Parerea mea

Concertul de joi seara al corului şi orchestrei simfonice ale Filarmonicii de Stat din Oradea, desfăşurat în sala Enescu-Bartók, a prezentat două lucrări foarte diferite prin gradul de răspândire şi cunoaştere de către public. Sub bagheta tânărului dirijor Cristian Sandu au fost interpretate Concertul nr. 1 în re minor pentru pian şi orchestră op. 15 de Johannes Brahms (1833 – 1897), având-o ca solistă pe apreciata pianistă Dana Borşan, şi Requiem-ul în do minor de Luigi Cherubini (1760 – 1842). Corul Filarmonicii a fost pregătiti de Lászlóffy Zsolt.

Participarea Danei Borşan, unul dintre cei mai valoroşi virtuozi şi pedagogi români ai pianului, era o garanţie a unui act artistic de ţinută. Prestaţia sa i-a confirmat cu vigoare, strălucire şi sensibilitate renumele, per total probleme survenind doar în prima parte, când orchestra a fost cu mult sub nivelul de grandoare şi forţă necesitat de teribila temă primă (de altfel, solista a dominat de multe ori sonor orchestra pe parcursul acestei părţi), şi în coda finalului, unde se putea evita o uşoară fractură momentană în cursivitatea discursului. Deosebit de realizată a fost în schimb sublima parte lentă, unde şi dirijorul, urmat de orchestră, a contribuit inspirat la redarea emoţionantă şi sobră a acestei muzici spiritualizate, fără a cădea în capcanele romanţiozităţii altor versiuni prin adoptarea de tempo-uri prea relaxate (spre deosebire de cum s-a redat tema secundă din prima parte).

Cherubini e unul din acei compozitori consideraţi cândva foarte importanţi, dar asupra cărora aprecierea actuală s-a răcit mult, până aproape de neglijare. Stabilit la Paris, Cherubini s-a manifestat mai ales în operă şi muzica religioasă, domnind şi prin funcţiile sale oficiale de la Conservator asupra vieţii muzicale franceze (mai puţin în epoca lui Napoleon, care nu-l agrea). Formaţia sa clasică şi caracterul irascibil i-au atras ironiile mai tinerilor romantici, în frunte cu Berlioz, dar faptul că Beethoven îl considera cel mai mare compozitor contemporan şi că muzica lui Cherubini e una dintre influenţele pe care le-a asimilat şi le-a transfigurat geniul lui Beethoven ar putea să ne dea de gândit.

Requiem-ul în do minor de Cherubini e prima sa lucrare pe textul slujbei funebre romano-catolice şi a fost compus în 1816 pentru comemorarea regelui Franţei Ludovic al XVI-lea, executat de revoluţionari. Stilul lucrării e sobru şi consistent, fără excese lacrimogene sau teatrale, ceea ce explică de ce Beethoven îl luase ca model pentru proiectatul său Requiem. Ar fi fost nevoie însă de multă transfigurare pentru a infuza mai multe idei acestei substanţe muzicale destul de terne (cu excepţia începutului în crescendo din „Dies irae” şi a lui „Agnus Dei”). Dar publicul orădean l-a aplaudat generos, încălzit şi de prezentarea sa în memoria lui Avram Geoldeş şi a altor muzicieni orădeni. Detalii despre concert vor urma în revista „Familia”.

(Jurnal bihorean, 4 nov. 2008)

Adrian Gagiu

Concertul corului şi orchestrei Filarmonicii de Stat din Oradea, desfăşurat joi în sala Enescu-Bartók sub bagheta lui Florentin Mihăiescu, a avut în program oratoriul „Anotimpurile” de Joseph Haydn. Lucrarea e ultima compoziţie de anvergură a marelui clasic şi continuă tradiţia şi uneori procedeele din cele câteva oratorii laice şi pastorale ale lui Handel. Inventivitatea orchestrală a lui Haydn se manifestă inclusiv în imitaţiile onomatopeice ale unor animale, pentru care a fost criticat de unii mai idealişti, deşi per ansamblu lucrarea a avut întotdeauna un succes imens. Textul oratoriului a fost adaptat de baronul van Swieten după un poem de James Thomson. Măreţia şi diversitatea lucrării, cu destule străfulgerări de geniu, îi asigură atractivitatea şi succesul până azi, inclusiv în concertul orădean.

Interpretarea oferită a fost la jumătatea drumului între vivacitatea şi claritatea stilului de interpretare autentică stilistic şi monotonia stereotipă şi greoaie a interpretărilor „main stream” din secolul trecut. Predilecţia lui Florentin Mihăiescu pentru genul vocal-simfonic baroc şi clasic l-a ferit de tenta rigidă şi masivă a celor din urmă, dar ar mai încape unele elemente reale de stil clasic în emisia şi articularea sunetului şi în sonoritate pentru a putea numi autentică şi captivantă această versiune. Tempourile au fost moderate (chiar şi la evocarea iepurilor) şi ar fi prins bine mai mult aplomb, vioiciune, claritate şi bucurie de viaţă, atât de proprii lui „papa Haydn”. Sonoritatea excesiv vibrată şi nu foarte distinctă a corzilor a contribuit cel mai mult la această tentă. Din cele 44 de piese s-au omis 14, mai ales recitative, dar nu numai.

Corul pregătit de Lászlóffy Zsolt a sunat puternic şi plin, uneori dominând orchestra şi favorizând sonoritatea cam numeroaselor soprane. Efectele antifonice şi copleşitoarele reuniri ale celor două coruri scrise în corul dublu, final, au fost sacrificate, poate şi din cauza spaţiului oarecum limitat al podiumului de concert. De asemenea, în orchestră au lipsit unele instrumente din partitură (doi dintre cei patru corni, care ar fi dat nu numai altă sonoritate, dar şi o dezinvoltură mai mare corniştilor în scena vânătorii, precum şi trianglul cu rol coloristic din scena bahică).
Recitativele neacompaniate orchestral au fost însoţite de o orgă electronică imitând clavecinul (deşi la 1801 se folosea de decenii pianofortele) şi de un violoncel care cânta notele exact cum sunt scrise, cu toată durata lor, şi cu un vibrato de cantilenă, neconform cu stilul clasic şi cu rostul epic, semi-vorbit, al recitativului. Soliştii vocali (soprana Borsos Edit, tenorul Szilágyi Zsolt şi basul Gheorghe Roşu) au fost foarte buni mai ales timbral, încercând şi câteva discrete ornamente conform practicii din epocă. Detalii despre acest apreciat concert vor urma în revista „Familia”.

Adrian Gagiu

Corul Filarmonicii de Stat din Oradea şi-a celebrat cei zece ani de la înfiinţare printr-un concert a cappella susţinut joi seara în sala Enescu-Bartók sub conducerea tânărului dirijor Lászlóffy Zsolt. Oferind un program din cele mai diverse zone stilistice, printre care şi o primă audiţie, ansamblul a cucerit binemeritate aplauze din partea publicului ce a ocupat din păcate doar jumătate din sală.
În deschidere s-a citit un mesaj din partea lui Romeo Rîmbu, dirijorul permanent al orchestrei simfonice a Filarmonicii şi unul din cei ce au depus eforturi pentru înfiinţarea unui cor al Filarmonicii. În mesaj s-a remarcat evocarea unor premise de ordin practic ce au facilitat înfiinţarea corului ca ansamblu permanent în cadrul instituţiei muzicale orădene: existenţa unui cor de cameră („Camerata Felix”) şi înfiinţarea Facultăţii de Muzică (ambele conduse atunci de Avram Geoldeş). Acum, trecerea la normă întreagă în cadrul Filarmonicii e de bun augur pentru continuarea abordării cu tot mai mult profesionalism a celui mai divers repertoriu vocal-simfonic.

Concertul aniversar a oferit interpretări ale unor piese corale a cappella (sau cu acompaniament de pian asigurat de Radó Judit): cântări ortodoxe tradiţionale („Hristos a înviat” de Al. Podoleanu şi G. Musicescu), lucrări religioase moderne şi post-moderne (în primă audiţie şi dirijat de autor, cromatizatul „Tatăl nostru” de Ovidiu Iloc, unul din tenorii corului, precum şi „Eli, Eli” de Deák-Bardos György), madrigale renascentiste („O, che splendor” de Palestrina, „Io mi son giovinetta” de Monteverdi şi „Sweet Honey-sucking Bees” de J. Wilbye), armonizări de „negro spirituals” („Deep River” şi „Rock-a Ma Soul”), „Patru cântece populare slovace” de Bartók, precum şi cunoscute miniaturi corale româneşti prelucrând melodii sau moduri folclorice („De jale din Apuseni” de V. Timaru, „Răsunet de la Crişana” de I. Vidu, „Ţigăneasca” de A. Bena, „Nunta ţărănească” şi Suita bihoreană nr. 1 de Jarda, „Chindia” de Al. Paşcanu şi, ca bis, „Sârba pe loc” de Gh. Danga).

Solo-urile unora dintre aceste piese au fost interpretate de Daniela Camelia Babos, Cristina Rusu, Ancuţa Pop, Nicolae Bejan şi Ovidiu Niculaş. E discutabilă perpetuarea interpretării de madrigale renascentiste de către coruri, fie ele şi de cameră, ştiut fiind că aceste lucrări erau destinate unor ansambluri ocazionale de câteva persoane. Dar, deşi vocile bărbăteşti mai pot fi întărite, de apreciat sunt faţă de anii trecuţi sporirea omogenităţii de sunet a corului orădean şi paleta repertorială şi dinamică extinse, atingându-se mai ales în a doua parte a programului şi efecte de forţă, surprinzătoare poate pentru unii din partea unui cor de dimensiuni medii spre mici (44 de persoane).

(Jurnal bihorean, 27 mai 2008)

Adrian Gagiu

Singura vioară „Stradivarius” din România a ajuns vineri seara şi la Oradea. Ca
parte a turneului naţional de promovare a instrumentului, violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail au susţinut un concert cameral în sala Enescu-Bartók a Filarmonicii de Stat.
Valorosul instrument, realizat în 1702 de celebrul lutier italian Antonio Stradivari (1644–1737) şi supranumit în zilele noastre „Elder-Voicu”, a fost cumpărat de stat în 1956 de la A. W. Lukens pentru uzul marelui violonist Ion Voicu (1923–1997). După
o dispută cu urmaşii acestuia, mai ales cu fiul său Mădălin, care a abandonat muzica pentru o carieră politică desfăşurată mai mult ca invitat la diverse talk-show-uri TV, Ministerul Culturii a atribuit prin concurs folosinţa viorii (clasată în patrimoniul
cultural naţional la categoria tezaur) valorosului violonist Alexandru Tomescu, pe o perioadă de cinci ani.
Oradea e al şaselea dintre cele 15 oraşe ale turneului, iar reflectarea în presa locală a acestui adevărat eveniment a fost aproape sporadică. Oameni care prin felul în care au scris demonstrează că n-au fost la concert (şi nici la prea multe altele) au
copiat câteva fraze din caietul program. Unii nici n-au citit atent cele două variante de program care se cântă pe parcursul turneului, relatând astfel eronat compozitorii interpretaţi. Pentru cei care estimează totul în bani sunt mai interesante valoarea de asigurare a viorii şi reclama cum că ar fi unul din cele zece instrumente de acest fel din lume încă funcţionale (în total se cunosc 166 de viori, 13 viole, 63 de violoncele, 2 chitare, o harfă şi 2 mandoline).
Programul prezentat cu adevărat la Oradea a cuprins Sonata în Si bemol major pentru pian şi vioară KV 378 de Mozart, Sonata nr. 4 în la minor pentru pian şi vioară op. 23 de Beethoven, Introducere şi Rondo capriccioso op. 28 de Saint-Saëns, precum şi două compoziţii de Paganini: „Dansul vrăjitoarelor” op. 8 şi Variaţiuni pe o temă din opera „Moise” de Rossini. Tonul viorii Elder-Voicu e într-adevăr superb, clar, distinct, nelipsit nici de adâncime şi culoare, dar combinaţia dintre acest instrument de epocă şi modernul pian Bösendorfer al Filarmonicii, cu tonul lui masiv şi încărcat, pare cam nelalocul ei în lucrările clasice.
Mai ales că interpreţii, muzicieni de primă mână de altfel, nici n-au prea încercat să redea stilul şi spiritul incisiv, sobru şi luminos al lui Mozart şi Beethoven. Vibrato-ul romanţios generalizat pe toate sunetele cât de cât mai lungi (chiar şi pe acordurile de acompaniament cu duble coarde, în sonata beethoveniană) s-a potrivit mai bine patosului romantic al piesei lui Saint-Saëns. Iar virtuozitatea „imposibilă” din lucrările lui Paganini i-a atras meritate aplauze şi ovaţii lui Alexandru Tomescu, impresia generală a concertului rămânând cea a unei seri excepţionale. Detalii vor urma în revista „Familia”.

(Jurnal bihorean, 22 apr. 2008)

Adrian Gagiu

Concertul vocal-simfonic de joi al Filarmonicii de Stat din Oradea a fost dedicat integral creaţiei lui Sigismund Toduţă (1908 – 1991), în semn de omagiu la împlinirea centenarului naşterii unuia dintre cei mai importanţi compozitori români din secolul XX. Acesta a fost de bună seamă motivul principal al programării acestui concert, altfel muzica românească fiind practic neglijată de instituţiile noastre de profil, nu numai la Oradea.

Programul a cuprins Divertismentul pentru orchestră de coarde (1957) şi oratoriul „Mioriţa” (1958), lucrare prezentă acum pentru prima dată la Oradea, şi s-a desfăşurat sub bagheta lui Romeo Rîmbu şi cu participarea Corului Filarmonicii pregătit de Lászlóffy Zsolt şi a trei solişti vocali: soprana Ramona Eremia, altista Ana Rusu şi tenorul Alexandru Mânzat. Concertul a fost prezentat de directorul artistic Corneliu Cristea şi de rectorul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Adrian Pop.

Personalitatea compozitorului, muzicologului şi profesorului Sigismund Toduţă este una dintre cele mai pregnante. Seriozitatea şi exigenţa atitudinii sale faţă de muzică şi-au pus amprenta pe o întreagă şcoală de compoziţie şi muzicologie dezvoltată la Cluj, oraşul unde şi-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei componistice şi didactice. Studiile lui asupra muzicii vechi, inclusiv la Roma şi materializate şi prin unul dintre primele doctorate în muzicologie de la noi (1938), şi-au pus amprenta decisivă asupra formaţiei sale neoclasice, cu predilecţie pentru polifonie şi o atenţie deosebită acordată formei muzicale.

Toduţă a aplicat tehnici componistice neobaroce şi neoclasice unui material melodic şi armonic modal, din ce în ce mai cromatizat pe parcursul carierei lui, derivat din folclorul românesc. Această îmbinare de universuri muzicale complet diferite poate părea azi uşor incongruentă ca principiu, cu toată marea măiestrie cu care a fost realizată. Dar Toduţă a obţinut prin aceasta şi o recuperare a etapelor, asimilând în muzica românească faze pe care evoluţia ei istorică specifică nu le-a cunoscut.

Aceste trăsături se manifestă evident în expansivul Divertisment pentru orchestră de coarde, al cărui modalism diatonic atinge un maxim de expresie lirică profundă în partea a doua, precum şi în oratoriul „Mioriţa”, lucrare ambiţioasă, pe măsura subiectului ei definitoriu pentru spiritualitatea românească. Abordarea e aici tragică, nelipsită de o uşoară tentă expresionistă şi pe alocuri cu un aer comun cu Cantata profană de Bartók. Lucrarea e extrem de interesantă, în primul rând prin armonia modală cromatizată şi prin orchestraţie.

Corul s-a arătat la înălţimea dificilei sale sarcini, dar soliştii au fost în general depăşiţi de situaţie, cu intonaţii şi timbru de operă, de multe ori inaudibili cu excepţia altistei. Sala a fost ocupată cam pe jumătate, dezinteresul publicului orădean pentru valorile culturii contemporane româneşti spunând multe despre oraşul nostru şi nu numai. Detalii despre concert şi implicaţiile sale vor urma în revista „Familia”.

(Jurnal bihorean, 5 apr. 2008)

Adrian Gagiu

redactia@informmedia.ro

Anunţat iniţial drept Festival Brahms (în acest caz un concert cu program dedicat integral creaţiei marelui compozitor german), concertul simfonic de joi seara al orchestrei simfonice a Filarmonicii de Stat din Oradea a suferit o modificare de ultim moment. Din cauza îmbolnăvirii solistului anunţat, cunoscutul pianist maghiar Jandó Jenő, acesta a fost înlocuit în ultima clipă cu un confrate tânăr, dar nu mai puţin talentat, Bogányi Gergely, care a oferit, în locul Concertului nr. 2 de Brahms, Concertul nr. 1 în si bemol minor op. 23 (1875) de Piotr Ilici Ceaikovski. 

Apreciatul pianist, care a mai fost oaspete al podiumului de concert orădean şi se arată foarte în largul lui în repertoriul romantic, a oferit o interpretare impetuoasă şi impecabilă tehnic a celebrei lucrări, accentuând, când era cazul, şi latura sentimentală a lui Ceaikovski. După începerea studiilor muzicale în ţara natală, Bogányi Gergely s-a stabilit în Finlanda şi s-a perfecţionat în continuare şi în SUA. Câştigător a numeroase premii şi distincţii internaţionale, prezenţă activă în concerte simfonice şi recitaluri camerale în Europa şi SUA, el numără printre profesorii săi mari pianişti ca Dmitri Başkirov, Schiff András sau Fischer Annie. 

În semn de omagiu aniversar faţă de împlinirea în 2008 a 175 de ani de la naşterea lui Johannes Brahms, Filarmonica a programat în actuala stagiune toate cele patru simfonii ale acestuia. De această dată s-a cântat Simfonia a III-a în Fa major op. 90 (1883), una dintre capodoperele simfonice ale acestui mare compozitor romantic dominat de puternica nostalgie şi cunoaştere a clasicismului şi care, din păcate, a scris atât de puţin pentru orchestră. 

La pupitrul dirijoral s-a aflat alt invitat din Ungaria, Ligeti András, laureat al Premiului Kossuth, care a infuzat vigoare remarcabilă acestei lucrări prea des prezentată dezlânat şi romanţios. Ţinând cont de formaţia şi spiritul clasic al lui Brahms, dirijorul a evitat sentimentalismele, a impus crescendo-uri şi accente alteori ignorate şi a construit sonorităţi orchestrale în general echilibrate şi solide. Dar principalul merit al acestei versiuni interpretative survine din alegerea judicioasă a tempo-urilor, vivacitatea lor evitând capcanele tărăgănării fade în care cad alţi interpreţi. 

De remarcat şi obţinerea unui pianissimo adevărat, la un moment dat în partea a doua, deşi din păcate a fost singurul, conform tendinţei dominante pe la noi. Nici coda lentă şi transfigurată a finalului, unică în felul ei în marile simfonii clasic-romantice, n-a mai beneficiat de o astfel de sonoritate rafinată. Per total, însă, a fost un concert viguros şi plin de trăire tinerească, fapt îmbucurător şi de dorit inclusiv în legătură cu creaţia lui Brahms.