Parerea mea

Adrian Gagiu

Nu mă uit la Olimpiadă. Ştiu, v-am mai spus deja asta, dar poate n-aţi notat. Deci nu mă uit la Olimpiadă pentru că pe vremea primelor olimpiade, cele din Grecia antică, războaiele erau interzise pe durata întrecerilor. Omul modern e atât de grăbit şi de multilateral dezvoltat încât le face pe toate deodată: în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de la Beijing au izbucnit luptele din Georgia. Aburit de promisiunile occidentale cu o viitoare aderare la NATO, guvernul georgian i-a atacat pe separatiştii cu cetăţenie rusă din Osetia de Sud, iar Rusia a atacat Georgia pentru a-şi apăra cetăţenii şi gazoductele.
Dar ce drăguţ a fost la ceremonia inaugurală (cea de la Beijing, nu din Georgia)! Ce coregrafie, ce coordonare, ce efecte etc. Istoria şi civilizaţia marelui popor chinez, cu contribuţiile lui la civilizaţia umană: mătasea, hârtia, busola şi praful de puşcă (apropo de Georgia). Şi în timpul ăsta, pe când lideri mondiali sau mulţimi de simpli gură-cască băteau din palme încântaţi în tribune sau la tembelizoare, în China e tot comunism, presa e tot cenzurată, dizidenţii şi minorităţile confesionale sau de alt fel sunt tot oprimate. E un comunism comercial, ce-i drept, care aduce bani (le-ar place pesediştilor acolo!). Iar dacă doar un mic procent din relatările supravieţuitorilor şi ale rudelor refugiate în Occident e adevărat despre tratamentele la care sunt supuşi adepţii Falun Gong, tot ar fi o barbarie cumplită.
Vorba lui Bush, care şi de data asta i-a reamintit preşedintelui chinez s-o lase mai moale cu cenzura şi cu persecutarea creştinilor şi a altor grupări. Iar când l-a întrebat un reporter dacă îndemnul lui a avut vreun ecou dincolo de zâmbetul stereotip al omului galben, Bush a răspuns în stilul lui candid: „Nu ştiu ce-i în mintea lui, ştiu doar că îi spun asta de câte ori ne întâlnim.” Dincolo de vorbe şi declaraţii de bune intenţii mârâie potenţialul enorm al Chinei, uman, comercial şi militar, de care toţi se tem şi ţin seama. Aşa se scrie istoria.
În 8 august 2008 (opt e cifră norocoasă, după chinezi) a izbucnit conflictul georgian. La 6 şi 9 august 1945 au fost lansate bombele atomice americane care au devastat Hiroshima şi Nagasaki. Ştiţi, chestia aia pentru care cântă Chelu în fiecare an la Oradea. Nu ştiţi cine-i Chelu? A, nu ştiţi ce înseamnă „cântă”, că nu-s manele sau house minimal. Nu contează, uitaţi-vă în continuare la Olimpiadă, la „succesurile” altora, adică ale celor plătiţi pentru asta, că aşa facem noi sport, aşa or să ne crească muşchii, rezistenţa, viteza, îndemânarea şi spiritul de echipă şi de învingător.
Pe ce planetă să ne mutăm, ca Micul Prinţ al lui Saint-Exupéry, unde interesele comerciale şi militare ale marilor puteri să nu primeze asupra principiilor şi a statelor mici? Sau n-ar fi mai bine să-i trimitem acolo pe marii eroi şi lideri mondiali? Să-şi facă între ei ce fac aici şi să vadă ce bine e când n-ai interpuşi şi mase de manevră. Iar aici să fie o frăţie reală a tuturor oamenilor, nu de paradă. Între minunatele zâmbete, costume şi drapele ale sportivilor ce defilau la ceremonia inaugurală de la Beijing şi strigătele disperate ale civililor plini de sânge printre blocurile bombardate din Georgia, ce alegem? Restul e gargară.

(Jurnal bihorean, 12 aug. 2008)

Adrian Gagiu

Într-o epocă a cool-ului, cultura şi inteligenţa sunt sechele impopulare, care te plasează automat în categoria de tocilar, depăşit, comunist etc. Într-o formă sau alta, tonul se dă de peste ocean, din patria democraţiei, spre care salivăm fără să ne întrebăm prin ce eforturi a ajuns aşa. Sondajele de opinie gata fabricată zic că tinerii americani sunt tot mai puţin interesaţi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, ci se ocupă mai mult de zona mondenă şi a jocurilor pe calculator, adică de fiţe şi lumi imaginare unde şi ultimul bou poate fi un şmecher sau un Lord Of Warcraft.
Cu sondajele astea, treaba e cine le comandă şi dă banii, adică în ce scop se fac. America face pe proasta, iar noi ne simţim bine, rupţi în fund, dar cu manele: vor ei să domine lumea, da-s proşti, dom’le, nu ca noi. Cică o treime din tinerii din SUA nu pot indica New York-ul sau Irakul pe hartă şi nu ştiu nimic despre Războiul de Secesiune. Au note foarte slabe la matematici, iar 35% dintre americani cred că voturile pentru concursul TV „American Idol” au tot atâta importanţă ca şi alegerile pentru Casa Albă (aici s-ar putea să nu fie chiar aşa de departe de adevăr).

Studiile arată că doi din cinci elevi americani nu pot să citească fluent un text, iar aproape o treime din tineri abandonează şcoala. În clasamentul pe naţiuni privind învăţământul superior, SUA sunt abia pe locul al 16-lea. Cică anul trecut, 44 % dintre americani n-au citit nici o carte, deşi e ţara progresului tehnologic, a universităţilor de elită şi a celor mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel. De la aceste vârfuri la masele care se închină la Oprah sau Justin Timberlake, distanţa e colosală. Dorinţa de a şti şi de a învăţa nu mai e la modă, spun sociologii americani, în America e un cult al prostiei, tehnologia menită să ne lărgească orizontul şi să ne îmbunătăţească bagajul de cunoştinţe are exact efectul invers.
Veniţi la noi, fraţilor de pe malul celălalt, să vedeţi binefacerile progresului şi vastitatea cunoştinţelor omului de pe stradă, francofon şi educat pe când se mai făcea carte sau acum, când nu mai e cenzură. Întrebaţi-l câte judeţe are România, ce implică integrarea ei în UE, cine e preşedinte, ce carte i-a plăcut cel mai mult, de ce există anotimpuri sau sărăcie. Uitaţi-vă la bâlciul anual numit bacalaureat, unde mai toţi copiază şi dau şpăgi. Uitaţi-vă pe străzi cum trece cocalarul cu maşina tunată din care bubuie manelele ca să-l vadă toţi fraierii, sau cum aruncăm gunoaie peste tot, nepăsători şi indignaţi: de ce nu face statul nimic, dom’le?

Moment publicitar. Celor care mai speră le recomand cu toată căldura filmul satiric „Idiocraţie” („Idiocracy”), de Mike Judge, creatorul, printre altele, al lui Beavis şi Butthead, chintesenţa adolescentului contemporan cretin. Filmul e o ucronie despre un viitor în care proştii (sau nesimţiţii, e totuna) ajung să se înmulţească mai mult decât cei educaţi şi cu bun simţ până îi elimină, iar societatea devine o caricatură monstruos de tragicomică a tendinţelor actuale de consumism, corporatism, birocraţie, înregimentare, incultură, divertisment abrutizant şi manipulare. Şi nu vă iluzionaţi că noi o să scăpăm fiindcă suntem cu o sută de ani în urmă. Diferenţa e că la noi e mai pe faţă.

(Jurnal bihorean, 5 aug. 2008)