Ce facem azi?
Ce faceti voi? Ce facem azi?
19.mai.2007
Buna intrebare. Azi spre exemplu eu muncesc…se vede…NU?
Sper sa ajung si pe acasa, sa mananc ceva si sa vad un film bun…sa fac eu cine stie ce…sa ajung sa ma mai joc si pe PC…sa dorm…
in rest…silence…

Ce-i animă pe aceştia să-şi posteze elucubraţiile în văzul tuturor? Exhibiţionismul, exacerbarea propriului ego ar fi un răspuns prea simplist, deşi în multe cazuri despre asta e vorba. Dorinţa de comunicare, de autoexprimare - ei, da, asta sună mai bine (dacă nu e vorba de inşi care pur şi simplu doar fac pe deştepţii). Până la urmă, cred că e dorinţa de a fi prezent, de a te situa într-o agoră şi a spune ce ai de spus. Un Hyde Park al celor care îşi imaginează că au ceva de spus lumii - cu avantajul că pot primi răspuns pe loc.

Mai greu mi-e să înţeleg de ce citeşte lumea aceste elucubraţii ale anonimilor. De cele mai multe ori, nimic demn de luat în seamă - tâmpeniile la care te aştepţi de la indivizi oarecare, sau, în cel mai bun caz, câte o cugetare mai răsărită despre lume şi viaţă, sex, politică, fotbal şi - cam atât. Merită? Cu siguranţă nu, dar să nu-mi spună nimeni că în era Internetului nu se mai citeşte! Toată lumea citeşte în draci, doar că citeşte prostii…

Dincolo de toate acestea, important e că oamenii interacţionează. Internetul - şi, în cazul de faţă, blogul - asigură acel mecanism al comunicării cu cele şase componente ale sale pe care comunicarea prin scris, înainte de era Internetului, nu-l satisfăcea decât parţial: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul, codul şi conexiunea inversă. În special ultima componentă este în cazul nostru deosebit de importantă: mesajul (postare pe blog) ajunge la receptor (vizitator) prin intermediul Internetului şi acesta poate reacţiona imediat, asigurând conexiunea inversă. Aici văd eu principalul punct de atracţie, atât pentru cei care emit mesaje (bloggeri), cât şi pentru cei care le receptează (internauţi). De unde şi succesul blogurilor, absolut epatant şi, aparent, inexplicabil.

Nu vreau să mai intru şi în alte amănunte, căci nu am pretenţia că am realizat o cercetare a fenomenului. Sunt, cu siguranţă, analize mai pertinente decât a mea pe net, dar nu am avut chef şi timp să le caut. Doar am constatat nevoia reală de feedback pe care o are aproape oricine, deci şi subsemnatul…

Page Rank Checker este un instrument pus la dispoziţie gratuit de Google cu ajutorul căruia se poate afla care este valoarea site-ului, pe o scală de la 1 la 10.
Spre exemplu, Google are 10, CNN 9, Bihor Online 5. Blogul meu are, după cum se vede şi în butonul de mai sus, valoarea 3.
Puteţi afla valoarea oricărui site sau blog la Google Page Rank Checker

Mă enervează tot mai mult gândul că suntem puşi să alegem la referendum între DA şi NU. De parcă răspunsul la o întrebare ar putea să ne ofere soluţia tuturor problemelor noastre. Nu ne oferă absolut nimic, oricare ar fi răspunsul. Acelaşi preşedinte sau un alt preşedinte - tot un drac. Eu votez pentru monarhie!

Drept urmare, nu mă voi prezenta decât la referendumul care să ne pună să alegem între republică şi monarhie. Republica ne-a arătat ce poate: aceiaşi politicieni corupţi, că e vorba de parlamentari sau de preşedintele ţării, care au dus ţara într-o fundătură.

De ce aş susţine un preşedinte care nu e independent, dovedindu-ne zilnic că e membru PD? Adică al unui partid care joacă acum rolul PSD, tinzând să devină partid-unic? Când văd câtă pasiune trezeşte persoana sa charismatică, miile de oameni care îl ovaţionează, îl pupă şi îi adresează urări tâmpe, îmi aduc aminte brusc de Iliescu. Nu mă încălzeşte absolut deloc discursul său populist. Ştiu sigur că nu e decât încă un politician care îşi declamă devotamentul faţă de popor. Iar în spatele său se adună grupuri de interese identice cu cele pe care le denunţă zilnic.

De ce aş vota pentru demiterea sa? Ca să merg din nou la alegeri, să votez un alt politician, membru al nu ştiu cărui partid, cu alte grupuri de interese în spate? Să asist din nou la discursuri populiste, ovaţii, pupături şi flori - şi o nouă deziluzie? La noi schisme politice, între grupări care se bat pe viaţă şi pe moarte pentru putere, într-o ţară care e incapabilă să construiască un proiect pentru viitor?

Nu mai pot crede că un preşedinte ne poate salva de un destin ce pare implacabil. Politicienii sunt şi rămân prizonierii propriilor interese - personale sau de partid. Sunt tot mai convins că partidele au nevoie de un arbitru, imparţial, situat deasupra arenei politice, prin chiar rangul său aristocratic. Nu ştiu cum se poate ajunge acolo - sau dacă se va ajunge vreodată. Dar preşedinţi nu mai votez!

Am căutat printre bloguri şi iată câteva pe această temă:
Blogul Principelui Radu - Mesajul Regelui Mihai (10 mai 2007)
Blogul lui Andrei Bădin - După discursul Regelui
Blogul lui Andrei Bădin - Dezbatere despre monarhie
Blog Doina Popescu - Avem un rege. Ce facem cu el?

Iată şi un forum cu comentarii teribil de interesante:
http://forum.realitatea.net/opennewsdrupal//?q=node/5310

Ultima oră - articol în România liberă de miercuri, 16 mai: Tăriceanu dă şah cu Regele

A murit Don Quijote. Despre morţi, numai de bine. Cu toată stima pe care i-am purtat-o, cu Octavian Paler am avut mereu o problemă. Să fiu iertat dacă, scriind cu prilejul dispariţiei ilustrului eseist, voi fi ireverenţios - sau chiar iconoclast. Nu lipsa de respect mă determină să scriu.
Prin 1994, când a apărut cartea sa Don Quiote în Est, am scris un comentariu destul de necruţător, intitulat Virusul Don Quijote sau iluziile românului. Ce îi reproşam distinsului eseist? Pentru curioşi, reproduc câteva pasaje.

“Un idealist care afirmă că, pentru noi românii, donquijotismul este ultima salvare, ultima baricadă a zilelor noastre, riscă, într-adevăr să se facă de râs.”
(…)
“Fiind un idealist până în vârful unghiilor, un acrobat al iluziei, ridicolul nu i se pare un preţ prea mare pentru avantajul de a putea privi zbaterea lumii contemporane prin prisma propriilor fantasme şi obsesii, care-l aşează la adăpost în faţa primejdiilor atitudinilor conjuncturale. Încăpăţânându-se să ducă o luptă cu morile de vânt, donquijotul Octavian Paler îşi asumă, din start, perspectiva eşecului ca pe o terapeutică a neputinţei.”
(…)
“Căci Octavian Paler este, după cum singur recunoaşte, un disperat. Aşa cum sunt toţi cei care, văzându-şi speranţele înşelate, îşi îmbracă neputinţa în hainele disperării, ale unei isterii care le dă iluzia vitalităţii.”
(…)
“Inadaptatul încearcă mereu să-şi motiveze eşecul nu prin propria neputinţă, ci prin incapacitatea mediului de a-i oferi şansa adecvării. Tragedia lui Don Quijote nu este aceea că Dulcineea e de negăsit, fiind o pură iluzie; tragicul provine din faptul că Don Quijote însuşi e un personaj iluzoriu, situat într-un spaţiu fictiv.”
(…)
“Ideile despre viaţă cu care eseistul înlocuieşte viaţa însăşi sunt o artă a iluziei care ţine loc de arta de a trăi.”
(…)
“Paler este un exponent de vârf al celor care au vocaţia ratării, o ratare datorată nu atât neputinţei, cât orgoliului. În nemăsuratul orgoliu al intelectualului care refuză realitatea ce se îndărătniceşte să nu-l urmeze în fantasmele sale se îşi află originea întreaga filosofie a iluziei donquijoteşti, cea care crede, cu o tărie de neclintit, că e preferabil să trăieşti mediocru decât să ai iluzii mediocre.”
(…)
“Octavian Paler ar trebui vaccinat. Pentru el şi cei asemenea lui, ar trebui inventat un vaccin al libertăţii.”

(Eseul poate fi citit în întregime în cartea mea de publicistică Infernul nostru cel de toate zilele, apărută în 1998, la Editura Multiprint.)

Nu ştiu dacă aceste citate, scoase din context, reuşesc să redea cât de cât reproşurile pe care i le aduceam lui Paler. Dar mi-e greu în acest moment să sintetizez altfel, în doar câteva fraze, de ce am fost mereu împotriva lui - şi a celor ca el. Citindu-l şi apoi ascultându-l pe Paler în emisiuni televizate, am avut întotdeauna împresia că în înverşunarea cu care se aruncă asupra a tot ceea ce nu-i convine din realitatea înconjurătoare se ascunde de fapt un ins care nu ştie ce e libertatea. Un om care nu poate gândi liber tocmai fiincă e înlănţuit de propriile sale fantasme.

De ce mă războiam eu cu Paler? Motivul era unul singur: şi eu eram disperat. Dar în cu totul alt mod: lipsa de pragmatism a societăţii româneşti, care visează mereu cai verzi pe pereţi, a ziariştilor şi analiştilor, care mereu critică totul, fără să propună vreo soluţie care să şi poată fi pusă în practică, era cea care mă aducea în pragul disperării. Cu alte cuvinte, lipsa totală a unei atitudini pozitive, singura care e capabilă să urnească lucrurile din loc.

Este incredibil câtă energie pun unii în respingerea oricărei variante a realului care contravine propriei lor viziuni. Sunt convins că acesta e unul din motivele pentru care societatea românească se blochează mereu, dă rateuri, făcându-ne să batem pasul pe loc, cu mult în urma altor ţări. Blocajele noastre sunt pur mentale, neavând nimic de-a face cu realitatea. Suntem cu toţii în situaţia lui Don Quijote, tânjind după o Dulcinee născută din dorinţele noastre, care nu-şi află (şi nici nu are cum să-şi găsească) un corespondent în realitate. Şi tocmai din acest motiv nu reuşim să fim liberi, rămânând înlănţuiţi în propriile noastre iluzii. Aşa cum a fost şi Paler, un om deosebit, de altfel, pe care l-am admirat pentru forţa ideilor sale, dar pe care nu le-am putut aproba niciodată, fiindcă sunt idei care nu duc nicăieri. Decât poate spre un tărâm ideal, cu care - cu părere de rău o spun - nu prea avem ce face.

Pe vremea când nu exista nici presă liberă, nici Internet, să publici un articol era o adevărată izbândă. Îmi amintesc şi acum emoţia cu care am aşteptat apariţia primului meu text, în 1980, într-o revistă literară. Acum Internetul îi oferă oricui şi oricând posibilitatea de a publica, fără nici un efort, orice îl taie capul. Blogul poate face pe oricine, dacă nu scriitor, măcar ziarist. Sau, în orice caz, ceva pe aproape…
Mi se întâmplă uneori, în clipele de răgaz (tot mai puţine la număr) să intru de curiozitate pe câte un blog oarecare, ca să văd cam ce le puie mintea unor tineri cuprinşi subit de exhibiţionism. Şi constat, cu uimire, că mulţi dintre ei chiar au ceva de spus. Mai stângaci, mai cu greşeli de exprimare, dar cu conţinut demn de atenţie. Formidabila maşinărie care este Internetul pune oricui la dispoziţie filele sale virtuale, spre a fi umplute cu mare uşurinţă cu orice - dar absolut orice. Nu ştiu câţi dintre cei care scriu în acest spaţiu, numit şi blogosferă, realizează minunăţia care le-a fost pusă la dispoziţie. Lucruri la care altădată nici măcar nu puteai visa pot fi înfăptuite acum în joacă. Scrii ce te taie capul, postezi pe blog şi oricine poate citi mâzgălelile tale computerizate, instantaneu - ba chiar primeşti şi feedback pe loc!

Nu ne putem imagina încă în ce fel ne poate modifica acest lucru comportamentul, ce implicaţii poate avea asupra mentalităţilor, ba chiar a subconştientului nostru individual şi colectiv. Modul nostru de a reacţiona la stimuli se poate schimba fundamental, ştiind că orice gest, orice cuvânt pe care îl rostim, poate deveni public pe un blog al unui ins necunoscut. Vorbesc la telefon cu un prieten, pălăvrăgim vrute şi nevrute şi informaţiile pe care i le dau riscă să poată fi aflate de oricine, oriunde pe toată planeta - în cinci minute!

Multă lume se întreabă dacă blogul este un soi de jurnalism - sau dacă nu, ce naiba e? N-am idee dacă îl putem încadra cu certitudine în această categorie, dar ştiu un lucru: este admirabil că există această posibilitate uimitoare de a comunica, de a te exprima în spaţiul public, pusă la dispoziţia tuturor, fără restricţii. Până la urmă, e dovada cea mai clară a libertăţii de care dispunem. Fiecare după chipul şi asemănarea sa.

De doua saptamani n-am mai scris nimic pe blog. Am pornit cu elan la sfarsitul lui februarie, am traversat martie cu o ploaie de insemnari, apoi a venit aprilie si Pastele. Mi-am luat un scurt concediu si, intre timp, am uitat de blog. Oare?…
Aud ca un prieten al fiicei mele se plange ca nu mai scriu nimic pe blog. Ia te uita cine ma citeşte! Habar n-am (si nu voi sti niciodata) cine sunt cititorii mei, daca nu primesc feedback de la ei pe blog, sub forma comentariilor (mai ales ca multe din ele sunt anonime!), sau direct, prin viu grai. Dar stai, blogul nu e si el, macar partial, o forma de jurnal? De ce naiba vreau sa am feedback? Ce paradox, blogul: scrii jurnal (adica pentru tine), dar te astepti sa primesti raspuns, semnale, comentarii la toate prostiile care iti trec prin cap. Si asta instantaneu, la cateva minute, ore. Eventual zile. Jurnal interactiv? La ce cazne internautice suntem pusi…

Hopa! Poate ca n-am mai scris fiindca m-am saturat. Majoritatea comentariilor postate la blogurile mele sunt mazgaleli digitale, grafitti virtuale – aproape nimic demn de luat in seama. Arunc cate o tema si mi se raspunde in derizoriu, marginal. Chitzcaieli de mouse. Dar ce asteptam? Eseuri? N-ajunge ca ploua cu replici aproape la fiecare text? Are vreo importanta ca in loc de comentarii la obiect, am parte doar de carcoteli de cartier sau, in cel mai bun caz, de cate un glonte tastat cu tandrete in directia scafarliei mele?

Ajunge cu smiorcaielile. Stiu sigur ca am o droaie de cititori care ma urmaresc in tacere. Intra periodic pe blog, sa vada ce mi-a mai puiat mintea. Nu comenteaza niciodata, citesc doar din curiozitate, interes, sau pur si simplu de placere (sau de durere, mai stii!). Ceva imi spune ca ei sunt mai multi decat carcotasii de meserie, care ma vaneaza prin meandrele concretului. Ei sunt majoritatea tacuta. Chiar daca nu se manifesta, pentru mine ea este cea care conteaza. Dragii mei, chiar daca nu voi afla poate niciodata ce ganditi, citindu-ma, stiu ca sunteti aici si ma urmariti in tacere (am si eu antenele mele!). Dar m-as bucura daca, uneori, ati mai da cate un semn de viata. Doar asa, ca sa va pot adresa un salut!

Critic primarul Oradiei, dar ii recunosc si meritele. Ciudat, ele chiar exista! Metatext - continuare la blogul anterior, extras dintr-un raspuns la un comentariu la Anonimul oradean. Baaai! ce complicat suna…
Daca articolul meu (Anonimul oradean - sau cum sa devin primar)a provocat atat de multe interventii, inseamna ca n-am muncit degeaba in spatiul acesta virtual, desconsiderat de unii ca fiind frivol (DLB, dar si altii: chiar nu inteleg de ce o fi mai frivol spatiul virtual - blogul - decat ziarul! Si aici, si acolo, tot eu sunt cel care scrie, va asigur, si cu aceeasi dedicatie!).

Revenind: nu m-am angajat in vreun razboi cu primarul si cu nimeni altcineva. Nu sunt un luptator, sunt un cetatean al urbei ca oricare altul, care are pareri. Si mi le exprim, incercand sa fiu cinstit cu mine si cu semenii. Si daca tot am ajuns la marturisiri (scriu un blog, fir-ar, care ar trebui sa fie un fel de jurnal - dar totusi e mai mult decat atat), trebuie sa spun aici ca, daca il critic atat de mult pe Petru Filip pentru ceea ce face in prezent, e pentru ca vad tot mai limpede ca omul se incranceneaza la adresa celor care au alta opinie decat a lui, in special cei care nu vor in ruptul capului sa-i recunoasca meritele.

Si acum atentie mare, ca e groasa: eu nu ii neg meritele lui Filip!!! A facut multe lucruri in ultimul sau mandat (nu si in cele anterioare) pentru orasul acesta. Nu e putin lucru, spre exemplu sa rezolvi bdul Magheru, str Republicii si Primariei, cu canalizare cu tot. Sunt convins ca a fost o treaba extrem de grea. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu multumit de REZULTAT! E bine ca a facut, dar nu e bine CUM s-a facut (lucrari care tin ani de zile, circulatie data peste cap, calitatea executiei indoielnica, aspect final nesatisfacator). N-o mai lungesc si cu alte exemple: e limpede, pentru orice om cu bune intentii, ca primarul a muncit, s-a straduit. Cum e la fel de limpede ca nu prea i-a iesit.

Asta e, domnule Filip, orice ati face. Iar cand echipa de la Primarie vine cu nastrusnicii de genul piramidei de sticla sau a simbolului de la Ciuperca, nu pot sa spun decat ca Filip a luat-o razna! Ma uit in jur si vad un oras care arata ca un talcioc de prost-gust: cu exceptia cladirilor vechi, din perioada secession (si acelea paraginite multe din ele), tot ce se construieste arata absolut jalnic, de parca arhitectul-sef al orasului ar fi venit direct de la coada vacii. Nu mai vorbesc de amenajarile stradale, ale spatiilor verzi, de un amatorism incredibil. Dintr-o bijuterie interbelica, Oradea a ajuns un targ infect, un monstru diform din punct de vedere arhitectonic, uratenia instapanindu-se peste acest oras in acelasi ritm cu care a crescut uratenia din sufletele locuitorilor sai.

Dar vad ca ma lungesc impardonabil. Ce sa fac, daca imi intra pe blog oameni cu care chiar pot sta de vorba! Sunt atat de putini in acest oras, care s-a umplut de tarani - la propriu si la figurat, deopotriva. Incerc si eu sa cred ca speranta moare ultima…

Ma simt ca un gainatz in ploaie. Am cerut preopinentilor mei de pe blog sa-si decline identitatea, daca vor sa discute cu mine, fiindca nu stau de vorba cu anonimi. Acum si primarul Oradiei se zborseste la forumistii de pe Bihor Online, reprosandu-le ca se ascund dupa pseudonime cand il critica. Nashpa! Cred ca voi candida la Primarie.

Petru Filip si Alexandru Seres, primari la mititica… (Montaj foto Sorin Spataru. Multumiri, Sorine!)

Iertare! Am fost un dobitoc. M-am enervat cand tot felul de mutzake, nettics, rogvaivi cu pretentii de telectuali, au dat in mine pe blog, ca in sacul de cartofi, ascunzandu-se dupa pseudonime de tot penibile. Aratati-va fata!, le-am strigat, iesiti din gaurile de soareci… Am fost un prost crezand ca esenta Internetului e comunicarea – si nu anonimatul. M-am inselat. Traiasca iresponsabilitatea asumata, curajul nebun de a injura cu capul bagat adanc in nisip, declamarea adevarurilor profunde ale universului cu banda lui Moebius pe ochi…

Exemplul meu a nascut discipoli. Nimeni altul decat primarul Oradiei, Petru Filip, cel care a facut din Oradea Mare o Venetie mica (avem si noi sumedenie de canale – dar sunt infundate), s-a pronuntat public impotriva forumistilor recalcitranti de pe Bihor Online, trimitandu-i la plimbare. Isi spun sincer parerea despre primar? Ii imputa ca a dus de rapa Oradea? Sunt niste anonimi, sa le fie rusine! Sa-si dea numele - n-au decat sa injure, dar sa spuna cine sunt! Cu ce drept critica sub nume virtuale?

Il inteleg foarte bine pe domnul primar. E greu sa dai piept cu opinia publica, sa suporti criticile tuturor, injuraturile, sa ti se spuna verde in fata ca esti incapabil, ca ai distrus orasul, ca te doare in cot de Oradea si oradeni. Si toate astea, spuse de anonimi. La dracu, sunt anonimi - ergo nu exista! Degeaba dubiteaza si cogiteaza…

In Oradea traiesc vreo 190.000 de anonimi. O buna parte din ei il injura pe primar. Fiindca strazile sunt pline de gropi, circulatia imposibila, parcarile insuficiente si scumpe, cladirile publice in ruina, FC Bihor a ajuns de tot rahatul, malul Crisului va fi betonat, Muzeu – canci, Biblioteca – ioc, Gradina Zoologica – pauza… Iar Primariei ii arde de parcari supraetajate, piramide de sticla, aquaparkuri si simboluri ale orasului in varful dealului… Paris, New York, Rio de Janeiro puse una peste alta!

Daca toti anonimii care sunt nemultumiti de primar si-ar da numele, ar deveni Oradea – o, ce sat frumos! - un oras adevarat? Nu cred, dar fiindca si eu m-am suparat pe anonimi, ma gandesc serios sa candidez la Primarie, daca tot pleaca domnul Filip la Bruxelles. Asta in cazul in care ma vor vota toti anonimii aceia…

Apropo, domnu Filip, cei care v-au votat si-au scris numele pe buletinele de vot?

Sever Voinescu de la Cotidianul face o pledoarie de toata jena pentru subiectivismul din presa de la noi. Argumentul sau: succesul ziarelor romanesti se datoreaza… lipsei de obiectivitate. Halal!
Rar mi-a fost dat sa citesc aberatii precum cele ale lui Sever Voinescu de la Cotidianul. Iata ce scrie jurnalistul in cauza, in articolul Sa nu fim obiectivi!: La noi, imediat dupa 1990, toata lumea si-a anuntat atasamentul la standardul presei obiective, echidistante, care livreaza informatie pura si care desparte clar stirea de comentariu. BBC, Frankfurter Allgemeine sau Financial Times au fost asumate ca modele. Asa trebuie sa fie, ne-am spus cu totii, pentru ca asa e in tarile in care libertatea dubleaza prosperitatea. La aproape 20 de ani de atunci, constatam ca toate produsele de presa care au facut succes si au supravietuit prestigios in Romania dovedesc contrariul.

Am ramas cu gura cascata! Adica toata presa nationala, plina de stiri de scandal, fara surse, sau cu surse anonime, cu tiraje in cadere libera, e presa de succes! Se cheama ca au supravietuit prestigios… Publicul s-a saturat sa citeasca stiri care nu se confirma, presupuneri tampite ale ziaristilor (vezi presa de ieri, cu scenarii dintre cele mai idioate privind ce se va intampla la consultarile de la Cotroceni - nu s-a adeverit nimic!). Aceasta e cauza reala a scaderii tirajelor, a audientei. Subiectivismul pentru care pledeaza Sever Voinescu - inclusiv in stiri! - inseamna de fapt pierderea totala a credibilitatii presei romanesti. Iar credibilitatea, increderea cititorului in stirile publicate, in obiectivitatea ziarelor, e singurul lucru de care presa romaneasca nu pare sa tina cont, in ruptul capului.

Poate ca nu vi se va parea relevant exemplul pe care il dau, dar un cotidian local cum e Jurnal bihorean isi datoreaza cresterea constanta a tirajelor, din 2000 incoace, tocmai unei strategii editoriale bazate pe obiectivitate, pe separarea neta dintre stiri si comentarii, in spiritul presei anglo-saxone. Jurnal bihorean e printre putinele ziare din tara cu tirajul in crestere, ajungand de la 7.000-8.000 de exemplare in anul 2000, la 15.000 in momentul de fata (cu peste 11.000 de abonamente). Spre comparatie, ziare nationale ca Adevarul, Romania libera sau Ziua au ajuns sa aiba tiraje intre 20-25.000 exemplare, in continua scadere. Si nici Evenimentul zilei nu se simte prea bine! Iar Libertatea, orice s-ar zice, numai presa de prestigiu nu e…

Sunt teorii pe care ziaristii le vantura la tot pasul, dar pe care nimeni nu le aplica. Verificarea informatiilor din trei surse e una din aceste marote ale presei. Teorie frumoasa – practica zero!
Voiam demult sa scriu despre asta, dar ezitam, de teama sa nu fiu inteles gresit. Ce vor spune cititorii, saracii? Ca ziaristii sunt neseriosi? Ca sunt ipocriti, una spun si alta fac?
De cate ori cineva da publicitatii o informatie gresita, i se da peste nas: n-ai verificat-o din trei surse! Tampenia asta e vehiculata de toata lumea, dar nimeni nu aplica procedura. Ar fi si idiot sa verifici orice informatie din trei surse diferite: n-ai mai apuca sa publici nici o stire. Ba uneori n-ai reusi sa gasesti nici doua, dar trei!

Ganditi-va putin, inainte de a da cu piatra: ce rost ar avea sa verifici din trei surse o informatie dintr-o simpla stire, cand o ai direct de la sursa? E clar ca, cel mai adesea, verificarile multiple sunt necesare doar in cazul materialelor de investigatie, cand datele nu sunt sigure, sau provin din surse anonime. In rest, vorbim ca sa ne aflam in treaba, sa ne dam in cap unii altora.

Problema ar trebui sa fie pusa corect in felul urmator: cand sursele nu pot fi dezvaluite (fiindca nu doresc sa le fie dezvaluita identitatea), fiind vorba de alegatii (practic simple afirmatii, si nu informatii – deosebire esentiala!), e neaparata nevoie ca ziaristul sa mai gaseasca inca doua surse credibile (chiar daca si acestea raman anonime). Asa se procedeaza in presa occidentala – vezi „Toti oamenii presedintelui” (cazul Watergate).

Spre exemplu, standardul New York Times pentru verificarea faptelor (nu si a declaratiilor) cere cel putin doua surse independente. Cam asa se procedeaza in toata presa din Occident. Cel mai adesea insa, e vorba de presupuse fapte - de la modul in care a decurs un simplu accident de masina (martori, politie), pana la acuzatii de fapte de coruptie la nivel inalt.

In presa romaneasca, nici vorba! Presupuneri, zvonuri, barfe sunt date publicitatii fara o minima verificare, doar pe baza faptului ca sursa e de incredere, sau pur si simplu fiindca asa crede (sau vrea sa se creada) ziaristul. In cazul jurnalistilor romani rapiti in Irak au fost numeroase astfel de situatii. S-au vehiculat atatea zvonuri - tampenii uriase, care ulterior au fost infirmate, incat ai fi fost tentat sa crezi ca toata presa a innebunit. Si nimeni nu s-a obosit sa rectifice vreo stire neconfirmata, daramite sa-si ceara scuze pentru enormitatile debitate.

Sedinta de redactie. Fac rar chestii din astea, ca tot e prea multa bataie de cap cu sedintele zilnice de sumar. Acum insa am motive serioase: se maresc salariile (ce veste minunata), dar cresc si responsabilitatile. Oare am facut bine sa le dau in cap colegilor din redactia J.b.?
Ori de cate ori (adica o data pe an) anunt marirea salariilor in redactia Jurnalului bihorean, se lasa o tacere de mormant. Nimeni nu se asteapta la minuni, dar totusi, in secret, toata lumea spera. Intelegerea cu sindicatul e clara: indicele de inflatie e baza, dar eu mai am la dispozitie niste bani, putand sa dau mariri suplimentare celor care au obtinut rezultate bune. Uneori, banii pe care ii dau eu sunt mai multi decat procentul cu care se indexeaza salariile. Anul acesta, salariile mici au fost marite considerabil, cu 40-50%.Si totusi, nimeni nu sare in sus de bucurie, nimeni nu zice nimic. Cand anunti marirea salariilor, te astepti sa bata lumea din palme - sau macar sa afiseze o mutra mai zambitoare. Nici vorba. Stau cu totii ca niste ciocli, de parca ar fi fost anuntati ca le-a murit capra. Nu a vecinului, ci a lor.

Ma enervez. Maririle din acest an sunt mai mari decat in anii anteriori (am intrat in UE!), dar vestea e primita cu nepasare. Cel putin, asa mi se pare mie. Imi aduc aminte de toate neajunsurile pe care mi le-au provocat unii dintre ei, de toate tampeniile aparute in ziar, de toti uitucii de ziaristi, carora le-am atras in mod special atentia sa nu uite de vreo rubrica sau o stire, iar ei si-au bagat, cu maiestrie, picioarele. Sunt asa de buni la explicatii! Au geniu - einsteini, nu alta. Iti explica inexplicabilul, inexprimabilul, inimaginabilul. In zadar amenint ca le cumpar lecitina, ca le tai orele suplimentare. Cu cat ii strang mai tare in menghina, cu atat incearca sa scape, din rasputeri. Putem organiza un concurs de fuga de raspundere - vom avea campioni cu duiumul.

Le dau in cap, cat pot. Acuz in dreapta si in stanga, fac spume la gura. Sunt un bou. In loc sa culeg laurii pentru marirea salariilor, imi atrag resentimente. Bravo, domnule redactor-sef, esti genial! Dai cu dreptu-n stangu! Data viitoare, la mai mare…

Ziaristii din Romania se intrec pe sine: incapabili sa se abtina de la comentarii in stiri, fac teoria chibritului pe bloguri, sustinand ceea ce e de nesustinut: opinia personala a ziaristului, strecurata in stiri, e o fatalitate care trebuie acceptata!
Controversa pe blogul Cotidianul intre Sever Voinescu si Pavel Lucescu. Subiectul: fapte si opinii in presa. De toata frumusetea dialogul, cu interventii de o rarissima ingenuitate. Argumentatii tipice pentru presa romaneasca: ziaristul roman nu se poate abtine de la comentarii in stiri, deci sa-l lasam sa o faca - asa ii sade bine!

Asta e, traim in Balcani, unde totul e posibil, chiar si acceptarea, ca pe o fatalitate - atentie, breslasi - a lipsei de profesionalism! Caci daca nu esti in stare sa scrii o stire fara sa-ti strecori opiniile personale (pe post de inlocuitor de informatie, caci sub forma asta apare cel mai adesea comentariul in stiri), inseamna ca n-ai habar cu ce se mananca jurnalismul. Sau pur si simplu, refuzi cu obstinatie sa fii obiectiv. Pentru ca nu-ti convine - sau pur si simplu din interes! Asta da, jurnalism balcanic - de fapt, dambovitean…

O bila alba, totusi, pentru Pavel Lucescu,

a carui argumentatie lucida se constituie intr-o pledoarie pentru obiectivitate (facand necesara diferenta intre obiectivitate si adevar).

<%image(11995/20070303-ActionarilaAliantaDA.JPG|900|544|%>
Cine-si face blog, risca sa ajunga pe blogzone. Baietii de la blog-digestul romanesc au dat stirea despre „spovedania” mea privind Jurnal bihorean chiar de 1 martie!
Blogul lui Alexandru Seres, redactor sef al Jurnalului bihorean anunta ca ziarele Bihoreanul, Crisana, Realitatea bihoreana („cel din urma mai putin”) prezinta opiniile drept fapte, continuand sa acuze mai departe, spunand ca aceste ziare nu pot dovedi ceva, „baga comentarii”, iar „cititorul naiv inghite galusca, fara sa-si dea seama ca a fost de fapt manipulat” – spune stirea de pe blogzone ( http://blogzone.ro ), chiar sub o alta, care citeaza din blogul lui Bogdan Pitaru, de la Realitatea TV, despre faptul ca Basescu a fumat la sedinta de guvern.

Ce nu stiu nici Pitaru, nici baietii de la blogzone, e ca subsemnatul a fost si el la acea sedinta de guvern (dar nu a fumat!). Dovada:
<%image(11995/20070303-ActionarilaAliantaDA.JPG|900|544|Montaj foto: Sorin Spataru - multumiri, Sorine!)%>

In stirea de pe blogzone se debiteaza cam in graba tot felul de chestii aiurea despre ce fac eu aici, dar n-am ce sa le reprosez, important e ca ma baga in seama. Deci, fratilor, faceti-va blog despre Jurnal bihorean, daca vreti sa deveniti celebri! Aveti o singura problema: nu stiti atatea despre J.b. cate stiu eu… Nici daca sunteti de la SRI!

PS: N-am de ce sa ma plang, ma aflu intr-o companie selecta: intre Basescu si Alina Vacariu („regina Internetului”…), iar putin mai jos, Patapievici (care mananca junk food la KFC)!

<%image(11995/20070227-ActionariEuropeanDrinks.JPG|591|709|%>
Fiindca ma plictiseam, n-aveam ce face? ca sa ma dau destept, sa fiu bagat in seama, laudat, injurat? pentru ca e la moda sa ai blog? fiindca m-a pus dracu?…
Abia am postat blogul asta al meu pe romblog (ma rog, bihon, tot aia e, pour les connaisseurs), ca m-am si trezit cu tot felul de comentarii la el. Sincer, nu ma asteptam sa fiti atat de prompti. Desteptii de colegi de breasla s-au aruncat primii - deh, si-au gasit ocazia, nu puteau s-o rateze! Ia fiti atenti.

Te-ai tampit, draga Shery. Tzi-ai tras, carevasazica, blog. (…) Treaba dumitale, itzi subintzeleg depresiile si-tzi respect dreptul de-a te exiba. Si Laura Andresan o face. Cand itzi tragi si silicoane? (Florin Ardelean)
Florine, m-ai lasat cu gura cascata! Chiar daca stiam ca ai insomnii din cauza Laurei Andresan, Nicoletei Luciu, Danielei Gyorffy sau mai mai stiu eu carei siliconate. Exhiba se scrie cu h, desteptule!
Asa e, mi-am tras blog ca nu aveam destule pe cap, ma plictiseam, n-aveam somn si aveam o pofta nebuna sa fiu injurat. Ma manca palma (scutiti-ma cu grosolaniile!). Ia sa mai vedem, cine ce-mi mai scrie.

Ce stiu despre JB… hmmm ca e un cotidian aservit, cui nici nu mai are rost sa zic, ca are cativa ziaristi de calitate dar putini, si, ceea ce e cel mai rau stiu ca sunt platiti ca niste zdrente (ca tot a fo bekli pe-aici). Cam asta stiu despre JB, greseli multe, articole la comanda etc. (bulaaan)
Exact, ce va spuneam! De asta mi-am tras blog! Fiindca toti ziaristii sunt aserviti, niste zdrente, scriu la comanda etc. Ma si mir ca mai citeste cineva ziarele. Stai! De fapt, nu le mai citeste nimeni, ca toti scriu pe bloguri, despre ce n-au citit in ziare. In rest, casca gura la televizor toata ziua la ce-a mai facut Becali…

D-nu Seres am trimis dovada clara la bihon@informmedia.ro ( va rog sa o studiati ), de ce nu scrieti despre afacerile intunecate ale lui Alexandru Kiss ,de ce nu-i injurati pe frati Micula , de ce nu criticati primarul , cu cine tineti si alte asemenea … etc. (Spataru)
Iata si unul simpatic, am ras de m-am prapadit. Multumesc, Spataru (Dan?), pentru poze, oricine ai fi si oriunde te-ai afla. Sper ca n-o sa ma acuzi de furt fiindca postez aici una din pozele pe care mi le-ai trimis! Sau si mai si, ma trezesc ca am devenit actionar majoritar la holdingul fratilor Micula?!
<%image(11995/20070227-ActionariEuropeanDrinks.JPG|591|709|Viorel Micula si Alexandru Micula la fotograf - o poza pentru eternitate...)%>
Viorel Micula si Alexandru Micula la fotograf - o poza pentru eternitate…

Indiferent de ce ati face, de ce ati scrie, intotdeauna se vor gasi persoane care sa va critice! Faptul ca va critica inseamna ca va citesc, ca probabil va acorda mai multa atentie decat altora, ceea ce, pana la urma, e tot in avantajul vostru! (anonim)
Avocat al diavolului - pai asta o stiam si eu! Si, pe urma, nu eu am fost cel care am cersit suturi in fund?

Faptul ca nu sunteti un ziar de scandal va confera credibilitate in ochii nostri, ai cititorilor, care stim sa discernem intre bine si rau, care stim ca nu exista doar alb si negru pe lumea asta, si care, chiar daca observam cateodata greseli gramaticale, intelegem ca in spatele cuvintelor stau oameni care muncesc, pentru ca noi, sa beneficiem dimineata de un ziar de calitate, Si mai intelegem ca trebuie sa trecem dincolo de cuvinte, sa le vedem intelesul si sa percepem mesajul care se vrea transmis. Si da, abia atunci, putem sa fim sau nu de acord cu parerea redactorului. (anonim)
Jurnal bihorean nu e ziar de scandal? Pai atunci de ce il mai citesc 43.000 de cititori (SNA)? De ce are cel mai mare tiraj din Bihor (14.500, BRAT), daca e plin de greseli gramaticale? De ce pun vizitatorii Bihon cate 200 de comentarii la articolele J.b.-ului? Cititorii astia manelisti, becalisti si telenovelisti sunt cazuti in cap!

Cumva pentru ca Jurnal Bihorean e un ziar de informatii, nu de scandal? Sper sa fie mai mult de atat pe viitorul D-voastra Blog, altfel ati jignit grav publicul cititor. (anonim/a)
Uite inca unul. Nu e viitorul meu blog, e actualul. Viitorul va fi si mai si! Acum, pe bune: tot ce am promis in Ce stii despre J.b.? Nimic…, voi face. Doar putintica rabdare, monsher, sa termin cu zurbagiii astia care mi se vantura pe blog…

Pe mine tot ce ma deranjeaza sunt greselile gramaticale, daca e ziarist/a macar sa stie sa scrie. (anonima)
Si pe mine ma deranjeaza cand cel care ne imputa greselile habar nu are, la randul sau, de limba romana. Dar asta e, traim intr-o tara de agramati. Care e plina de ziaristi…

Chiar asa dle seres, de ce presa este un instrument politic sau economic dornica de manipulare a maselor? de ce presa nu mai ofera informatie ci doar ce se doreste? de ce reporterii nu ofera informatii decat informatii banale? nu mai sare in ochi nici un titlu nici o poza. uneori pe site aveti stiri de tot rasul. Prezentarea pe scurt a stirii este uneori mai lunga decat informatia in sine. vi se pare normal? e ca si cum dvs sau redactorul respectiv ar purta camasa peste bluza. (mutzake)
Asta confunda J.b. cu bihon. M-am saturat sa tot explic: Bihon e un portal de stiri, nu site-ul J.b.! Doar stirile locale din J.b. apar acolo, restul nu are legatura cu ziarul. Dar imi bat gura de pomana. De asta mi-am facut blog!…

Data viitoare, dezvaluiri din redactia J.b.! Fiti pe faza!!!

PS: Rog colegii de breasla sa aiba putina decenta si sa nu se mai lege de familia mea. Injurati-ma cat vreti pe mine, daca asa va simtiti bine - nu va voi cenzura. Eu nu voi ataca pe nimeni la modul asta. Cand critic, o fac pe baza de argumente, nu legandu-ma de viata personala a celui in cauza. (Ma rog, nu ma astept sa va conformati, am facut si eu o incercare. Tzaranul tot tzaran ramane.)