Un mic autochestionar (preluat de la I. T. Morar) asupra ideilor fiecăruia despre sistemul politic, societate etc. Autoevaluare utilă înainte de vot ca să nu mai votăm în funcţie de zâmbet, complicităţi, suta de euro, punga cu mâncare, promisiuni aberante şi idei preconcepute. Succes! Să ne lumineze Dumnezeu.
Vă uitaţi la emisiuni electorale? Bun, atunci putem vorbi despre ceva util: de luni a început mirobolanta campanie naţională de vaccinare a celor 110.000 de fetiţe de clasa a patra contra cancerului de col uterin, care e produs de virusul papiloma uman (HPV). Dar ştim despre ce e vorba, ne-a informat cineva? Cum în presa noastră mişună superficialii şi şpăgarii (hai, săriţi, să vedem cine se simte), s-a zis că vaccinul e obligatoriu. Fals, vedeţi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1612 din 2008, referitor la acest vaccin: „Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaraţie scrisă a părinţilor copilului.”
Bun, deci nu e obligatoriu, dar e măcar util? Specialiştii spun că papiloma se ia prin contact sexual, mai ales în condiţii de destrăbălare, şi pe un col afectat de boli sexuale. Oricât am vrea să fim de cool, tot nu cred că fetiţele de 10-11 ani sunt deja atât de emancipate. Acest cancer apare la vreo zece ani de la infectarea cu HPV, iar vaccinul se foloseşte în lume abia de câţiva ani, deci e insuficient testat. Bun, deci nu prea e util, dar măcar e inofensiv? Da, dacă vrei (printre altele) paralizie, tulburări circulatorii, ameţeli, meningită virală, şoc anafilactic sau moarte (au fost 21 de cazuri în SUA).
Vaccinul se cheamă Silgard, Cervarix sau Gardasil şi e produs de Merck (să le facem un pic de reclamă). Acelaşi producător şi-a retras de pe piaţă acum patru ani medicamentul Vioxx, fiindcă nu fusese testat suficient şi dădea efecte secundare prea grave, până la infarct şi moarte. În SUA, vaccinul anti-HPV a fost aprobat în iunie 2006, iar în doi ani s-au raportat 9749 de cazuri cu efecte adverse, dintre care 6 % grave (inclusiv cele 21 de decese). În afară de presa de hau-hau, sunt şi voci în media care exprimă rezerve faţă de acest vaccin, printre care „Ziua”, „Gândul”, „Ziarul” sau, cu voia dv., ultimul pe listă, „The New York Times”.
Cercetătoarea Charlotte Haug scria în august în prestigiosul „The New England Journal of Medicine”, citând şi alte cercetări, că „efectele generale ale acestui vaccin asupra cancerului cervical rămân necunoscute.” „Cât va dura protecţia conferită de vaccin?”, mai întreabă ea, accentuând că acesta protejează doar faţă de două dintre tulpinile potenţial oncogene ale virusului şi că e nevoie de decenii de studii pe un mare număr de femei. „Între timp, sunt mari presiuni asupra factorilor de decizie din întreaga lume ca să introducă vaccinul anti-HPV în programele naţionale de vaccinare. Cum pot aceştia să ia decizii raţionale pentru aplicarea unor măsuri medicale ce ar putea avea efecte bune în viitor, dar pentru care dovezile sunt insuficiente, mai ales că nu vom şti mulţi ani dacă vaccinul are efect sau dacă nu face rău?”
Informaţi-vă şi nu vă lăsaţi copiii să fie cobai ca să facă alţii averi. Testul Babeş-Papanicolau efectuat de două ori pe an după începerea activităţii sexuale e eficient pentru depistarea din timp a papilomei. Iar evitarea începerii prea timpurii a vieţii sexuale, evitarea partenerilor multipli, a bolilor venerice, a contraceptivelor orale şi a fumatului (factorii favorizanţi ai cancerului după infecţia cu papiloma) asigură o protecţie suficientă.
PS. Ne vedem la vot. Altfel n-avem dreptul să înjurăm pe urmă.
(Jurnal bihorean, 25 nov. 2008)
„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, spunea cinicul dom’ Puiuţ (Gheorghe Dinică), textierul şi tartorul mafiei cerşetorilor în „Filantropica”, formidabila tragicomedie a lui Nae Caranfil. Vă uitaţi la „Dansez pentru tine”? Cam aşa e şi acolo. Ca să primească banii salvatori pentru rude lovite de diverse nenorociri, unii distrează publicul telespectator, realizatorii şi sponsorii, concurând la dans în cuplu cu vedete mai mult sau mai puţin anonime. Care e diferenţa între asta şi puradeii care cântă prin tramvaie? Doar scenografia, principiul e acelaşi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…” Şi vai, ce emoţionant, şi vai, ce caritabili suntem! Dar cu ăia care nu câştigă concursul cum rămâne? Dar cu ăia pentru care nu dansează nimeni cum rămâne? Nu contează, s-a rezolvat un „caz social”. Ipocrizia împute România.
Câţiva concurenţi: Larisa locuieşte cu familia la marginea Aradului. Tatăl ei are diabet de 26 de ani, acum patru ani a făcut septicemie după o operaţie de apendicită şi medicii nu-i mai dădeau nici o şansă. Înainte de a pleca la spital la Timişoara, familia şi-a vândut lucrurile pentru a plăti internarea şi îngrijirea lui. De atunci, el e pe hemodializă, de trei ori pe săptămână, câte patru ore. Bugetul familiei nu trece de 1000 de lei, aşa că ei fac economie la apă, curent şi gaz, iar acum Larisa dansează ca să adune bani şi să-şi salveze tatăl. Luciana – fratele ei a murit la 21 de ani într-un accident de muncă, iar fiul acestuia, de doi ani, a rămas în grija bunicii, fiindcă mama lui a plecat să muncească în Italia.
Andrei – părinţii i s-au despărţit la trei luni, din ian. 2002 a tot fost evacuat împreună cu mama lui, care e învăţătoare, şi îşi doreşte o locuinţă, că de credit nu se pot apropia nişte oameni aşa săraci (creditele sunt pentru cei care au bani, nu pentru cei care n-au!). Alexandra – mama ei a făcut naveta de la Satu Mare la Cluj, la CFR, în 2001 i s-au extirpat uterul, ovarele şi trompele, are hernie, nodul la tiroidă şi tahicardie, munceşte în Italia pentru ca fetele ei să poată termina facultatea. Vladimir – verişorul lui are paralizie cerebrală infantilă şi tetrapareză spastică, pentru a se deplasa singur şi a vorbi mai clar are nevoie de o serie de operaţii şi un tratament costisitor la o clinică particulară. Acum doi ani a fost operat în Rusia pe 1000 de euro şi s-a ameliorat, i s-au mai recomandat cinci-şase operaţii, dar părinţii nu şi le-au permis.
Între timp, averile însumate ale celor mai bogaţi 300 de români depăşesc 39 miliarde de euro (o treime din produsul intern brut al României). Cam jumătate din sumă e deţinută de primii 100. Opt bogătani au peste un miliard de euro, iar trei, peste două miliarde. Asta ca să nu mai pomenim poşetele Hermés ale diverselor piţipoance de doi lei şi Ferrari-urile anonimilor de bani gata. Cum s-au făcut averile astea doar în câţiva ani? Cât impozit s-a plătit?
De ce e nevoie de acest circ TV dansant şi umilitor, de ce nu pot fi ajutaţi direct acei oameni necăjiţi? Hai, Becali, Ţiriac, Patriciu, Voiculescu, Vîntu etc., de ce nu săriţi la cap, e campanie electorală, vă vede şi pe voi electoratul o dată la patru ani cum nu puteţi dormi de grija lui! A, mâna întinsă care nu spune o poveste…
(Jurnal bihorean, 18 nov. 2008)
Stimaţi obsedaţi sexual, mă adresez dv. cu ocazia recentului eveniment de largă respiraţie, relatat de presa locală la categoria Cultură-timp liber: show-ul unei trupe de strip-tease masculin de pe la noi, prestat într-un club orădean spre salivarea concitadinelor noastre. Pentru că nu vă interesează alegerile, Obama, criza sau grevele, după cum demonstrează site-ul unui săptămânal local, pe care cele mai citite ştiri sunt „A făcut sex oral cu 9 bărbaţi” şi „Videoclip porno marca Laura Andreşan: În gură ştii că-mi place dur, ţine palmele pe…” (ei reproduc şi rima, noi nu, că suntem nişte domni).
Stripperii şi-au făcut „meseria”: s-au dezbrăcat complet pe scenă, mascându-şi obiectele muncii în căuşul palmei, şi s-au frecat (mimând sexul de diverse tipuri) de publicul feminin încântat că e tăvălit în văzul lumii, mai ales că presa a făcut poze pe care şi le-a pus pe site-uri ca să le vadă şi copiii şi să înveţe, atraşi de avertismentul „Interzis minorilor” (că nu era nici o parolă sau restricţie de vârstă la accesarea materialelor).
Şi-aici începe „drama”: acum se ofuschează unii că de ce a făcut presa poze şi le-a publicat ca să vadă iubiţii, soţii, copiii, părinţii, vecinii, colegii, elevii etc. ce fată de gaşcă (şi nu m-am gândit la „gang bang”) e d-ra sau d-na cutare. Deci problema e nu că distractiva destrăbălare s-a produs, ci că s-a aflat de ea? Păi dacă şi show-urile de strip-tease sunt publice! Eşti major, intri. Câtă libertate în România! Ce mai contează dreptul la propria imagine!
Să zicem ca Jiji că asta e „curvăsăraie”? Nu zicem, deşi e tot un fel de servicii erotice pe bani, că şi la masajul thailandez se freacă prestatoarele de client. De altfel, admiraţii şi musculoşii ce se prostituau în felul lor acolo par foarte dubioşi din următorul punct de vedere: strip-tease e la origine o formă de dans având cu totul alte valenţe decât excitarea şi balele, iar ea era rezervată femeilor, întrucât cultul corpului e ceva tipic feminin, bărbatul mizează mai mult pe calităţi interioare (a, am văzut odată o scenă filmată cu Chippendales care sugeau banane, iar atât de bărbătescul show nu era pentru homosexuali). De-asta bărbaţii sunt atraşi în primul rând de înfăţişarea femeii, iar femeile în primul rând de caracterul bărbatului.
Dar să lăsăm profunzimile şi să mai zicem că nu suntem absurzi, erotismul îşi are rostul şi locul lui în viaţa omului. Numai că acum totul se desfăşoară în public şi, în acest caz, pe bani. Adică e prostituţie. Erotismul fără iubire e animalic (stripperii sunt chiar numiţi atât de simpatic masculi, nu bărbaţi). Ce-aveţi, doamnelor şi domnilor? Am auzit şi noi că o dată vede naşul, dar chiar aşa rar aveţi parte sau aşa slabă e prestaţia că trebuie să plătiţi la alţii? Ce semeni, aia culegi, ar zice unii.
Dar să nu fim răi, ci să le amintim apostolilor toleranţei şi ai caselor de toleranţă că expresia lor favorită despre „cea mai veche meserie din lume” e un fals: vânătoarea e cea mai veche meserie din lume. Aşa că le dorim dependenţilor de distracţie cu orice preţ, inclusiv cu preţul sufletului, al iubirii şi al purităţii, să-şi vadă surorile sau mămicile prestând măcar în show-uri sexy sau linse şi frecate în public de masculi goi, cu „uneltele” în mână.
„E mişto să fii rege”, constata Mel Brooks în parodia sa „Istoria lumii”, interpretându-l pe libidinosul şi ineptul King Louie, adică Ludovic al XVI-lea. Nimic nou sub soare: fără a aştepta ratificarea Tratatului de la Lisabona (Constituţia Europei), boşii UE au decis ca încă inexistentul preşedinte al UE prevăzut de Tratat să aibă o reşedinţă asemănătoare cu Casa Albă, avion personal şi un cabinet cu minim 22 de membri.
Dacă n-aţi auzit la ştiri despre asta, măi europenilor plătitori de impozite, e fiindcă s-a discutat doar la o cină de lucru privată, deşi lucrările oficialilor UE ar trebui să fie publice. Cel mai mult s-a discutat numărul de membri din cabinetul ipoteticului preşedinte al UE (care se aude că va fi Tony Blair), ca să-i reflecte puterea şi importanţa funcţiei (Barroso, actualul preşedinte al Comisiei Europene, are un cabinet cu 13 membri).
„Asta arată cât de nedemocratic e tot acest proces. Se iau decizii cruciale pentru Uniunea Europeană, iar Parlamentul, ca sa nu mai vorbim de cetăţenii britanici, e ţinut în întuneric”, a comentat William Hague, ministrul de externe al „guvernului din umbră” al Marii Britanii (structură a opoziţiei ce propune politici alternative faţă de guvern). „Politicienii europeni pretind că Tratatul de la Lisabona va face Uniunea mai transparentă, dar iată un alt exemplu de jocuri de culise, ce ne arată că secretomania e deja ceva obişnuit la Bruxelles”, a comentat şi Paul Stephenson, purtătorul de cuvânt al asociaţiei „Open Europe”, lansarea de negocieri informale despre rolul unui ipotetic preşedinte al Uniunii Europene fiind „o ofensă la adresa cetăţenilor Uniunii.”
De ce să ne mirăm? După ce irlandezii au respins Tratatul prin referendumul din iunie, procesul de ratificare a continuat (numai în Parlamente), deşi e nevoie de aprobarea tuturor ţărilor membre. „Prioritatea noastră e limitarea problemei la irlandezi”, a zis Sarkozy. În loc să accepte opţiunea poporului irlandez şi să îmbunătăţească Tratatul, boşii UE vor ca irlandezii să repete referendumul în 2009 şi le reproşează că sunt o frână în calea binelui comun şi că sunt nerecunoscători pentru fondurile europene.
„Nu înseamnă Nu!” au transmis irlandezii din nou, prin afişe şi pancarte ce au ajuns până în Parlamentul European. Conform unui sondaj din iulie, trei sferturi dintre irlandezi nu vor un nou referendum pe tema Tratatului de la Lisabona şi sunt deranjaţi de faptul că boşii de la Bruxelles nu le respectă punctul de vedere, presiunile UE dovedind că promisiunile ei sunt înşelătoare.
Cehia şi Germania amână ratificarea până se va pronunţa Curtea Constituţională, iar preşedintele Poloniei nu va aproba ratificarea fiindcă Tratatul nu mai există din punct de vedere legal, fiindcă o ţară membră a UE l-a respins. În 2007, în timp ce liderii statelor membre discutau despre Tratat, 200.000 de oameni protestau pe străzile Lisabonei pentru că nu se ţine cont de punctul lor de vedere. Europarlamentarul britanic Philip Bushill-Matthews a declarat: „Dacă procesul de ratificare va continua, înseamnă că liderii UE n-au învăţat nimic, iar politicienii încă mai cred că doar ei ştiu ce e mai bine şi că oamenii se înşeală. Convingerea mea e că popoarele au întotdeauna dreptate.”
(Jurnal bihorean, 4 nov. 2008)
Concertul de joi seara al corului şi orchestrei simfonice ale Filarmonicii de Stat din Oradea, desfăşurat în sala Enescu-Bartók, a prezentat două lucrări foarte diferite prin gradul de răspândire şi cunoaştere de către public. Sub bagheta tânărului dirijor Cristian Sandu au fost interpretate Concertul nr. 1 în re minor pentru pian şi orchestră op. 15 de Johannes Brahms (1833 – 1897), având-o ca solistă pe apreciata pianistă Dana Borşan, şi Requiem-ul în do minor de Luigi Cherubini (1760 – 1842). Corul Filarmonicii a fost pregătiti de Lászlóffy Zsolt.
Participarea Danei Borşan, unul dintre cei mai valoroşi virtuozi şi pedagogi români ai pianului, era o garanţie a unui act artistic de ţinută. Prestaţia sa i-a confirmat cu vigoare, strălucire şi sensibilitate renumele, per total probleme survenind doar în prima parte, când orchestra a fost cu mult sub nivelul de grandoare şi forţă necesitat de teribila temă primă (de altfel, solista a dominat de multe ori sonor orchestra pe parcursul acestei părţi), şi în coda finalului, unde se putea evita o uşoară fractură momentană în cursivitatea discursului. Deosebit de realizată a fost în schimb sublima parte lentă, unde şi dirijorul, urmat de orchestră, a contribuit inspirat la redarea emoţionantă şi sobră a acestei muzici spiritualizate, fără a cădea în capcanele romanţiozităţii altor versiuni prin adoptarea de tempo-uri prea relaxate (spre deosebire de cum s-a redat tema secundă din prima parte).
Cherubini e unul din acei compozitori consideraţi cândva foarte importanţi, dar asupra cărora aprecierea actuală s-a răcit mult, până aproape de neglijare. Stabilit la Paris, Cherubini s-a manifestat mai ales în operă şi muzica religioasă, domnind şi prin funcţiile sale oficiale de la Conservator asupra vieţii muzicale franceze (mai puţin în epoca lui Napoleon, care nu-l agrea). Formaţia sa clasică şi caracterul irascibil i-au atras ironiile mai tinerilor romantici, în frunte cu Berlioz, dar faptul că Beethoven îl considera cel mai mare compozitor contemporan şi că muzica lui Cherubini e una dintre influenţele pe care le-a asimilat şi le-a transfigurat geniul lui Beethoven ar putea să ne dea de gândit.
Requiem-ul în do minor de Cherubini e prima sa lucrare pe textul slujbei funebre romano-catolice şi a fost compus în 1816 pentru comemorarea regelui Franţei Ludovic al XVI-lea, executat de revoluţionari. Stilul lucrării e sobru şi consistent, fără excese lacrimogene sau teatrale, ceea ce explică de ce Beethoven îl luase ca model pentru proiectatul său Requiem. Ar fi fost nevoie însă de multă transfigurare pentru a infuza mai multe idei acestei substanţe muzicale destul de terne (cu excepţia începutului în crescendo din „Dies irae” şi a lui „Agnus Dei”). Dar publicul orădean l-a aplaudat generos, încălzit şi de prezentarea sa în memoria lui Avram Geoldeş şi a altor muzicieni orădeni. Detalii despre concert vor urma în revista „Familia”.
(Jurnal bihorean, 4 nov. 2008)