Parerea mea

Adrian Gagiu

Ce faci când un client e nemulţumit de un produs? Îi dai unul mai bun? I-l repari? Nu, nici vorbă: îl mai întrebi o dată pe client dacă-i place. Şi încă o dată, şi încă o dată, până cedează nervos sau e forţat să-l accepte, în lipsă de altceva. Aşa gândesc mahării de la UE (organizaţie din care facem şi noi parte, chiar dacă pe noi ne interesează Elodia şi Steaua) în privinţa proiectului de Constituţie a Europei, respins prin referendum de poporul irlandez. În loc să analizeze ce nu e bun pentru locuitorii Europei în acel text şi să-l amelioreze, ei vor organiza un nou referendum în Irlanda, cu acelaşi subiect şi obiect.
Proiectul Constituţiei Europene, rebotezat recent Tratatul de la Lisabona, mai fusese respins prin referendum şi de francezi şi olandezi în 2005. Ca urmare, UE a decis să nu mai fie supus consultării populare, ci să fie aprobat doar de parlamentele statelor membre (numai în Irlanda, Constituţia ţării cerea expres supunerea lui la referendum). Pentru a intra în vigoare trebuie să fie aprobat în de toate cele 27 de ţări membre (până acum l-au aprobat 24, inclusiv România), de aceea votul negativ irlandez îi deranjează aşa de tare pe băieţi. Cum ar fi răspuns celelalte popoare europene dacă ar fi fost informate şi întrebate?

În primăvară, guvernul britanic al laburistului Gordon Brown a scăzut mult în popularitate pentru că a ratificat Tratatul doar în Parlament, fără a mai organiza referendumul pe care l-a promis în campania electorală (uite că se poate şi la ei, nu-s unici ai noştri). Într-un recent sondaj, peste 70 % dintre irlandezi se opun repetării referendumului, 67 % cred că „politicienii europeni nu respectă votul Irlandei”, iar 61 % spun că Irlanda n-ar trebui să se răzgândească nici dacă toate celelalte 26 de state UE ratifică Tratatul prin parlamente!
Prin această Constituţie, UE ar deveni un stat federativ, cu preşedinte ales doar de preşedinţii şi premierii statelor membre (se zvoneşte că va fi Tony Blair), cu ministru de externe (deja, practic, e Javier Solana), fără drept de veto al ţărilor membre pe probleme de ordine publică şi justiţie, cu adoptarea deciziilor prin vot majoritar (practic, al ţărilor celor mai mari), nu unanim ca până acum, cu introducerea pedepsei cu moartea în caz de dezordini sociale şi cu imunitate pe viaţă a funcţionarilor UE. Deci în loc să repare lipsa de transparenţă, tendinţele nedemocratice şi birocraţia UE, liderii ei nu ţin cont de voinţa europenilor, atât cât mai poate fi ea exprimată şi auzită.

Dacă, vorba unui clasic american, democraţia e guvernarea „cu poporul, de către popor şi pentru popor”, de ce îi încurcă pe liderii UE popoarele pe care ei cică le reprezintă? Pentru cine şi pentru ce lucrează ei de fapt? Ce democraţie mai e asta, în care se votează până iese ce vor ei? Ştiaţi că 80 de europarlamentari au protestat anul trecut în sala de şedinţe, cerând referendum în toate ţările UE asupra Tratatului şi acuzându-i pe oponenţii ideii că dispreţuiesc popoarele, aşa că au fost evacuaţi din sală? Asistăm la un neo-comunism aburitor cu sclipici de hipermarket, în care toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă, cu blugi şi filme comerciale? Ne interesează soarta şi identitatea noastră şi a urmaşilor noştri?

(Jurnal bihorean, 30 sept. 2008)

Adrian Gagiu
adriangagiu@rdslink.ro

Bregovic e cel mai mare nume muzical (din zona mai pop) care a avut onoarea să cânte la Oradea în deceniile recente. Uriah Heep, Alphaville sau dubioşii Boney M nu se pun, că au ajuns aici cu o întârziere şi mai mare, de vreo 20-30 de ani faţă de momentele lor de glorie (deşi moda asta e un fenomen tâmpit, că doar nu se schimbă trecutul astfel încât ceea ce a fost bun să nu mai fie bun).
Marele eveniment de la Oradea nu e menţionat pe site-ul lui Bregovic în agenda turneului său. Accesul la concert a fost moca, iar Bregovic a cântat în aer liber, într-un aer foarte rece şi umed, acompaniat de varianta economică a grupului său The Wedding and Funeral Band. Occidentalii şi elevaţii orădeni au savurat din plin, cu dănţuială şi chirăituri, balcanismele prin care Bregovic s-a făcut remarcat de mult, când erau noi şi în vogă tragicomediile groteşti, cu ţigani sau fără, ale lui Kusturica. Pitorescul lor, cvasi-exotic pentru plictisiţii occidentali, s-a potrivit cu lumea sonoră eclectică („world music”, „fusion”, nu contează) pe care a compilat-o Bregovic dintr-un spaţiu el însuşi compozit şi cu multiple influenţe: Iugoslavia, Balcanii în general.

Adică o parte consistentă a vechiului Imperiu Otoman. Fiindcă influenţa cea mai importantă asupra muzicii din Balcani n-au avut-o ţiganii, care în general se adaptează mai mult sau mai puţin la mediul muzical în care ajung şi a căror muzică autentică e destul de diferită de Bregovic şi alţii ca el, ci turcii, care au ocupat Balcanii sute de ani. Influenţa turcească e evidentă în muzica grecească, sârbească şi, într-o măsură mai mică, bulgărească şi românească: în gamele folosite, în melodii, în ritmuri, în ornamentaţie. Muzica autentică şi veche din sud-estul Europei e de o cu totul altă factură (de ex. Grigore Leşe sau formidabilele ansambluri vocale bulgăreşti), de asemenea muzica de petrecere de calitate (gen Gabi Luncă sau Fărâmiţă Lambru).
Urmaşii muzicali ai turciţilor, grosiera muzică de petrecere bănăţeană provenită pe vremea comunismului din cea sârbească (şi care a născut stupidul „etno” de azi), cvasi-clandestina formaţie Azur şi alţi kitsch-oşi care cântau pe la nunţi, dar li se scoteau deja discuri, precum şi aşa-zisele manele ce proliferează azi, promovate de mass-media şi case de producţie de la nivelul de lăutari la cel de superstaruri exclusive, nu sunt muzică ţigănească, după cum se oripilează pretinşi elitişti, ci parţial turcească. De la un cunoscător de talia lui Johnny Răducanu am afla că la origine, cu sute de ani în urmă (şi până în tinereţea lui interbelică brăileană), maneaua era un gen de muzică instrumentală turcească.

Dar manelele sunt „câh”, Bregovic e cool, că aşa a decretat nu ştiu cine, iar snobii atât aşteaptă. Sigur că el n-are nici o vină, profită de acest curent, cântă, se simte bine pe scenă (ceea ce e destul de rar la alţii), inclusiv în kitsch şi cu veşnicele lui tube groteşti, şi produce în general aceleaşi muzici pentru beţie, destul de asemănătoare melodic şi armonic cu manelele. Aşa că să nu vă mai aud, culţilor şi rafinaţilor care vă extaziaţi la Bregovic şi alţi turciţi, cu balcanismele, miticii şi Ardealul occidental şi civilizat. De altfel, şi în cluburile orădene se pun manele.

(Jurnal bihorean, 24 sept. 2008)

Adrian Gagiu
adriangagiu@rdslink.ro

Am scăpat şi de sfârşitul lumii şi am observat că toţi suntem bâtă la fizică, inclusiv ziariştii avizi de senzaţional care ne speriau cu acceleratorul de particule de la CERN (ce surpriză). Un sait (or should I say site?) cu articole din presă s-a gândit ca pentru orice eventualitate să ne recomande ce avem de făcut înainte de sfârşitul lumii ca să nu trăim degeaba. Bine că primim sfaturi, că uite, de frica sfârşitului o tânără indiancă s-a otrăvit şi a scăpat, o altă puştoaică i-a cerut voie mamei să facă sex ca să n-o găsească sfârşitul lumii virgină, iar un tip era să-i mărturisească nevestei cum a înşelat-o, sperând că, dacă tot se termină lumea, asta nu mai contează.
Primul pe listă era clasicul „Plantează un copac, scrie o carte, fă un copil”. Din lipsă de fonduri, am plantat un lichen (intenţia contează), restul durează prea mult. „Organizaţi o petrecere la care să vă invitaţi toţi prietenii. Nu vă temeţi de cheltuieli, din păcate veţi constata că sunt mai puţini decât credeaţi.” Greşeală! Şi acum mai am doi prin casă care caută dimineaţa în frigider după mâncare gratis. „Asistaţi la un eveniment sportiv major, cum ar fi Olimpiada sau finala unui campionat.” Olimpiada a trecut, finala campionatului (?) nu e un eveniment sportiv major, prietenii lui Mitică ştiu de ce.

„Faceţi figuraţie într-un film.” Scorsese mi-a zis că e ocupat şi că o să mă caute el, la Sergiu Nicolaescu toate locurile sunt date lui Sergiu Nicolaescu. „Mâncaţi o zi întreagă tot ce vă doriţi, chiar şi de la fast-food, fără să vă simţiţi vinovat.” A doua zi mi-am petrecut-o pe budă, bine că n-a venit sfârşitul lumii între timp. „Faceţi dragoste în pădure.” Încă mai caut o tipă doritoare de amor printre gunoaie. „Călăriţi. Oriunde, oricât, în orice condiţii.” În pădure? Şi pe oricine? „Participaţi, ca spectator, la o emisiune de televiziune înregistrată sau în direct.” O fi sfârşitul lumii, dar nici chiar aşa!
„Trimiteţi un mesaj într-o sticlă, pe mare.” Am scris pentru posteritate „Dinamo, UE Dinamo”, e bine? „Închiriaţi, măcar pentru o noapte, o cameră superbă într-un hotel de lux.” Să plătesc rate şi după sfârşitul lumii? „Contactaţi-l, într-un fel sau altul, pe idolul dv. Chiar şi Madonna are e-mail.” Are, dar şi l-a schimbat şi nu mi-a zis, scârba. „Învăţaţi să dansaţi. Comandaţi portretul dv. unui pictor.” Da’ profa şi pictorul ce vină au? „Încercaţi să practicaţi măcar o zi un sport extrem, fie că e vorba de paraşutism, de scufundări sau de ascensiuni.” Scufundările în pat se pun? Promit că mă uit la AXN între timp.

„Petreceţi câteva ceasuri dând sfaturi unui adolescent. Cine ştie, poate îi schimbaţi viaţa.” Sau îmi schimbă el cu prietenii lui dantura. „Faceţi o reclamaţie în scris pentru un produs de care aţi fost complet nemulţumit.” N-am destulă vreme, vine sfârşitul lumii între timp. „Petreceţi măcar un Revelion de pomină.” În septembrie? „Îndrăgostiţi-vă nebuneşte, fără a ţine cont de limite.” Mă antrenez zilnic, mai am un pic. „Ţineţi riguros o cură de slăbire.” Ei, da, aşa simt că trăiesc! „Scrieţi-vă testamentul.” Pentru cine, dacă vine sfârşitul lumii? „Conduceţi o maşină decapotabilă cu muzica dată tare.” Mânca-ţ-aş, ăsta e singuru’ sfat valabil, să moară mortu’! Bagă mare!

(Jurnal bihorean, 17 sept. 2008)

Adrian Gagiu

Ai revenit din concediu cu forţe proaspete ca să munceşti pentru alţii? Bravo, Pătrăţel! La aproape 19 ani de la aşa-zisa revoluţie, am scăpat de tâmpenia comunismului, cu alimente raţionalizate, cenzură, cozi şi dictatură, şi am dat de tâmpenia capitalismului sălbatic, cu alimente pline de chimicale, credite pe viaţă şi propagandă mascată cu sclipici. Ce s-a schimbat? A, avem cât de cât libertate de exprimare. Dar cine ascultă când toţi vorbesc şi mai ales cine acţionează ca să (se) schimbe în bine?
Părinţii noştri s-au spetit în „întrecerea socialistă” şi au fost una dintre nenumăratele „generaţii de sacrificiu” cu care diverşi şmecheri ne-au blagoslovit pe parcursul istoriei. Nouă, Brucan ne-a prescris că trebuie să răbdăm 20 de ani de rău ca să ne fie bine. Au trecut 19 şi un nene pe nume Martin Schwedler, membru al consiliului director de la Raiffeisen Investment (asta o fi reclamă? Să dea un suc), zice pe faţă în ziarul austriac „Die Presse” că afacerile româneşti n-au nici o şansă în faţa maşinăriei internaţionale, românii având o singură destinaţie finală: să fie preluaţi sau angajaţi ai multinaţionalelor.

Cu ocazia asta am aflat şi că în Austria predomină afacerile mici, fiindcă austriecii, oameni în general relaxaţi şi care nu pun multe la inimă, se feresc de sclavia câte 12 ore pe zi la bănci sau hipermarketuri. Conglomeratele gen Selgros sau Raiffeisen operează şi obţin venituri în principal din afara Austriei, din neo-coloniile estice şi fomiste, printre care şi România, că profiturile se repatriază. Istoria se repetă. Aşa, sigur că e mişto să construieşti palate, biblioteci şi catedrale şi să te uiţi cu compasiune nelipsită de dezgust la necivilizaţii amărăşteni din afara Occidentului atât de civilizat, care au fost jefuiţi mii de ani, iar uneori au încercat să reziste, până ce propaganda, jaful şi forţa armată i-au redus la delăsare, slugărnicie şi iresponsabilitate.
Bănci cărora nu le mai dau numele şi care în Austria (un exemplu la întâmplare) iau doar un comision, în România iau vreo 50, că românul câştigă de 100 de ori mai puţin decât un austriac şi are de unde plăti. Păi în România sunt bănci care iau comisioane şi pentru conturile cu alocaţiile copiilor, dintr-un euro le iau şi 35 %. Nu mai vorbesc de dobânzile de la noi… De ce se fură tot de la sărac? Pentru că săracul e resemnat, nu reclamă, nu demască, nu dă în judecată (deşi despre judecăţile de la noi am mai putea vorbi).

Marile firme româneşti (întâi vânzarea de alimente şi băncile) au fost preluate de multinaţionale, iar tot mai mulţi români sunt angajaţi sau dependenţi de salariile şi contractele cu ele, sindicatele sunt ori interzise, ori sabotate. Libera iniţiativă e o amintire. Angajatul marilor concerne pleacă dimineaţa la muncă şi vine seara ca un robot, mănâncă gunoaie (junk food) de la alte concerne şi adoarme la televizor, la spălarea pe creier produsă de alte concerne. Când se mai bucură de bani (sau de viaţă)? Şi nu are nimic: maşina lui e în leasing, casa lui e a băncii de la care a luat creditul ipotecar interminabil, electrocasnicele lui sunt ale firmelor de credite de consum, iar pentru ele munceşte toată viaţa. E pe viaţă. Dacă ne lăsăm. Toate imperiile s-au prăbuşit odată şi odată.

(Jurnal bihorean, 10 sept. 2008)