Parerea mea

Adrian Gagiu

Singurul popor european care a fost întrebat prin referendum cu privire la utilitatea noului proiect de Constituţie a Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona) a spus nu. La cealaltă periferie a Europei, irlandezii manifestă o tendinţă autonomă pe care conformismul altora i-a împiedicat s-o mărturisească. Ce ştim noi despre Irlanda cea verde? Că e unul din refugiile marii spiritualităţi celtice, ţara ginului, a berii Guinness, a cartofilor, a spiriduşilor, a unor scriitori importanţi (Swift, Wilde, Joyce etc.), a lui Enya şi a lui Bono, a unui folclor extraordinar şi a unei importante imigraţii în SUA pe vremea foametei din secolul XIX.
Cam ca şi noi, irlandezii au fost cam şifonaţi de istorie: masacraţi de englezi, asimilaţi, înfometaţi, aruncaţi în braţele alcoolismului şi în oprobriu public. Cei fugiţi în America în căutarea norocului pe care trifoiul lor cu patru foi nu-l mai promitea au fost discriminaţi multă vreme (existau anunţuri: „Nu angajăm irlandezi”). Totuşi, acum, după cum scrie The Daily Telegraph, „electoratul irlandez a fost ameninţat, şantajat, bruscat, i s-a spus că economia se va duce de râpă dacă nu votează da şi totuşi a votat nu.”

„Irlandezii ar trebui ascultaţi. Cum ar fi votat ceilalţi cetăţeni comunitari daca ar fi avut ocazia?” (The Times). „UE trebuie să găsească rapid o soluţie colectivă la refuzul Irlandei. Sistemul instituţional european e deficitar, cu greu poate fi explicată funcţionarea uniunii, cu toate că deciziile luate în cadrul ei afectează direct cetăţeanul” (Le Monde). Der Spiegel îi consideră pe irlandezi cei mai implicaţi dintre europeni în asigurarea unei bune funcţionări a Uniunii şi a bunăstării cetăţenilor ei: „Irlanda şi-a pus două întrebări: Tratatul acesta e bun pentru noi? Suntem mulţumiţi cu actuala dezvoltare a Uniunii? Răspunsul a fost nu.”
În 2005, locuitorii Franţei şi Olandei au respins Constituţia europeană, demonstrând şi atunci distanţa dintre voinţa popoarelor şi a celor care le conduc, spun că ştiu ei mai bine ce ne trebuie şi ne vor binele cu orice preţ (adică statul european unic). Referendumul programat în Marea Britanie în 2006 a fost anulat, iar Constituţia europeană a fost cosmetizată, nemaitrebuind să fie supusă aprobării popoarelor, ci doar parlamentelor, fiindcă nu se mai numeşte Constituţie. Primele ţări care au ratificat-o, repede-repede, nu sunt cele mari, ci Ungaria, Slovenia şi România, „bibanii” disciplinaţi şi dornici să placă. Pentru a intra în vigoare, ea trebuie aprobată de toate cele 27 de ţări membre, dar Constituţia Irlandei cere supunerea ei unui vot popular.

Iar irlandezilor probabil nu le-a plăcut transformarea organizaţiei internaţionale UE în persoană juridică asemenea statelor, cu preşedinte (se aude că va fi Tony Blair) ales de preşedinţii şi premierii statelor membre, cu ministru de externe (e deja Javier Solana), dar fără drept de veto al ţărilor membre pe probleme de ordine publică şi justiţie. Sau adoptarea unor decizii prin vot majoritar, nu unanim ca până acum, adică aprobarea deciziilor în Consiliul Europei dacă sunt de acord 15 din cele 27 state membre sau dacă statele „pentru” au 65 % din populaţia UE. Şi comuniştii ne voiau binele (cu forţa). Şi dacă ni-l voiau, ni l-au luat.

(Jurnal bihorean, 17 iun. 2008)

Adrian Gagiu

Dan Puric revine marţi la Oradea, acum cu spectacolul său „Vis”, iar a doua zi îşi lansează volumul „Cine suntem”. Notă pentru fanii lui Guţă şi ai Christinei Aguilera: Puric e un mare actor, scenarist şi regizor, aclamat în toată lumea, premiat de Academie, Uniter şi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru şi cavaler al ordinului naţional Steaua României (cea mai înaltă decoraţie a statului român). Puric e şi una din rarele conştiinţe civice, româneşti şi autentice care ne-au mai rămas şi care, într-un stil uneori abrupt, alteori de o plasticitate chirurgicală, pune degetul pe rănile tembelismului nostru colectiv şi individual.
În vremuri răsturnate, providenţa recurge la mijloace imprevizibile, ca să ne atragă mai uşor atenţia. Un actor, deci provenit dintr-o lume a măştilor, considerată în vechime imorală, e acum un fel de profet în genul celor pe care Dumnezeu îi trimitea poporului ales din antichitate ca să-l mustre şi să-i aducă aminte de eternitatea binelui. Puric n-are nevoie să-i fac reclamă, dar cei care nu-l cunosc merită să afle câteva ziceri cu miez care să le trezească apetitul după adevăr, valoare şi bună cuviinţă.

De exemplu, Puric zice că „arta lipsită de Dumnezeu nu e artă - o putem numi divertisment, performanţă, dar nu artă. Arta e mărturisire, fără ca prin asta să fie neapărat artă bisericească. Restul e mimetism, e fals, gol.” Sau: „E nevoie să privim detaşat integrarea în UE. Ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm. Ei ne aduc administraţie performantă, dar sufleteşte le putem noi dărui mai mult. Pot să mă globalizez la nivel de ciorap, conserve şi fast-food, dar nu interior, pentru că dialogul se obţine doar prin diferenţă.” „Nu mă interesează cum sunt etichetat pentru că ştiu cine sunt.”
„Majoritatea oamenilor, chiar credincioşi, nu sunt dispuşi să plătească vreun preţ pentru a alege între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună. Lenea sufletească şi de gândire ne paralizează, ne face iresponsabili. Nu avem voie să fim spectatori la ce ni se întâmplă.” „În anii aceştia noi am fost antrenaţi aici să sărim gardul să culegem căpşuni dincolo. O condiţie dublă de servant: o Românie condamnată la subdezvoltare şi pregătită nu la dimensiunea de consumator, piaţă de desfacere, ci la cea de cerşetor. Un popor trăieşte prin clasa medie.”

„Această ţară a fost grânarul Europei. La ora actuală, cu această capacitate agricolă extraordinară, avem o economie de subzistenţă. Noi importăm. Pe ce comision or fi importat băieţii aceştia? Pe ei nu-i interesează. În România, în clasa politică, sunt vorbitori de limba română, nu români. Ca să fii român, te doare. Ăştia au luat-o invers: Totul pentru noi, nimic pentru ţară. Mai ţineţi cont şi de sensibilităţile poporului român!” „Poporul român e invadat de populaţia României, zăpăcită, confuză, predispusă la orice oportunism: să ridice mâna, să trăiască ei bine.” „Umorul e creştin pentru că e nădejde, transcende după suferinţă. Acum e înlocuit cu băşcălia, care e desacralizantă, e de tip ateu. În băşcălie râzi de mama, râzi de Eminescu, râzi de Iisus Hristos, râzi de ţară, n-ai nimic sfânt.” Păi am ajuns să trebuiască să ne dea deşteptarea un actor, oameni buni? Mai ştim cum începe imnul naţional?

(Jurnal bihorean, 11 iun. 2008)

Adrian Gagiu

Dacă tot ne-am trezit, măcar aparent, din euforia, indolenţa sau turbarea electorală (după caz), să ne uităm un pic ce ni s-a întâmplat. Ne-am întors în timp, oameni buni, suntem în 1990! Nu vă era dor de o campanie şi de alegeri ca-n vremurile romantice post-revoluţionare, cu înjurături, bătăi, fraude, buletine de vot în plus, cumpărări de voturi, morţi care votează sau cer urna mobilă, atacuri la persoană şi analişti plictisitori la televizor? Ce-i drept, am mai progresat faţă de începuturile tinerei noastre democraţii originale: acum umblă şi caii şi câinii cu mesaje electorale în coadă.

De fapt, de ce e nevoie de campanie electorală? Care e rostul alegerilor, mai ales dacă votăm candidaţii tot în funcţie de lăţimea zâmbetului sau de neruşinarea sloganurilor electorale? Credeţi că miliardarii care îşi arată din patru în patru ani cefele groase pe la televizor declarând că nu pot dormi noaptea de grija noastră chiar vor face ceva pentru noi sau în locul nostru şi că singura condiţie pentru asta e să-i votăm? Unii au fost în funcţii şi tot n-au făcut. Deci? „Câteodată se spune că omului nu i se poate încredinţa guvernarea asupra lui însuşi, spunea Thomas Jefferson. I se poate deci încredinţa guvernarea asupra altora? Sau am găsit îngeri în chip de regi să-l guverneze? Lăsaţi istoria să răspundă la această întrebare.”
Miza alegerilor locale e împărţirea banilor mai mult sau mai puţin europeni. E ca şi cu sportul de performanţă: câţiva, deja plini de bani, concurează în teren pe sume exorbitante şi cu metode mai mult sau mai puţin sportive, iar noi, gloata, facem burţi de bere în tribune sau în faţa televizorului agitându-ne ca nişte proşti pentru câştigurile lor. Săracele nane de la ţară sau atotştiutorii maneloizi de la oraş votează doctrine politice, proiecte şi strategii? Vorba lui Jefferson: „Democratia nu e altceva decât domnia gloatei, unde 51 de procente dintre oameni pot lua drepturile celorlate 49.”

Dacă imaginea şi popularitatea contează şi se votează emoţional, de ce să nu-i punem pe Mutu, Guţă sau Alina Plugaru? Sau, dacă tot a ieşit primarul previzibil (faţă de care aşteptările sunt uriaşe, dar asta-i altă poveste), putem fantaza şi să ne-o închipuim pe Angelina Jolie primarul Oradiei. Mişto? Bineînţeles, aş vota-o pe mai slab cotata în sondaje Lauren Graham şi v-aş putea explica de ce e mai frumoasă, mai talentată şi mai devreme acasă, dar cine ar asculta? Aşa e şi în realitate: când nu se votează cu capul, ci cu alt organ, rezultatele sunt pe măsură şi suntem conduşi de obicei tot de foşti activişti comunişti sau de partide provenite din PCR, infiltrate de securişti hârşiţi în arta manipulării. Dar poate ne place… Şi după aia ne văităm: tot ăia-s la putere, se fură, e dezordine, n-avem ce face. Nu-i mai comod aşa?
„Cine îi va guverna pe guvernatori? Pe o singură forţă ne putem baza pentru a păstra guvernatorii oneşti şi aceasta este poporul însuşi. Numai oamenii, dacă sunt bine informaţi, sunt capabili să prevină corupţia puterii şi să restaureze naţiunea pe cursul ei firesc în caz că deviază” (Jefferson). Adică democraţia nu e pentru profitori, hoţi, legume şi manipulatori, ci pentru oameni responsabili, civilizaţi, demni şi corect informaţi.

(Jurnal bihorean, 5 iun. 2008)