Pentru unii e un gest simbolic, pentru alţii e snobism şi spirit de turmă: gândiţi şi alegeţi. E adevărat că şi un gest mărunt şi izolat poate avea valoare de simbol stimulator al unei avalanşe de evenimente, ca bătaia de aripi a fluturelui din parabolă sau ca protestul Rosei Parks. Dar ce efecte a produs acum la noi Ora Pământului? „N-a fost vizibilă o scădere masivă a consumului de energie electrică la nivel naţional. Consumul mediu la nivel naţional la oră de vârf e de 7.000 MW, iar în seara de sâmbătă acesta a înregistrat o variaţie de numai 100 MW. Dacă ar fi participat toţi consumatorii, nu doar populaţia, s-ar fi cunoscut o diferenţă mai mare, a declarat Octavian Lohan, directorul diviziei Dispecerat Energetic Naţional, încheind totuşi împăciuitor: Din lucrurile mici se fac faptele mari.” O fi rudă cu Lindsay Lohan? Sau ea o fi rudă cu el? În fine. Estimativ, potrivit lui Lohan (Octavian, nu Lindsay), la acţiune a participat 10% din populaţie.
Deci a fost o frecţie la un picior de lemn, chiar mai diluată decât anul trecut, fiindcă la 29 martie 2008 Ora Pământului a scăzut consumul cu 150 MW. Adică 1,5 milioane de becuri au fost stinse în acel moment în întreaga ţară, conform directorului de atunci al Dispeceratului Energetic Naţional, Marian Cernat. Dar se ştie de mult că populaţia are o pondere foarte mică faţă de firme şi instituţii în consumul energetic al unei ţări. Cu toate astea, raţionalizările de curent şi propaganda cu strânsul curelei i se adresează mereu cu precădere ei. Ca-n bancul cu şoricelul şi elefantul: „Bă, ce mai tropăim!”

Prilej şi acum de a se împăuna unii, foarte satisfăcuţi de sine, cum că „România se alătură în 2009, în mod oficial (cum adică, adică Băsescu şi ăştia? – n. n.), campaniei globale Ora Pământului (Earth Hour), al cărei scop este de a dovedi că populaţia poate acţiona concertat împotriva schimbărilor climatice”, după cum jubila reprezentantul Programului WWF Dunăre-Carpaţi România, Luminiţa Tănăsie (de la capătul tunelului). Gata, au rezolvat-o şi pe-asta! A scăzut consumul cu 1,4 % timp de o oră. Dar putem apărea cu circotecă pe la tembeliziuni, scriem proiecte, păpăm bani, în timp ce se rad pădurile şi alte habitate naturale ca să se îmbogăţească unii (e doar un exemplu).
De ecologism de-ăsta suntem sătui cei care am apucat întreruperile de curent de pe vremea lui Ceaşcă şi a socrilor lui Puiu Popoviciu (tov. vice-prim-ministru Ion Dincă, zis Teleagă) şi Adrian Năstase (tov. ministru Angelo Miculescu), a tov. prim-secretar Ion Iliescu şi a atâtor rude sus-puse ale actualilor sus-puşi. În rest, SUA ar putea semna Protocolul de la Kyoto, China şi-ar putea reduce poluarea, iar tehnologiile bazate pe ţiţei ar putea fi înlocuite cu alternativele lor curate.

Noua limbă (anticipată de Orwell în teribilul său roman „1984”) interzice deci apelarea femeilor europarlamentari sau funcţionari europeni cu „doamna” sau „domnişoara”, ci ele trebuiesc chemate cu numele complet, conform broşurii „Gender-Neutral Language” (Limbaj neutru din punct de vedere al genului), semnată de Harold Romer, secretarul general al Parlamentului European. Sunt înlocuite aproape toate cuvintele care includ termenul „man” (bărbat, dar şi om): „sportsman” (sportiv) devine „athlete” (atlet), „stateman” (om de stat) devine „lider politic”, iar „man-made” (creat de mâna omului) se transformă în „sintetic” sau „artificial”.

Unele denumiri de profesii vor fi interzise: „fireman” (pompier), „headmaster” (director), „policeman” (poliţist), „salesman” (vânzător), „manageress” (directoare), „cinema usherette” (plasatoare) şi „male nurse” (infirmier). Au scăpat doar termenii pentru care nu există încă versiuni „corecte politic”: „midwife” (moaşă), „waiter” şi „waitress” (ospătar, ospătăriţă).
Iată pe ce circ nebun se duc banii publici ai europenilor. E de mirare că prezenţa la votul pentru PE e de 25-30 %? Să fie adevărat că pentru mulţi oficiali cu rang înalt ai UE idealul lor în viaţă e femeia cu mustaţă, cum se aude, şi de-asta îi deranjează apelativele feminine? Dar cuvântul „om” de ce îi deranjează? Poate pentru că nu desemnează un obiect înseriat cu cod de bare şi controlat deplin, aşa cum ne-ar dori noii tovarăşi?

Probabil stadiul următor va fi uniformizarea pronumelor. De ce să mai persiste ofensatoarele „ea” sau „ele”? Să fim toţi o apă şi-un pământ, „gay” şi trans-sexuali, „confuzi”, „corecţi politic”, iar femeile să nu mai aibă feminitate, ci înverşunarea feministelor frustrate (ce diferenţă e între asta şi oprimarea femeii de către musulmanii fundamentalişti?).
Reinventarea limbii e unul din semnele regimurilor dictatoriale. Aşa au făcut şi comuniştii, şi admiraţii nebuni criminali ajunşi la putere în perioada Terorii din Revoluţia Franceză, cu noul lor calendar, noile sărbători, campania anticreştină şi „cultul Raţiunii”. De la ei se revendică mândră Europa de azi.

(Jurnal bihorean, 25 mart. 2009)

Ca bonus se adaugă sindromul deficitului de atenţie, cu sau fără hiperactivitate, adică scăderea atenţiei, memoriei, imaginaţiei şi motivaţiei la efort. Viaţa reală nefiind şocantă ca la tembelizor, puştii se vor plictisi de banalităţile ei, inclusiv de şcoala lipsită de Pokemoni şi pitici porno. Până la problemele de învăţare, de care suferă peste 50 % dintre copiii occidentali, mai e doar un pas. După gust, se adaugă vocabularul redus, proliferarea ticurilor verbale şi a cuvintelor de umplutură, dificultatea de a înţelege şi de a reda cuvinte şi fraze lungi.
Prin activarea în noi a imitaţiei, televiziunea impune modele, predominând mesajele violente, erotice, rebele şi consumiste. Violenţa naşte violenţă, se legitimează şi se banalizează, oamenii se tem mereu, gata să răspundă la atac, stresaţi şi necontrolaţi. Materialele erotice dau şi ele dependenţă, tinerii ajung să creadă că dragostea e numai sex, scade vârsta primelor relaţii sexuale, iar ele devin un sport doar pentru propria plăcere sau o sursă de frustrare faţă de „strugurii acri” (că Angelina sau Brad Pitt sunt luaţi).

De „rebelii fără cauză” egoişti care persiflează impertinent orice sau de hămesiţii înnebuniţi de mesajele publicitare cu noi dorinţe fără saţ ce să mai zicem? Cui îi mai pasă că insuccesul şcolar (şi ulterior profesional şi uman) e direct proporţional cu timpul alocat vizionării televizorului, după cum au demonstrat cercetătorii occidentali din domeniul educaţiei?
Fără a fi habotnici şi a ne arunca televizoarele pe geam, cheia e şi aici capacitatea noastră de alegere şi autocontrol. Există telecomandă, nu ne obligă nimeni să ne uităm la Magda Ciumac şi nu la Discovery, să zicem. Putem folosi televiziunea ca instrument de informare, nu să ne folosească ea pe noi. Iar telecomanda are şi butonul Stop. Atunci putem savura beneficiile liniştii (sonore şi sufleteşti), ale lecturii, ale mişcării, ale întâlnirii cu cei dragi, ale naturii încă neîntinate de rating şi pollitică.

(Jurnal bihorean, 17 mart. 2009)

Fiind astfel remarcat de diverşi, să le spunem, întreprinzători cu cefe groase, achiziţionarea unor lanţuri de aur care să atârne pe el, a unei limuzine, a unui castel cu turnuleţe folclorice de tablă şi a unei faraoance bengoase care-l iubeşte dezinteresat n-a mai fost o problemă ca pe vremea când se hrănea cu iaurt ca să-şi plătească ratele. Afacerile cu noii lui prieteni au adus încă un beneficiu noii lui cariere artistice: rude în puşcărie (un unchi la care ascunsese „marfa” şi pe care l-au plătit ca să stea în locul lor la puşcărie).
Cu freza formată din gel, cu haine lucioase, pantofi de lac şi vestă, fostul Harald emite capodopere copiate de la greci şi turci şi extaziază publicul doritor de concepte adânci, ca banii, duşmanii, golanii, prinţesele, băutura, aurul, Mercedesul, valoarea lui însuşi, Dumnezeu şi cicalaca-cichicea. Vocea cu care solfegia pe vremuri în examenele de la Conservator îi devenise acum gâjâită şi o continuă sursă de agramatisme de valoare (cam ca în „Metamorfoza” lui Kafka – asta ca să înţeleagă şi fraierii care citeau în loc să facă banii cu talent). Cursurile de orchestraţie cu exemple din Wagner şi Rimski-Korsakov le uitase de mult, ca pe o încarnare trecută, acum îi ajungeau rafinamentele inepuizabile date de un acordeon, o orgă de doi lei, un saxofon şi un ritm de tobe de la sintetizator.

Apoi, fostul compozitor Harald Moca şi actualul barosan Ghiuri Englezu a atins gloria supremă cu primul din cele 100 de videoclipuri identice (evident difuzat intens de televiziuni cu dedicaţiile aferente), în care şi-a etalat originalitatea şi talentele ca şi în muzică: un dans electrizant constând din câte doi paşi la stânga şi la dreapta, câte o pocnitură din degete şi acelaşi rânjet cuceritor lipit pe faţă de la început până la sfârşit. Conceptul videoclipului, inspirat de operele clasicilor genului, consta din câteva prinţese care scuturau din mamele, fese, ţâţe şi buci (deci se adresau diferitelor categorii de public, nu numai needucaţilor), nişte lumini colorate şi câteva decapotabile. Între timp, în rai, Bach, Beethoven şi Handel îşi pregăteau cagulele, bâtele de baseball şi biletele de avion spre Pământ. Nişte needucaţi irascibili!

(Jurnal bihorean, 13 mart. 2009)

Concret, muzeul respectiv a cumpărat doi măgari tocmai din România (ca să vezi, s-au terminat măgarii în perfidul Albion), dar măgarii, tot măgari: nu reacţionează la comenzile date în limba bardului de la Stratford, răspund numai la comenzi în limba română. Adică, spre deosebire de unii oameni, au învăţat româneşte. Şi manifestă un dispreţ suveran faţă de enunţurile scorţoase în limba globalizării, gen: „Would you please, Ms. Ellie, be so kind and turn to the left?” Că aşa se discută în ţările civilizate până şi cu măgarii, nu cu hăis şi cea, iar cei doi aşa au fost rebotezaţi, Ellie şi Dora (Atunci or fi măgăriţe? La nimic nu se pricep englezoii ăştia). Încă n-au apărut dresorii români de măgari care să salveze muzeul din Kent de barierele lingvistice măgăreşti, deci acţionaţi până nu vă suflă postul vreun politician român, atât de obişnuit să ducă de funie fauna manelisto-telenovelistică până la victoria finală (a lui, fireşte – vorba lui Năstase).
O a doua tâmpenie pe ziua de azi e ştirea cu doi peşti cu faţă umană – la propriu. Într-un mic iaz din spatele curţii unui moş din Chongju, Coreea de Sud, au apărut doi hibrizi de crap cu meclele deformate în aşa hal, încât seamănă cu feţe de oameni. Asta ne e prezentată drept descoperire senzaţională, ce-i drept de către un cotidian britanic, „The Telegraph”, iar englezii, se ştie, nu se pricep nici să se înţeleagă cu măgarii. Cei doi monştri sunt însă ambii femele, aşa că dacă nu-s lesbiene şi nu adoptă ceva, nu vor transmite urmaşilor mutrele lor atât de asemănătoare cu ale prădătorului de vârf al planetei.

Moşul proprietar al iazului zice că-i are din 1986, dar că abia acum au atras atenţia savanţilor, şi că „au devenit din ce în ce mai umani în ultimii ani.” Interesant evoluează lucrurile: de la zicala cu peştele cel mare care-l înghite pe cel mic s-a ajuns la peştii cu faţă umană. Aşa că nu întâmplător perorez despre aceste descoperiri senzaţionale în ziua aniversară a tov. Ion Iliescu, inventatorul capitalismului de cumetrie sau al socialismului cu faţă umană, nu contează, oricum e totuna. Şi mai suntem şi în zodia Peştilor.
Cât despre măgarii de la început, cică ursul dă concurs ca să se angajeze pe post de urs. Deşi avea studii de ursologie şi a făcut o lucrare impecabilă, pe post e angajat un iepure. Ursul face contestaţie şi vine o comisie de anchetă formată din doi lei, care conchide că s-a procedat corect angajându-l pe tov. Iepure pe post de urs. Morala: leii erau măgari.

(Jurnal bihorean, 6 mart. 2009)

Oradea… Cam ca în frumosul banc cu chirurgi: “Dom’ doctor, nu mai apăsaţi aşa tare cu bisturiul când operaţi, că aţi zgârîiat masa.”

Dl. Micu apără milităria pe care a instituit-o şi consideră că disciplina strictă e măsura de protecţie a unei şcoli bune faţă de obrăznicia elevilor. Da, dar de la ordine la tiranie e o distanţă ca de la sublim la ridicol, mai ales că adevărata ordine e autocontrolul, că respectul se câştigă, nu se impune, iar obsesia autoritaristă ascunde de multe ori lipsa autorităţii bazate pe valoare.

Nu spun că e şi cazul d-lui Micu, pe care l-am avut profesor la „Gojdu” prin clasa a X-a, pe vremea lui Ceau, şi chiar îmi plăcea cum preda (pe atunci era inginer şi ne preda tehnologie chimică). Părea un om dinamic, inteligent, simpatic şi cu tonus, dar nu pot să nu-mi aduc aminte că de el se leagă unica mea convocare disciplinară în biroul directorului (dacă n-ai fost chemat în biroul directorului în liceu, degeaba te-ai mai apucat de şcoală, aşa cum ăla nu e student care n-a avut nici o restanţă - folclor didactic). Şi nu ştiţi pentru ce grozăvii am fost chemat atunci „la raport”: îmi tunase prin cap într-o zi să scriu în notiţele de la ore cu y şi k, colorând cuvintele cu un aer pseudo-străinez, de limbă imaginară.

Nu mi-a trecut prin cap că acest joc nevinovat şi care-mi lua şi mai mult timp la notiţe putea fi probabil suspect în anii comunismului, cu Securitatea lui primitivă faţă de tehnicile şi mijloacele de azi. Dar aşa a fost: plimbându-se prin clasă în timpul orei, dl. Micu m-a ginit cu ochiul lui de vultur şi, cu toată aura lui de tip simpatic, m-a dus în biroul directorului „Bastiliei”. Atunci mi-am dat seama că totul e posibil, că sunt suspect fiindcă „scriu cifrat”, fiindcă Securitatea nu ştie de glumă, dacă se va ajunge până acolo. Dar, surprinzător sau nu, directorul nu m-a băgat prea mult în seamă, probabil dezamăgindu-l pe simpaticul domn Micu, doar mi-a zis să nu mai pierd vremea cu complicaţii de scriere. Şi gata, nici o sancţiune.

Şi mai ziceţi că atunci era dictatură, iar acum e democraţie. Ce rost au chestiile astea, d-le profesor? Între elevii care mai nou bat profesori şi elevii stresaţi de reguli excesive e cale lungă. Adevărul e întotdeauna la mijloc.

1. … deşi aceste premii se acordă prin vot de către Academia de Artă şi Ştiinţă Cinematografică din SUA, ele se acordă unor produse ale industriei cinematografice. Deci de obicei nu e vorba despre artă, ci despre marketing pe gustul omului de pe stradă.

2. … există o singură categorie pentru filme neamericane. Să fim serioşi, chiar dacă în SUA industria şi uneori chiar arta cinematografică au o dezvoltare excepţională, mai sunt mulţi oameni creativi pe planetă şi în alte părţi.

3. … li se acordă o importanţă exagerată, cam ca fotbalului faţă de alte sporturi. Mai există şi alte arte! Sau iar începe vechea dispută dacă filmul e sau nu artă? Păi, e dacă-l faci să fie astfel.

4. … nu au primit niciodată vreun Oscar la categoriile din concurs următorii: Andrei Tarkovski, Peter O’Toole, Richard Burton, Cary Grant (pentru că nu avea contract cu vreunul din marile studiouri!), Steve McQueen, Deborah Kerr, Greta Garbo (şi lista ar putea continua). Unii dintre cei de mai sus au primit premii de milă, onorifice.

5. … Al Pacino are un singur premiu, alţii au prea multe (la unii, şi unul e prea mult).