Parerea mea

Adrian Gagiu

În Sâmbăta Paştelui, la o zi după aducerea în ţară a urnelor funerare ale Monicăi
Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca (două simboluri ale rezistenţei anticomuniste – notă
pentru generaţia Pro, care le datorează şi lor o părticică din posibilitatea fiţelor de
azi), Războinicul Luminii a mai repurtat o victorie emblematică, spre deliciul
milioanelor de fani ale celei mai iubite şi mai titrate echipe de fotbal din România.
Sforăriile din jurul candidaturii lui Oprescu la Primăria Bucureştilor au produs
mai multă emoţie decât revenirea post-mortem în ţară, printre securiştii vechi şi noi, a celor două voci demne de la „Europa Liberă”. Iar doctorul Oprescu e sau se face că a fost membru al unui partid „emanat” din Partidul Comunist, aflat mulţi ani la putere prin vot popular şi în care s-au aciuat o sumedenie de figuri tovărăşeşti sub aripa liniştitoare a consensului iliescian, că doar nimeni nu-i de vină pentru nimic.

Aşa că, într-un acces de „escapism”, m-am uitat la derby-ul Universitatea Craiova
– Steaua, câştigat de echipa lui Becali cu 2-1 (primul gol din ofsaid clar, nenumărate
lovituri libere în favoarea steliştilor la orice căzătură etc.). M-am simţit proiectat
înapoi în timp, când echipa generalilor de armată (Steaua) şi cea a celor de la Ministerul de Interne (Dinamo) îşi disputau an de an titlul de campioană uzând de orice mijloace: arbitri corupţi, blaturi, şantaje, cei mai buni jucători din provincie luaţi cu japca la ei etc. Dar acum vocea Monicăi Lovinescu nu se mai aude la „Europa Liberă”. Şi mai e o diferenţă: acum au şi recunoscut. După ruşinosul meci, Becali a replicat sfidător: „Dumnezeu mi-a dat cadou un gol din ofsaid. Numai din ofsaid vreau să câştig.”
Problema reală nu e acest personaj dubios, proiectat de protecţia altui personaj,
şi mai dubios, în vârtejul afacerilor anchetate degeaba de DNA şi al aşa-zisei politici.
Nici grobianismul lui ridicol, nici paranoia cu care îl amestecă mereu pe Dumnezeu în
mişmaşurile lui, nici binefacerile trâmbiţate la televizor, nici insolenţa cu care vrea
să-şi atragă indirect asupra sieşi meritele înaintaşilor lui din familie persecutaţi de
comunişti. Nici chiar mediatizarea lui excesivă şi, desigur, dezinteresată.

Substratul cu adevărat straniu în povestea asta e că Steaua şi Dinamo sunt cele
mai iubite echipe din România. După decenii de comunism, de meciuri aranjate, de arbitri „mânjiţi”, de ameninţări şi de racolări de jucători din provincie, jumătate dintre fanii români sunt ai Stelei şi ai lui Dinamo. Sigur, mulţi dintre ei sunt suporteri de rezultat, care ţin cu ele pentru că înving, fără să-i intereseze cum.
A trecut vremea când „U” Craiova, primul club românesc ajuns în faze superioare în Cupa Campionilor şi Cupa UEFA, era un simbol al rezistenţei prin sport, valoare şi fair-play la practicile cluburilor departamentale din Bucureşti, simboluri ale regimului comunist. Azi, noţiunile de demnitate, corectitudine şi merit nu mai înseamnă nimic. Doar succesul, indiferent cum, fiindcă atrage bani, iar banii atrag noi succese într-un cerc vicios, lipsit de moralitate. Ne transformăm în turma lui Becali şi a altora ca el, în fiinţe mimetice, născute ieri, fără memorie, triumfând din ofsaid asupra onoarei din noi.

(Jurnal bihorean, 30 apr. 2008)

Adrian Gagiu

Voiam să vă scriu acest text în limba kosovară, fascinat de profunzimea şi
bogăţia culturii şi civilizaţiei kosovare şi ca omagiu poporului kosovar, care şi-a
manifestat dreptul la autodeterminare propriu tuturor minorităţilor oprimate, mai
ales din state adversare sau concurente. Apoi am descoperit că limba kosovară e de
fapt albaneza, că 94 % din populaţia regiunii sunt albanezi musulmani (restul fiind
sârbi, plus câţiva ţigani şi bosnieci) şi că noul stat autoproclamat e una dintre
cele mai sărace zone din Europa.
În 2000, un parlamentar german profeţea independenţa Kosovo în contextul
extinderii NATO, scriindu-i cancelarului Gerhard Schröder. Deputatul CDU Willy
Wimmer, pe atunci vicepreşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE, a mai zis într-un
interesant interviu pentru „Journal for German and International Policy” din
septembrie 2001 că SUA se folosesc de Balcani în tratarea problemelor cu musulmanii,
conform vechii politici a lui Bismarck de menţinere a echilibrului european,
acordându-le concesii în Bosnia şi Kosovo în schimbul Orientului Apropiat. În
scrisoarea către Schröder, publicată acum de Centrul de Studii Globale din Canada,
Wimmer raporta rezultatele unei conferinţe de la Bratislava din aprilie 2000
organizate de Departamentul de Stat al SUA şi vorbea despre cauzele bombardării
Serbiei în 1999 şi scopurile extinderii NATO către frontierele Rusiei.

La conferinţă au participat câţiva dintre „băieţii deştepţi” ai politicii
mondiale (membri ai Council for Foreign Relations, miniştri europeni, fostul
ambasador american la ONU etc.). România a fost reprezentată de personaje foarte
interesante: ziaristul Bogdan Chirieac (mai nou cică amestecat în afaceri cu
servicii secrete, dar omniprezent în talk-show-uri politice la TV), ministrul
Apărării Sorin Frunzăverde şi directorul Direcţiei de Informaţii a Armatei, Sergiu
Medar.
Wimmer îi scria lui Schröder că „organizatorii conferinţei au solicitat o
recunoaştere cât mai rapidă a independenţei Kosovo şi au declarat că Iugoslavia
trebuie menţinută în afara oricărui cadru legal, în principal în afara Actului Final
de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor.” Războiul împotriva
Iugoslaviei „e un precedent” şi „a fost declanşat pentru a rectifica o decizie
greşită a generalului Eisenhower din timpul celui de-al doilea război mondial. De
aceea, din motive strategice, trupele americane trebuie să fie staţionate aici
pentru a compensa ocazia pierdută în 1945.”

Wimmer mai scria că pentru partea americană „puterea trebuie să prevaleze
asupra justiţiei” şi că „extinderea NATO ar fi folositoare dacă s-ar reface situaţia
teritorială din regiunea dintre Marea Baltică şi Anatolia existentă la apogeul
puterii Imperiului Roman. De aceea, Polonia trebuie flancată la nord şi sud de state
democratice, iar România şi Bulgaria trebuie să asigure legătura terestră cu
Turcia.” Deci Iugoslavia a fost bombardată nu de dragul minorităţilor şi al
popoarelor oprimate de sârbi, ci ca să pătrundă Unchiul Sam unde a ratat ocazia în
1945? Şi ce state democratice erau pe vremea romanilor? Sau e vorba de o sferă de
influenţă, iar noi am intrat în NATO prin marele merit al poziţiei geo-strategice?
Ghici cine e noul Imperiu Roman, vorba lui Wimmer.

(Jurnal bihorean, 22 apr. 2008)

Adrian Gagiu

Singura vioară „Stradivarius” din România a ajuns vineri seara şi la Oradea. Ca
parte a turneului naţional de promovare a instrumentului, violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail au susţinut un concert cameral în sala Enescu-Bartók a Filarmonicii de Stat.
Valorosul instrument, realizat în 1702 de celebrul lutier italian Antonio Stradivari (1644–1737) şi supranumit în zilele noastre „Elder-Voicu”, a fost cumpărat de stat în 1956 de la A. W. Lukens pentru uzul marelui violonist Ion Voicu (1923–1997). După
o dispută cu urmaşii acestuia, mai ales cu fiul său Mădălin, care a abandonat muzica pentru o carieră politică desfăşurată mai mult ca invitat la diverse talk-show-uri TV, Ministerul Culturii a atribuit prin concurs folosinţa viorii (clasată în patrimoniul
cultural naţional la categoria tezaur) valorosului violonist Alexandru Tomescu, pe o perioadă de cinci ani.
Oradea e al şaselea dintre cele 15 oraşe ale turneului, iar reflectarea în presa locală a acestui adevărat eveniment a fost aproape sporadică. Oameni care prin felul în care au scris demonstrează că n-au fost la concert (şi nici la prea multe altele) au
copiat câteva fraze din caietul program. Unii nici n-au citit atent cele două variante de program care se cântă pe parcursul turneului, relatând astfel eronat compozitorii interpretaţi. Pentru cei care estimează totul în bani sunt mai interesante valoarea de asigurare a viorii şi reclama cum că ar fi unul din cele zece instrumente de acest fel din lume încă funcţionale (în total se cunosc 166 de viori, 13 viole, 63 de violoncele, 2 chitare, o harfă şi 2 mandoline).
Programul prezentat cu adevărat la Oradea a cuprins Sonata în Si bemol major pentru pian şi vioară KV 378 de Mozart, Sonata nr. 4 în la minor pentru pian şi vioară op. 23 de Beethoven, Introducere şi Rondo capriccioso op. 28 de Saint-Saëns, precum şi două compoziţii de Paganini: „Dansul vrăjitoarelor” op. 8 şi Variaţiuni pe o temă din opera „Moise” de Rossini. Tonul viorii Elder-Voicu e într-adevăr superb, clar, distinct, nelipsit nici de adâncime şi culoare, dar combinaţia dintre acest instrument de epocă şi modernul pian Bösendorfer al Filarmonicii, cu tonul lui masiv şi încărcat, pare cam nelalocul ei în lucrările clasice.
Mai ales că interpreţii, muzicieni de primă mână de altfel, nici n-au prea încercat să redea stilul şi spiritul incisiv, sobru şi luminos al lui Mozart şi Beethoven. Vibrato-ul romanţios generalizat pe toate sunetele cât de cât mai lungi (chiar şi pe acordurile de acompaniament cu duble coarde, în sonata beethoveniană) s-a potrivit mai bine patosului romantic al piesei lui Saint-Saëns. Iar virtuozitatea „imposibilă” din lucrările lui Paganini i-a atras meritate aplauze şi ovaţii lui Alexandru Tomescu, impresia generală a concertului rămânând cea a unei seri excepţionale. Detalii vor urma în revista „Familia”.

(Jurnal bihorean, 22 apr. 2008)

Summit-ul trece, urechile rămân, cum titra inspirat un cotidian central. Cu ocazia măsurilor de securitate pentru summit-ul NATO de la Bucureşti, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a hotărât în secret în 25 martie constituirea Centrului Naţional de Conducere a Activităţilor de Ordine Publică (CNCAOP), un fel de nouă Securitate cu puteri aproape nelimitate. E subordonată Ministerului de Interne, dar, ca şi Securitatea, reuneşte forţe din Poliţie, Jandarmerie, Poliţia de Frontieră, Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Comunicaţiilor, SRI, SPP, SIE şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Presa a publicat informaţia, fără nici un tamtam (că nu e despre silicoane sau despre fotbal), după abia opt zile.

Ca să ştim şi noi pe ce ne dăm banii când ne plătim dările la buget, aflăm că această nouă Securitate poate cere instaurarea stării de urgenţă şi poate interveni „prin mijloace specifice” neprecizate. Termenii vagi au fost întotdeauna pe placul discreţionarilor, fiindcă lasă loc de interpretări subiective. La vremuri noi, tot noi, băieţii cu ochi albaştri. De exemplu, tot cu ocazia summit-ului de la Bucureşti, în 2 aprilie un grup de tineri militanţi paşnici contra războiului şi a NATO au fost luaţi pe sus şi bătuţi de trupele speciale, ca „duşmanii poporului” de pe vremea comunismului pe faţă, inclusiv cu pătrundere fără mandat în spaţii private, violenţe, ridicare de bunuri fără proces verbal şi reţineri ilegale. E doar un aperitiv al abuzurilor posibile ale noii Securităţi, în care ar fi util de ştiut câte cadre ale celei vechi mai sunt active.
Tocmai intervenţia disproporţionată şi ilegală a mascaţilor a generat o situaţie de criză în ordinea publică, periclitând printre altele dreptul constituţional la liberă exprimare. Dar CNCAOP va şi „procura şi centraliza informaţii referitoare la evaluarea ameninţării la adresa ordinii publice”, adică va intercepta la liber convorbirile telefonice, fără mandat, contrar faţă de cum se cerea până acum. De acum, firmele de telefonie trebuie să-şi pună toate echipamentele la dispoziţia SRI, măsură rămasă în vigoare şi după summit. Mişto meserie, să asculţi pe cine vrea muşchiu’ tău – poate rezultă un şantaj, o atenţie, o măslină…

Mai credeţi că toate astea nu ne afectează, fiindcă suntem cetăţeni corecţi şi nu avem nimic de ascuns? Păi cine decide asta? Poate ceea ce consideraţi corect nu va fi considerat astfel şi de către CNCAOP. Vreţi să vă exprimaţi liber părerea? Bine, dacă e identică cu a regimului. Vreţi să faceţi un miting paşnic? Bine, dacă nu contrazice regimul, de exemplu dacă nu vă vine ideea criminală de a manifesta contra războiului, ca tinerii bătuţi de mascaţi la Bucureşti.
Ce democraţie mai e şi asta, măi tovarăşi? Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi! Se vede treaba că vă e din ce în ce mai greu chiar şi doar să mimaţi democraţia. Rostul vostru e să apăraţi ţara, dar nu de propria ei populaţie, iar ţara suntem noi toţi, nu doar cei de la putere. Numai că pentru unii obişnuinţa e a doua natură. Un proverb tibetan zice aşa: „Dacă un lucru se petrece o dată, e puţin probabil să se repete. Dar dacă se petrece de două ori, în mod sigur se va produce şi a treia oară.”

(Jurnal bihorean, 15 apr. 2008)

Ce relaxat era preşedintele Putin la summitul NATO de la Bucureşti! Nu prea l-am văzut până acum pe Vladimir Vladimirovici zâmbind şi mi-e să nu zâmbim în contratimp. Pe lângă faptul că e mare boss şi pe la Gazprom (unde consultant e şi fostul cancelar german Gerhard Schröder, că aşa se scrie istoria), după încheierea mandatului prezidenţial Putin va fi probabil premier al Rusiei. Zâmbetele lui de la summit se datorau neinvitării Ucrainei şi Georgiei să adere la Alianţa Nord-Atlantică, aşa că zona de influenţă rusă, cel puţin economică, rămâne neafectată. Cei mari nu se calcă pe bătături.

Faptul că Rusia nu şi-a vândut ca alţii (se ştiu ei) resursele de hidrocarburi şi gaze naturale, ci le foloseşte ca instrument de presiune politică, e normal într-un fel, în lumea în care trăim. Fiecare se foloseşte de ce are ca să-şi satisfacă interesele.
Oricum, mai bine aşa decât cu tancurile. Ca atare, proiectul european al gazoductului Nabucco, care urma să ocolească Rusia, să aducă Europei gaze din zona Mării Caspice şi prin care şi România ar fi avut şansa să obţină gaze mai ieftine, e de domeniul iluziilor trecute. Acum, România plăteşte Gazprom-ului cel mai mare preţ pe gaze dintre toate statele UE, iar peste 40 % din necesarul intern provine din Rusia.

Gazprom s-a înţeles cu companiile de gaze din Kazahstan (care a cumpărat partea lui Patriciu de la Rompetrol), Uzbekistan şi Turkmenistan în privinţa preţului de achiziţie mai mare al gazelor din zona caspică. Acestea vor alimenta conducta rusească
South Stream, prin Bulgaria, Serbia şi Ungaria. Aşa că Nabucco nici n-ar mai avea cu ce să fie alimentat chiar dacă s-ar mai construi în timp util. Rezervele Azerbaidjanului, singurul stat din zonă care n-a semnat cu ruşii, nu ajung pentru debitul proiectat al lui Nabucco. Deci gazele se vor scumpi şi vor veni tot de la ruşi.

Dezbină şi stăpâneşte. Ăsta e abecedarul politicii de cel puţin vreo două mii de ani. Fiindcă Gazprom-ul, companie de stat, a ajuns la aceste performanţe speculând egoismul şi lăcomia europenilor, ajutat probabil şi de tradiţionala influenţă şi
competenţă a diplomaţiei şi a serviciilor secrete ruseşti. Aşa că unele state din UE s-au făcut că n-au auzit de faimoasa politică europeană comună şi au negociat separat cu ruşii termenele în care vor primi gaze, urmărindu-şi interesul de moment: Austria, Ungaria, Bulgaria, Italia… Nu putea lipsi Germania din lista filo-rusă (Deutschland über alles), ca beneficiară directă a gazoductului North Stream, care va fi construit pe sub Marea Baltică. Vorba unuia, politica Europei cam e făcută de nemţi şi de ruşi, iar când se înţeleg, nu prea-i e bine bătrânului continent.

Deci gazele se vor scumpi pentru fraieri, ăia care mai cred lozincile despre unitatea de viziune şi de politică a Europei. Pentru stilaţii, civilizaţii şi democraţii Occidentului sunt mai aproape dinţii decât părinţii. Vladimir Bukovski (rus-rus, dar
orişicât) nu prevede o viaţă prea lungă Uniunii Europene din cauza birocraţiei şi lăcomiei. Acordurile separate pentru livrarea de gaze tind să-i dea dreptate. Iar unul dintre consultanţii Gazprom-ului e, după cum spuneam, nimeni altul decât distinsul domn
Gerhard Schröder, fostul cancelar al Germaniei.

(Jurnal bihorean, 8 apr. 2008)

Adrian Gagiu

Concertul vocal-simfonic de joi al Filarmonicii de Stat din Oradea a fost dedicat integral creaţiei lui Sigismund Toduţă (1908 – 1991), în semn de omagiu la împlinirea centenarului naşterii unuia dintre cei mai importanţi compozitori români din secolul XX. Acesta a fost de bună seamă motivul principal al programării acestui concert, altfel muzica românească fiind practic neglijată de instituţiile noastre de profil, nu numai la Oradea.

Programul a cuprins Divertismentul pentru orchestră de coarde (1957) şi oratoriul „Mioriţa” (1958), lucrare prezentă acum pentru prima dată la Oradea, şi s-a desfăşurat sub bagheta lui Romeo Rîmbu şi cu participarea Corului Filarmonicii pregătit de Lászlóffy Zsolt şi a trei solişti vocali: soprana Ramona Eremia, altista Ana Rusu şi tenorul Alexandru Mânzat. Concertul a fost prezentat de directorul artistic Corneliu Cristea şi de rectorul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Adrian Pop.

Personalitatea compozitorului, muzicologului şi profesorului Sigismund Toduţă este una dintre cele mai pregnante. Seriozitatea şi exigenţa atitudinii sale faţă de muzică şi-au pus amprenta pe o întreagă şcoală de compoziţie şi muzicologie dezvoltată la Cluj, oraşul unde şi-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei componistice şi didactice. Studiile lui asupra muzicii vechi, inclusiv la Roma şi materializate şi prin unul dintre primele doctorate în muzicologie de la noi (1938), şi-au pus amprenta decisivă asupra formaţiei sale neoclasice, cu predilecţie pentru polifonie şi o atenţie deosebită acordată formei muzicale.

Toduţă a aplicat tehnici componistice neobaroce şi neoclasice unui material melodic şi armonic modal, din ce în ce mai cromatizat pe parcursul carierei lui, derivat din folclorul românesc. Această îmbinare de universuri muzicale complet diferite poate părea azi uşor incongruentă ca principiu, cu toată marea măiestrie cu care a fost realizată. Dar Toduţă a obţinut prin aceasta şi o recuperare a etapelor, asimilând în muzica românească faze pe care evoluţia ei istorică specifică nu le-a cunoscut.

Aceste trăsături se manifestă evident în expansivul Divertisment pentru orchestră de coarde, al cărui modalism diatonic atinge un maxim de expresie lirică profundă în partea a doua, precum şi în oratoriul „Mioriţa”, lucrare ambiţioasă, pe măsura subiectului ei definitoriu pentru spiritualitatea românească. Abordarea e aici tragică, nelipsită de o uşoară tentă expresionistă şi pe alocuri cu un aer comun cu Cantata profană de Bartók. Lucrarea e extrem de interesantă, în primul rând prin armonia modală cromatizată şi prin orchestraţie.

Corul s-a arătat la înălţimea dificilei sale sarcini, dar soliştii au fost în general depăşiţi de situaţie, cu intonaţii şi timbru de operă, de multe ori inaudibili cu excepţia altistei. Sala a fost ocupată cam pe jumătate, dezinteresul publicului orădean pentru valorile culturii contemporane româneşti spunând multe despre oraşul nostru şi nu numai. Detalii despre concert şi implicaţiile sale vor urma în revista „Familia”.

(Jurnal bihorean, 5 apr. 2008)

Adrian Gagiu

         Dacă tot suntem atât de îmbujoraţi pe noi de emoţie, iar toată ţara e-n sărbătoare ca pe vremea Ăluia cu ocazia summit-ului NATO de la Bucureşti, această glumă de 1 aprilie a politicii mondiale, ia să luăm noi o pauză, să respirăm adânc şi să ne întrebăm: cine e NATO? Părinţii lui ştie?        

         Ce NATO mai e ăla la care e invitat şi preşedintele Rusiei? Nu mai are nici un farmec dacă mai-marii lumii se înţeleg pe faţă, nu numai pe spate. Cu cine se mai bate NATO? Fiindcă pentru linişte şi consens e nevoie întotdeauna de o pisică de arătat alegătorilor, contribuabililor, recruţilor, parlamentarilor, finanţatorilor, patronilor din industria de apărare, presei, producătorilor de filme cu Rambo şi chiar şi altor oameni. A, era să uităm: NATO se bate cu terorismul. Noii „bad guys” sunt acum teroriştii, nu comuniştii, care oricum cică nu prea mai există (cu unele excepţii total nesemnificative şi minuscule, gen China, Coreea de Nord, Cuba sau Republica Moldova – ultima având graniţă cu Uniunea Europeană, dar ce contează). 

         Avantajul de a avea ca inamic terorismul e că el e practic invizibil, deci cu atât mai înspăimântător. Poate lovi oricând şi oriunde. Evident, războiul convenţional n-are nici o şansă de izbândă împotriva terorismului, aşa că nu se va termina şi va continua chiar să-l alimenteze, să înghită fonduri şi să producă profituri şi alte avantaje tătucilor care zic că ne protejează de pericolul necunoscut. Vorba lui Orwell, rostul războiului nu e să fie câştigat, ci să fie perpetuu.        

         Deci, ce mai face Ben Laden? A fost cumva prins în cei şapte ani de când cică e căutat asiduu de către cele mai mari maşinării de război şi spionaj din lume şi noi n-am aflat? Mai ghinionist şi mai cu petrol (vorba lui Alan Greenspan, fostul şef al Rezervei Federale, cum că Irakul a fost invadat pentru petrol), dictatorul Saddam a fost prins, judecat şi executat pentru presupusele lui arme de distrugere în masă şi presupusele lui legături cu Al-Qaeda lui Ben Laden. Numai că, după nedescoperirea nici unui arsenal de arme de distrugere în masă în Irak după invadarea lui de către americani şi englezi, acum a picat şi eticheta legăturilor cu Ben Laden. 

            Poate credeţi că asta e o concluzie a lui Fidel Castro, Michael Moore sau Jirinovski. Nu, e vorba de un studiu finanţat tocmai de Pentagon, ce infirmă (cam târziu, dar orişicât) şi acest pretext pentru invadarea Irakului acum cinci ani. După cercetarea a peste 600.000 de documente irakiene, Institutul pentru Analize în Domeniul Apărării (IDA) a finalizat acest raport extrem de surprinzător şi de indigest pentru oficialii de la Pentagon. Deci mai există oameni integri şi neînregimentaţi politic şi în epoca lui Bush.

           Postul de televiziune ABC relata că Ministerul american al Apărării a anulat conferinţa de presă în care urma să prezinte rezultatele acestei investigaţii şi nu le-a mai postat nici pe Internet. Deranj mare, IDA a ieşit din rând. O fi cazul să ne punem speranţe că viitoarea administraţie americană va reveni pe un făgaş mai normal în cazul în care ea va fi condusă de democratul Barack Obama, dacă e să ne luăm după declaraţiile acestuia? Rămâne de văzut. Deocamdată, noi vopsim iarba ca să fie verde pe traseul boşilor veniţi la summit.

(Jurnal bihorean, 1 aprilie 2008)